Claimant's appeal annulled as null, insurer's rejected; moral damages cut to €450,000 upheld.

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 11 decembrie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A. şi C., a solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata sumelor de 90.000 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de spitalizări, alimentaţie suplimentară, medicamentaţie, contravaloare consultaţii medicale, tratamente, transport, traduceri legalizate, contravaloare expertize, etc. - pentru intervalul de timp cuprins intre data producerii accidentului (29.07.2013) si data prezentei (09.12.2015); 800 EUR/luna plătibili în RON la cursul BNR din ziua plaţii, cheltuieli suplimentare impuse de handicapul special şi constând în contravaloare: medicamentaţie, masaj, tratamente medicale, alimentaţie speciala, transport special, servicii conexe (menaj, igienă corporală, aprovizionare, companie), suma de 3.000.000 EUR, plătibili în RON la cursul BNR din ziua plăţii efective cu titlu de daune morale pentru suferinţa fizică/psihică.

Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata de penalităţi de întârziere (daune interese moratorii) în cuantum de 0,2%/zi de întârziere calculate asupra sumelor solicitate prin petitele l şi 3 şi pretinse pentru lipsa de folosinţa a acestora, în temeiul art. 37 din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 14/2011, calculate începând cu data înregistrării la instanţa a prezentei acţiuni si până la achitarea efectiva a debitului; cu cheltuieli de judecata in caz de opunere.

Prin sentinţa civilă nr. 2087 din 7 aprilie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe, sub dosar nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 632 din 6 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2015 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul C. şi S.C. B. S.A..

A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantului suma de 90.000 RON cu titlu de daune materiale.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantului suma de 1.000.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantului suma de 8.627,9 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat şi decont transport si cazare).

A fost respins capătul de cerere cu privire la acordarea de penalităţi de întârziere, precum şi capătul de cerere cu privire la plata lunară a sumei de 800 euro ca fiind neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 856 din 27 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 632 din 6 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2015, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 450.000 Euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, daune morale, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva deciziei civile nr. 856 din 27 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A..

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamantul A.:

Prin memoriul de recurs, reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se respingă ca neîntemeiat apelul declarat în cauză şi să se menţină ca temeinică şi legală hotărârea primei instanţe, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul susţine că fundamentul acestui motiv îl reprezintă dreptul justiţiabilului la motivarea hotărârilor judecătoreşti - art. 6 CEDO; art. 21 alin. (3) şi art. 31 alin. (2) din Constituţia României; art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., având ca şi corelativ firesc obligaţia instanţelor de a motiva hotărârile judecătoreşti.

Acest motiv nu înglobează doar lipsa cu desăvârşire a motivării, ci inclusiv situaţiile în care există scriptic o motivare, dar aceasta este fie insuficientă, lapidară, incongruentă, absurdă, străină ori contradictorie, iar în interiorul acestui motiv de casare nu trebuie să se distingă între motive cu privire la chestiuni de procedură, chestiuni de fapt, chestiuni de drept substanţial, toate fiind deopotrivă susceptibile de verificare şi de eventuală sancţionare de către instanţa de recurs.

Cu privire la motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că acesta acoperă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material fie prin nesocotirea, de regulă, a unei asemenea norme (prima ipoteză) fie prin interpretarea ei eronată (a doua ipoteză). (...) Pentru a fi în prezenţa cele de-a doua ipoteze, trebuie ca instanţa, recurgând la normele aplicabile litigiului, să le fi dat o greşită interpretare sau faptele reţinute să fi fost greşit calificate, în raport cu exigenţele textelor de lege.

În acest context, recurentul consideră că prin admiterea apelului pârâtei şi acordarea unor despăgubiri/daune morale în cuantum diminuat de 450.000 Euro, instanţa de apel a încălcat şi/sau a aplicat greşit norme şi principii de drept material.

În concret, se referă la art. 1385 şi art. 1531 C. civ., texte normative care fac de altfel aplicarea unui principiu chintesenţial al răspunderii civile, anume dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.

Astfