Abusive credit contract clauses: appeal allowed, decision quashed and remanded for retrial

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la 24 februarie 2015 sub nr. x/2015, astfel cum a fost formulată şi precizată ulterior, după declinarea cauzei la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Agenţia Craiova Est, au solicitat instanţei constatarea caracterului abuziv al clauzelor existente în contractul de credit nr. x/25.07.2008, încheiat cu C. - Sucursala Craiova Est şi în actele adiţionale de reeşalonare nr. 1/24.02.2012, nr. 2/09.08.2012, nr. 3/12.03.2013 şi pronunţarea unei hotărâri prin care:

- să se constate nulitatea clauzelor abuzive existente în contractul de credit nr. x/25.07.2008, clauze inserate în: art. 1.2, art. 1.3, art. 3.1, art. 4.1, art. 4.3, art. 4.4 alin. fin, art. 5.1, art. 5.4, art. 5.5 (clauza de la acest articol, instituie anatocismul prin perceperea unei dobânzi de 4% pentru creditul restant şi "alte sume" nenumite, restante şi de 4% pentru dobânda restantă, cuantumul dobânzilor putând depăşi sumele asupra cărora sunt calculate, cu alte cuvinte în perioade de criză, banca poate percepe o dobândă de peste 11%, faţă de dobânda înscrisă în art. 1.2 din contract), art. 5.2 alin. (2) raportat la art. 6.2, art. 6.3, art. 6.4 alin. final, art. 6.5, art. 7.1 lit. f), j), k), n), o), art. 7.2, art. 7.3, art. 8.2 alin. final, art. 9.5 alin. (1) final şi alin. (2), art. 9.7, art. 9.8, art. 9.10, art. 9.11, art. 9.12, art. 11.2 alin. final, clauze privitoare la: comision de acordare, comision de rambursare anticipată, comision de conversie, comision de retragere, comision de tragere credit, comision de administrare, comision de risc, comision de schimb valutar, comision de restructurare, comision de reeşalonare, comision de schimbare a datei scadenţei, comision de procesare, incompatibile cu principiile bunei credinţe şi echilibrului contractual ce trebuiau să guverneze contractul, la data încheierii lui şi care au creat un dezechilibru evident în derularea normală şi morală a contractului menţionat;

- să se constatate nulitatea absolută a clauzei ce priveşte modul de calcul al dobânzii percepute (art. 1.2 raportat la art. 5.1 şi 5.4), compusă dintr-o marjă care nu a fost fixă, dar asupra căreia nu a existat nicio predictibilitate, consumatorul, în calitate de debitor al obligaţiei de plată, neavând nicio posibilitate de a previziona marja, dobânda fiind stabilită în baza a două elemente, ambele variabile: unul, l-a reprezentat indicele de referinţă LIBOR la 3 luni, iar celălalt element a fost marja băncii, tot variabilă în funcţie de criterii numai de bancă ştiute ("decizia băncii", care poate interveni în orice moment, în mod discreţionar şi unilateral, fără legătură cu nimic, a se vedea art. 5.3 alin. final, art. 5.4 alin. (1) şi (2), fără a fi necesară semnătura clientului pe graficul de rambursare ce atestă modificarea dobânzii sau indiferent dacă clientul primeşte sau nu, graficul de rambursare);

- să se dispună recalcularea dobânzii în integrum după formula marja fixă de 4,9% plus indice de referinţa Libor la 3 luni, pentru ca excedentul de dobânda (de la 4,9% până la 6,9% şi 11% cât a calculat banca abuziv prin variaţia marjei pe criterii nedeclarate) să fie restituit;

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în art. 1.2, art. 1.3, art. 3.1, art. 4.1, art. 4.3, art. 4.4 alin. fin, art. 5.1, art. 5.4, art. 5.5 (clauza de la acest articol, instituie anatocismul prin perceperea unei dobânzi de 4% pentru creditul restant şi "alte sume" nenumite, restante şi de 4% pentru dobânda restantă, cuantumul dobânzilor putând depăşi sumele asupra cărora sunt calculate, cu alte cuvinte în perioade de criză, banca poate percepe o dobândă de peste 11%, faţă de dobânda înscrisă în art. 1.2 din contract), art. 5.2. alin. (2) raportat la art. 6.2, art. 6.4 alin. final, art. 6.5, art. 7.1 lit. f), j), k), n), o), art. 7.2, art. 7.3, art. 8.2 alin. final, art. 9.5 alin. (1) final şi alin. (2), art. 9.7, art. 9.8, art. 9.10, art. 9.11, art. 9.12, art. 11.2 alin. final, să se dispună eliminarea acestora din contract şi din actele adiţionale, iar ca o consecinţă firească şi legală, să fie obligată pârâta să-i restituie toate sumele încasate în mod necuvenit, cu titlu de comisioane, precum şi sumele rezultate din calculul dobânzii stabilite în mod arbitrar de către bancă şi orice altă sumă ce se va dovedi a fi încasată abuziv de către bancă, etc.), calculate de la data încheierii contractului şi până la data pronunţării, în prezent şi pe viitor până la conformare, potrivit sentinţei, sume reactualizate la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzilor legale şi penalităţilor aferente sumelor încasate nelegal, de asemenea, reactualizate la data plăţii efective;

- să se constatate caracterul abuziv al clauzelor din actele adiţionale nr. x/2012, y/2012, z/2013 cu privire la comisioanele de reeşalonare (art. 1 şi art. 2), în cuantum de 150 €, 250 € şi 400 € şi să se dispună restituirea acestora; clauza din art. 4 (actul adiţional nr. 1/2012), art. 3 (act adiţional nr. x şi 3/2013) care a fost identică în toate cele 3 acte, adică neremedierea în mod satisfăcător pentru bancă a unui caz de neîndeplinire, (banca nedefinind într-un mod neechivoc ce înseamnă sintagma "satisfăcător pentru bancă"), a dat dreptul băncii "să declare ca fiind imediat scadente şi exigibile toate sumele datorate în baza prezentului contract, cât şi în baza celorlalte contracte de credit semnate cu banca". Au menţionat că mai aveau la această bancă un contract de împrumut în RON, cu scadenţă în 2017, având de achitat la acest moment aprox. 20.000ei (în rate lunare de 1.000 RON).

- să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la valoarea de 2,13 RON pentru 1 CHF - valoarea de la data de 31.07.2008, data schimbului din franci în RON, dispunând restituirea creditului prin folosirea acestui curs de schimb, respectiv recalcularea ratelor şi dobânzilor şi rambursarea creditului la valoarea în RON a francului elveţian, de la data încheierii contractului, până la data scadenţei pe toată durata de valabilitate a contractului, la dobânda de 4,9% modificată în plus sau în minus) la trei luni doar în funcţie de indicele de referinţă Libor (iar nu după voinţa băncii) şi să se dispună că acest indice să fie singurul care este variabil în calculul dobânzii, dobânda variind sub sau peste 4,9% numai şi numai în funcţie de Libor la 3 luni, urmând ca pârâtele să-i restituie sumele plătite în plus;

- să fie obligată pârâta la plata unor daune morale în cuantum de 30.000 1ei pentru comportamentul abuziv, de monopol şi putere dominantă, pentru prejudiciul moral cauzat prin comercializarea datelor cu caracter personal, pentru ignorarea cererilor repetate formulate către bancă, pentru determinarea semnării actelor adiţionale (l şi 2 din 2012, 3/2013) la sfârşitul perioadei de reeşalonare, sub ameninţarea declarării creditului scadent şi fără a-i înmâna graficele de rambursare aferente acestor acte adiţionale, pentru afectarea, prin actele adiţionale a unui alt contract în RON, fără nici o legătură cu cel supus analizei în prezenta cauză, pentru stratagemele la care a recurs banca de amăgire, de înşelare şi în final, de intimidare, pentru ignorarea cererii de a repune contractul pe bazele O.U.G. nr. 50/2010, pentru refuzul de a implementa reducerea marjei fixe a băncii cu 2% în absenţa oricărei declaraţii din partea sa (adică, pârâta le-a condiţionat scăderea marjei băncii de obligarea lor de a-i da o declaraţie pe proprie răspundere prin care să afirme că banca i-a informat întotdeauna corect şi la timp, că le-a emis grafice de rambursare, că nu au fost niciodată probleme şi că s-au angajat să nu iniţieze vreodată o acţiune împotriva băncii) şi la plata unor daune-interese de 250 RON/zi întârziere, calculate de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti până la data când se conformează efectiv celor dispuse de instanţă.

- să se constatate nulitatea absolută a oricăror clauze de genul celor din art. 9.8 raportat la art. 9.12 ce creează în sarcina garantului ipotecar orice alte obligaţii cu excepţia celei de garantare cu ipotecă asupra locuinţei proprietatea sa, situată în Craiova, str. x, et. l, jud. Dolj, cu plata unor daune de 100 RON/zi întârziere, calculate de la data pronunţării până la data remedierii în contract şi 10.000 RON daune morale, prejudiciul încercat de, B., garant ipotecar, fiind evident prin comercializarea datelor cu caracter personal, prin obligarea sa de a se judeca în Bucureşti pentru aspecte legate de contract care nu ar fi trebuit să o privească personal, dar au fost introduse cu rea credinţă şi prin înşelătorie, în contract şi pentru punerea în sarcina sa a unor obligaţii neavute în vedere şi nediscutate la data contractării creditului, neavând niciun beneficiu din credit, titularul contractului fiind sora sa. Au solicitat şi obligarea la plata cheltuielilor dovedite a fi efectuate în legătură cu procesul de faţă.

La data de 24 august 2015, reclamanţii A. şi B. au formulat următoarele precizări:

Cu privire la capătul I de cerere, au solicitat constatarea caracterului abuziv şi pronunţarea nulităţii a următoarelor clauze inserate la art. 1.2 coroborat cu art. 5.1 şi art. 5.4 (care se referă la modul de calcul al dobânzii şi modificarea acesteia fără criterii transparente şi declarate în contract, fără a încunoştinţa clientul, în special prevederile din alin. final din art. 5.4).

În ceea ce priveşte modul de calcul al dobânzii, clauzele abuzive din articolele menţionate au permis băncii, ca în mod ilicit să crească marja băncii şi, implicit, dobânda cu peste 2 puncte procente, cu toate că Libor a fost în scădere continuă. Dobânda din convenţia de credit are 2 componente (indicele Libor la 3 luni şi marja băncii), ambele variabile, marja putând fi modificată de către bancă în orice moment, conform deciziei sale unilaterale, iar dacă debitorul nu acceptă modificarea unilaterală de dobândă din partea băncii este obligat să restituie creditul cu toate dobânzile şi comisioanele până la data plăţii în maxim 30 de zile (motivarea în fapt şi în drept se regăseşte la pag. 3 - 5 din acţiunea introductivă).

Cu privire la precizări pe capătul III de cerere, respectiv indicarea în concret a sumelor ce s-au cerut a fi restituite, care sunt dobânzile şi actualizările solicitate şi indicarea modului de calcul: suma de 3.300 CHF, plătită cu titlul de comision de acordare, rezultată din art. 1 lit. a) din contract; suma de 1.000 euro plătită cu titlul de comision de reeşalonare, rezultată din însumarea comisioanelor stipulate în actele adiţionale; suma de 456,90 CHF reţinută prin art. 2 alin. (4) din actul adiţional nr. x/2013, deşi a achitat ratele plus dobânda, aşa cum a solicitat banca, deşi nu avea nicio restanţă, suma de 969,86 CHF reţinută abuziv cu titlul de "primă asigurare" pe perioada de reeşalonare (februarie 2012 - august 2013), deşi nu a fost stipulat nici în contract, nici în actele adiţionale (a nu se confunda cu asigurarea pe viaţă şi asigurarea imobilelor ipotecate, asigurări pentru care a plătit anula între 1.000 şi 1.700 CHF şi care nu au nicio legătură cu primite de asigurare reţinute în perioada de reeşalonare).

Suma de 24.750 CHF reprezentând de 3 ori comisionul de 3% aplicabil la soldul creditului de 165.000 pentru modificarea "duratei" sau "altor condiţii" ale creditului.

Suma de 34.560 CHF din care 21.060 CHF dobândă majorată abuziv cu 2 pp, pe parcursul derulării convenţiei (78 luni x 270 CHF/lună, media dobânzii plătite în plus faţă de cât ar fi plătit dacă s-ar fi calculat după formula 4,9%+Libor la 3 luni) şi 13.500 CHF plătiţi în perioada de reeşalonare (rate, potrivit solicitării băncii) şi care nu s-au regăsit ca fiind încasaţi.

Au solicitat ca banca pârâtă să fie obligată să le restituie sumele încasate abuziv, respectiv cele menţionate la pct. 1, 2, 3, 4, 7 şi suma de 21.060 CHF menţionată la pct. 6, în total 33.886 CHF şi 1.000 EURO, sume care să fie achitate în valută, aşa cum au fost percepute, astfel că nu s-ar mai impune actualizarea acestora, dar să se achite şi dobânda aferentă acestor sume, în principal dobânda să fie în acelaşi cuantum care li s-a impus, abuziv, în subsidiar, dobânda legală aferentă acestor sume, calculate de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective, cu plata unor daune interese în cuantumul şi cu motivarea arătate la petitul VI din acţiune (pag. 2-3).

În subsidiar, au solicitat să se dispună rambursarea creditului la valoarea în RON a francului elveţian, la data tragerii, adică rambursarea sumei de 344.421 RON, în rate lunare, descrescătoare, pe parcursul a 240 luni, cu o dobândă în care marja băncii de 4,9% să fie fixă, obligând pârâta să scadă din această sumă tot ceea ce s-a achitat până în prezent şi să înlăture toate penalităţile inventate (lit. c) pct. 5 din prezenta).

Inserarea în contract a unei clauze ce priveşte orice alte obligaţii ale garantului ipotecar în afară de aceea de a se ipoteca locuinţa au fost abuzive, introduse în contract prin înşelătorie şi sunt lovite de nulitate. Aceste clauze sunt toate cazurile de neîndeplinire din secţiunea 7, care îl vizează pe garantul ipotecar, cum ar fi 7.1 lit. j) raportat la art. 7.2 alin. final, 7.1 lit. k), lit. n), art. 9.8 raportat la art. 9.12, art. 9.10, cu motivarea expusă la lit. B) pct. 4-5 din acţiunea introductivă.

Prin sentinţa civilă nr. 20188 din 2 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Prin încheierea din 11 martie 2016, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, cauza fiind suspendată prin încheierea din 21 aprilie 2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1440 din 20 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată de reclamanţii A. şi B. şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale de la art. 1.2, art. 5.1, art. 5.4, art. 1.3 lit. a) şi b), art. 5.5, art. 6.4, art. 7.1 lit. k), n) şi o), art. 7.2 teza ultimă, art. 7.3, art. 8.2, art. 4 din actul adiţional nr. x/24.02.2012, art. 3 din actul adiţional nr. x/09.08.2012, art. 3 din actul adiţional nr. x/12.03.2013 şi nulitatea acestor clauze; a omologat raportul de expertiză contabilă D.; a obligat pe pârâtă să restituie reclamantei suma de 15.689,94 CHF, reprezentând diferenţă dobândă plătită în plus şi 4.297,60 CHF alcătuită din 3.300 CHF comision de acordare credit, 949,86 CHF comision de restructurare credit şi 47,74 CHF comision de administrare cont; a respins toate celelalte petite ale acţiunii astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.200 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 804/A-C din 17 decembrie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1440 din 20 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015.

A admis apelul formulat de pârâta C. S.A. (devenită E. SA) împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi completată şi a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze:

- clauza privind stabilirea dobânzii variabile prevăzută de art. 1.2, art. 5.1, art. 5.4 din contractul de credit nr. x/26.07.2008;

- clauza privind comisionul de rambursare anticipată prevăzută de art. 1.3 lit. b) şi art. 6.4 alin. (1) teza finală din contractul de credit nr. x din 26 iulie 2008;

- clauza de declarare a scadenţei anticipate cuprinsă în art. 7.1. lit. n) din contractul de credit nr. x din 26 iulie 2008;

- clauza privind stabilirea unei dobânzi penalizatoare cuprinsă în art. 7.3 contractul de credit nr. x din 26 iulie 2008;

- clauza privind prorogarea de competenţă cuprinsă în art. 8.2 contractul de credit nr. x din 26 iulie 2008.

A obligat apelanta-pârâtă să restituie apelantei-reclamantei suma de 15.689,94 CHF, reprezentând diferenţă dobândă plătită în plus, în echivalent RON la data plăţii.

A respins toate celelalte petite ale acţiunii astfel cum a fost precizată şi completată, menţinând în rest sentinţa.

Împotriva deciziei nr. 804/A-C din 17 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta E. S.A..

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâta E. S.A. (fostă C. SA) solicită în principal casarea în tot a deciziei şi a sentinţei ca fiind pronunţate de instanţe necompetente teritorial, trimiterea cauzei instanţei competente, iar în subsidiar, casarea în parte a deciziei atacate cu trimiterea cauzei instanţei de apel, care, rejudecând în limitele hotărârii de casare, va admite apelul formulat de Bancă, iar pe fond va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", recurenta susţine că Tribunalul Vâlcea nu a fost competent din punct ce vedere teritorial să judece fondul litigiului deferit judecaţii, şi, corelativ, nici Curtea de Apel Piteşti nu a fost competentă teritorial să judece apelul cauzei, având în vedere alegerea de competenţă realizată de către părţi prin art. 8.2 din Contractul de Credit.

Potrivit dispoziţiilor art. 8.2 din Contract "orice litigiu în legătură cu prezentul Contract care nu s-a putut soluţiona amiabil între părţi va fi soluţionat de instanţele judecătoreşti din Bucureşti".

Prin urmare, părţile, în considerarea prevederilor art. 19 C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data încheierii Contractului, în baza acordului de voinţă exprimat, au încheiat o convenţie atributivă de competenţă prin care au convenit prorogarea convenţională de competenţă teritorială, derogând astfel de la competenţa teritorială alternativă reglementată de lege lata prin art. 113 pct. 8 C. proc. civ.

Aşadar, din analiza prevederilor art. 8.2 din Contractul de Credit, recurenta consideră că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, din moment ce acestea nu fac altceva decât să concretizeze regulile de competenţă de drept comun, ceea ce era în perfect acord cu prevederile legislative de la momentul semnării Contractului.

Astfel, analiza caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale trebuie să se raporteze la cadrul normativ aplicabil la momentul inserării respectivei clauze, iar nu la legislaţia ulterioară, chiar dacă acesta ar fi mai favorabil uneia dintre părţile Contractului.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vâlcea şi a Curţii de Apel Piteşti, anularea deciziei şi sentinţei, cu trimiterea cauzei pre rejudecare instanţei competente.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 din Directiva 93/13 a CEE, care a fost transpus în legislaţia naţională prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv, potrivit Legii nr. 193/2000 (si implicit al Directivei 93/13/CEE), dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului si este clar şi inteligibil exprimată/redactată.

Or, în prezenta cauză, clauzele contestate, referitoare la dobândă şi stipularea unor comisioane nu au un caracter abuziv întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Clauzele contestate nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive, având în vedere că preţul unui serviciu, aşa cum sunt comisioanele aferente creditului şi dobânda, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, întrucât interpretarea contrară contravine dreptului european.

Prin urmare, clauzele referitoare la (dobândă şi la comisioane sau la costuri, inclusiv costul suportat de consumator asociat cumpărării valutei necesare pentru achitarea ratelor de credit - deci suportării riscului valutar), fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului; acest cost, împreună cu marja de profit a pârâtei (constând într-o fracţiune din rata dobânzii), formează preţul creditului, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a obiectului contractului de credit.

Potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, pentru ca o clauză contractuală să fie exclusă de la controlul de legalitate din perspectiva caracterului sau abuziv, aceasta trebuie să fie redactată în mod clar şi inteligibil, lipsit de echivoc, iar clauzele contestate îndeplinesc această cerinţă.

Astfel, în cauza de faţă, clauzele din contractul de credit referitoare la comisioanele aferente creditului precum şi cele referitoare la dobândă sunt clauze clar şi inteligibil exprimate.

Prin urmare, aceste clauze sunt elemente ale obiectului principal al contractului de credit, exprimate prin clauze clar şi inteligibil redactate, motiv pentru care recurenta solicită instanţei aplicarea prevederilor art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

Într-o altă critică, recurenta susţine că instanţa pe apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, întrucât condiţia clauzei nenegociate cu consumatorul nu este îndeplinită.

Dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 protejează consumatorul de situaţia în care Banca îl împiedică pe împrumutat să influenţeze o clauză contractuală, să propună modificări sau să ceară clarificări, dar, atâta vreme cât consumatorul nu intenţionează să aducă nicio modificare clauzelor contractuale, Banca nu poate să promoveze (ea însăşi) negocierea directă, ci doar să o permită.

Aşadar, Banca a dat posibilitatea consumatorului să influenţeze clauzele contractului, nu l-a împiedicat în niciun fel pe acesta să propună schimbări/modificări ale clauzelor şi, prin urmare, Banca a respectat obligaţia ce-i incumba, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Prevederile clauzelor contestate sunt clare şi fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil), au fost însuşite de către intimaţii-reclamanţi prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părţile contractante potrivit art. 969 C. civ. de la 1864 şi au constituit un element determinant la formarea voinţei de a contracta.

Astfel, împrumutata a cunoscut caracterul variabil al dobânzii în raport de indicele LIBOR şi marja variabilă a Băncii precum şi existenţa comisionului de rambursare anticipată.

În ceea ce priveşte criteriul bunei-credinţe, apreciat în mod greşit de către instanţa de apel, recurenta apreciază că instanţa de recurs urmează a analiza conduita sa prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, în acest sens precizează că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.

Mai susţine recurenta că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante,

Aşa cum a stabilit doctrina, recurenta arată că dezechilibrul trebuie să fie in rem. Legiuitorul prevăzând sancţionarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ şi nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel în prezenta cauză nu poate fi vorba de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat şi dobânda bancară, comisionul de restructurare/administrare cont.

Într-o altă critică, recurenta susţine că instanţa de apel a apreciat greşit caracterul abuziv al clauzelor 1.2, 5.1 (variaţia dobânzii) şi 5,4 din contractul de credit.

Având în vedere dificultatea de a dovedi în practică dacă o clauză creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, Legea nr. 193/2000 a transpus prevederile Directivei nr. 93/13 în ceea ce priveşte modalitatea de evaluare a naturii abuzive a unei clauze contractuale, stabilind criteriile care trebuie avute în vedere.

În acest sens, art. 4 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000 stabileşte, cu titlu de principiu, că evaluarea se face în funcţie de natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toţi factorii care au determinat încheierea contractului şi de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Se prevede cu titlu de excepţie că nu va fi considerată abuzivă clauza în baza căreia furnizorul de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumatori sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulative, respectiv să existe o motivaţie întemeiată, pentru această modificare şi furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre modificare cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

În acest context, recurenta susţine că în cauza de faţă au fost îndeplinite condiţiile excepţionale menţionate în Legea nr. 193/2000, pentru modificarea ratei dobânzii plătibile de către reclamanţi, iar art. 5 din contractul de credit în varianta anterioară alinierii sale la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi considerat abuziv.

În acest sens, recurenta apreciază că instanţa de apel a fost în eroare când a considerat ca fiind abuzive clauzele prevăzute la art. 1,2, art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit, clauze care reglementează dobânda creditului.

Mai susţine recurenta, că instanţa de apel a apreciat greşit caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. B) din contractul de credit referitoare la comisioanele de rambursare anticipată a creditului, întrucât aceste comisioane au fost eliminate din contract începând cu data de 17 septembrie 2010, astfel că solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor care îi reglementau şi de excludere a sa din contracte şi exonerarea de la plata acestuia pe viitor apare şi ca lipsită de obiect.

O altă critică susţine aprecierea greşită a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1 lit. N) (cazuri de neîndeplinire) precum şi 7.3 (perceperea dobânzii), având în vedere că instanţa a analizat greşit condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin întâmpinarea depusă, la 6 mai 2019, intimata-reclamantă A. a solicitat pe cale de excepţie inadmisibilitatea recursului, având în vedere că speţa de faţă se încadrează în materiile exceptate de la calea de atac a recursului, întrucât vizează materia clauzelor abuzive - art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu profesioniştii, precum şi anularea recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., faţă de lipsa motivelor de nelegalitate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 27 mai 2019, recurenta-pârâtă E. S.A. (fostă C. SA) a solicitat respingerea excepţiilor invocate şi înlăturarea susţinerilor ca nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 3 iulie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 16 iulie 2019.

Prin încheierea din 28 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei nr. 804/A-C din 17 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a acordat termen la data de 6 februarie 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", recurenta solicită admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vâlcea şi a Curţii de Apel Piteşti, anularea deciziei şi a sentinţei, cu trimiterea cauzei pre rejudecare instanţei competente.

Această solicitare vine în considerarea prevederilor art. 8.2 din contract, potrivit cărora "orice litigiu în legătură cu prezentul contract care nu s-a putut soluţiona amiabil între părţi va fi soluţionat de instanţele judecătoreşti din Bucureşti", prin care părţile, în baza acordului de voinţă exprimat, au încheiat o convenţie atributivă de competenţă prin care au convenit prorogarea convenţională de competenţă teritorială, derogând astfel de la competenţa teritorială alternativă reglementată de lege lata prin art. 113 pct. 8 C. proc. civ.

Analizând critica ce vizează încălcarea regulilor de procedură referitoare la competenţa teritorială, se constată că este nefondată, urmând a fi respinsă, întrucât - clauza inserată în art. 8.2 din contractul de credit a fost constatată ca având caracter abuziv şi a fost declarată nulă atât de către instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel.

Astfel, în soluţionare, instanţele au avut în vedere faptul că, inserarea clauzei privind competenţa instanţelor din Bucureşti nu a fost negociată cu reclamanta, fiind trecută de pârâtă în contractul standard, aspect în considerarea căruia nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 19 C. proc. civ. de la 1865, deoarece, potrivit textului de lege "părţile pot conveni..." dar între părţile de faţă, nu a fost vorba de o "înţelegere a părţilor", iar această clauză, reclamanta a considerat-o abuzivă şi a indicat-o în acţiune spre a fi supusă analizei instanţei sub aspectul caracterului abuziv.

Aşadar, pentru a fi fost valabilă competenţa convenţională trecută în contract şi să suscite discuţii cu privire la competenţa teritorială, ar fi trebuit ca această clauză atributivă de competenţă, să nu fi făcut obiectul acţiunii şi deci al analizei - alături de celelalte clauze indicate ca fiind abuzive - şi ar fi trebuit să îndeplinească anumite condiţii esenţiale, printre care cea privind "determinarea expresă a instanţei competente" or, după cum se observă, în art. 8 pct. 2 din contract, pârâta a menţionat "instanţele judecătoreşti din Bucureşti" fără a numi în concret instanţa competentă, astfel că menţiunea privind alegerea instanţei nu este legală.

Pe de altă parte, prevederile art. 126 alin. (2) din C. proc. civ. sunt în sensul că:

"în litigiile din materia drepturilor consumatorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente n condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă".

În acest context, se reţine că sunt incidente dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., potrivit cărora "competenţa aparţine instanţei locului unde se execută obligaţiile izvorâte din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului", precum şi ale art. 110 din acelaşi Cod, ale cărui prevederi nu pot fi interpretate decât în sensul în care competenţa este a instanţei de la locul unde persoanei contractante, chiar fără personalitate juridică, i s-a încredinţat conducerea sau administrarea entităţii nejuridice, parte din "entitatea mamă" care are personalitate juridică.

De asemenea, art. 112 alin. (1) C. proc. civ. prevede că o cerere de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia, iar art. 113 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod statuează competenţa instanţei de la locul consumatorului şi art. 126 alin. (2) final din acelaşi Cod statuează că se consideră nescrisă, adică inexistentă orice înţelegere dintre părţi privind alegerea instanţei înainte de naşterea dreptului la despăgubiri.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest context, recurenta arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 din directiva 93/13 a CEE, care a fost transpus în legislaţia naţională prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deoarece clauzele contestate nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive, întrucât au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

În ce priveşte analiza caracterului abuziv al clauzelor convenţionale privind variaţia dobânzii, în condiţiile în care aceasta priveşte obiectul contractului, analiza caracterului abuziv trebuie realizată prin prisma cerinţelor impuse de art. 4 alin. (6) teza finală din Legea nr. 193/2000, iar critica susţinută pe acest aspect se apreciază a fi nefondată, în raport cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în ce priveşte modul de apreciere a caracterului abuziv al clauzelor care privesc obiectul principal al contractului.

Astfel, o asemenea clauză este exceptată de la aprecierea caracterului său abuziv numai în măsura în care a fost redactată în mod clar şi inteligibil, aspect ce impune ca, în cazul contractelor de credit, instituţiile financiare să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite acestora să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză.

În acest context, clauzele convenţionale privind variaţia dobânzii se apreciază că au caracter abuziv, întrucât recurenta nu a prevăzut în contractul de credit motivele întemeiate pentru care putea interveni modificarea clauzei respective, conform art. 1 lit. a) din Lista+anexa la Legea nr. 193/2000, considerent pentru care clauzele privind variaţia dobânzii în raport cu variaţia marjei băncii este abuzivă, conform art. 4 alin. (4) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Într-o altă critică, se susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 cu privire la condiţia clauzei nenegociate cu consumatorul, condiţia clauzei contrare bunei-credinţe, precum şi condiţia creării unui dezechilibru contractual semnificativ, condiţii care în opinia recurentei nu sunt îndeplinite în cauză.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Din perspectiva dispoziţiilor evocate, se constată că în cauză este vorba despre un contract de credit, ale cărui clauze sunt standard preformulate, impuse ca atare, în totalitate, reclamanţilor, ale căror unice opţiuni erau de a semna actul astfel cum a fost elaborat şi prezentat ori a nu îl semna, context în care, în favoarea reclamanţilor operează prezumţia relativă de lipsă a negocierii prevăzută de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, prezumţie ce putea fi înlăturată de pârâtă prin dovada contrară.

În acest context, se reţine că pârâta nu a dovedit faptul că partenerii ei contractuali au avut posibilitatea să influenţeze conţinutul clauzelor şi nu doar să le accepte, aşa cum au fost formulate de bancă, sau să refuze încheierea contractului.

Tot în acelaşi context, recurenta critică faptul că instanţa de apel a apreciat greşit caracterul abuziv al clauzelor 1.2, 5.1 (variaţia dobânzii) şi 5,4 din contractul de credit.

Această critică este nefondată, având în vedere că cele două instanţe au apreciat în mod corect că respectivele clauze au un caracter abuziv prin raportare la art. 1 lit. a) din Lista-anexă a Legii nr. 193/2000 în condiţiile în care în contractele de credit nu s-au indicat care sunt motivele temeinice, care pot justifica o variaţie a marjei fixe a băncii şi implicit o modificare a dobânzii contractuale.

Astfel, prin modalitatea de redactare a clauzelor, a fost instituit un drept discreţionar al băncii de a modifica nivelul dobânzii după propria voinţă, în funcţie de criterii netransparente, contrar drepturilor consumatorului, reclamanţii nefiind informaţi clar şi precis asupra împrejurărilor obiective care justificau variaţia marjei, cu atât mai mult cu cât modificarea ulterioară a acestei marje determina o creştere a preţului total al creditului, aspecte ce determinau obstrucţionarea reclamanţilor în a avea o reprezentare previzibilă a modului de derulare a relaţiei contractuale.

Referitor la clauza contractuală conţinută de art. 5.4 din convenţia de credit, conform căreia, consumatorul este obligat să ia cunoştinţă în mod automat de modificarea dobânzii, ca urmare a modificării indicelui de referinţă, noul grafic de rambursare fiind considerat acceptat în mod automat, precum şi obligaţia consumatorului de a returna suma împrumutată în cazul în care nu este mulţumit de modificarea marjei băncii, ce a determinat şi o modificare a cuantumului dobânzii, se constată că acestea au un caracter abuziv conform art. 1 lit. b) din Lista-anexă a Legii nr. 193/2000 raportat la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, în contextul în care consumatorul era obligat să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.

Aşadar, în condiţiile în care în convenţia de credit nu au fost precizate motivele temeinice care să justifice modificarea marjei băncii şi implicit modificarea cuantumului dobânzii, se apreciază că reclamanţii nu au avut posibilitatea de lua cunoştinţă, în mod efectiv, de clauzele contractuale mai sus menţionate la data încheierii contractului.

În ceea ce priveşte critica referitoare la clauza prevăzută la art. 1.3 lit. b) din contractul de credit referitoare la comisioanele de rambursare anticipată a creditului, precum şi la clauza privind stabilirea unei dobânzi penalizatoare cuprinsă la art. 7,3 din contract, Înalta Curte constată că aceasta este fondată, pentru următoarele argumente:

Având în vedere considerentele, potrivit cărora comisioanele reprezintă o parte din preţul/costul creditului acordat, se apreciază că acestea sunt valabile inclusiv în ceea ce priveşte clauza 1.3 lit. b) - comisionul de rambursare anticipată, întrucât clauza care îl reglementează este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, iar din această perspectivă instanţa de apel a analizat greşit condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care califica această clauză ca fiind abuzivă.

Astfel, din prezentarea contextului semnării şi derulării contractului de credit, rezultă că acest contract a fost deja aliniat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 şi, ca urmare, comisionul de rambursare anticipată a creditului a fost eliminat din contract începând cu data de 17 septembrie 2010.

Aşadar, acest comision nu a fost perceput anterior alinierii contractelor la O.U.G. nr. 50/2010 pentru că nu au existat sume rambursate în avans, reclamanţii solicitând doar exonerarea de la plata acestui comision pe viitor, în cursul executării Contractelor de credit, în ipoteza constatării caracterului abuziv al acestuia.

Clauza privind stabilirea unei dobânzi penalizatoare cuprinsă în art. 7.3 contractul de credit nr. x din 26 iulie 2008 nu poate susţine caracterul abuziv, reţinut de instanţa de apel, având în vedere că aceasta a analizat greşit condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât prevederile respective sunt redactate în mod clar şi inteligibil, intimaţii-reclamanţi având posibilitatea înţelegerii conţinutului încă de la data semnării contractului.

Astfel că, acestea nu constituie clauze abuzive deoarece nu creează un dezechilibru semnificativ între poziţiile părţilor şi nu sunt contrare bunei-credinţe. Din contră, acestea asigură previzibilitatea executării contractului, părţile reglementând şi comportamentul permis acestora în situaţia în care s-ar concretiza un risc de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a procedat, în mod efectiv, la cercetarea celor două clauze menţionate - prin prisma analizei susţinerilor părţilor, a înscrisurilor dosarului şi a temeiului de drept invocat, aspecte ce nu satisfac exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate de părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor într-o formă clară şi concisă şi va analiza din această perspectivă elementele privind caracterul abuziv, referitor la clauza prevăzută la art. 1.3 lit. b) din contractul de credit referitoare la comisioanele de rambursare anticipată a creditului, precum şi la clauza privind stabilirea unei dobânzi penalizatoare cuprinsă la art. 7,3 din contract, în condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000,

Constatând că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea pretenţiilor deduse judecăţii sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei nr. 804/A-C din 17 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei nr. 804/A-C din 17 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi intimata-pârâtă E. S.A. - AGENŢIA CRAIOVA EST.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2020.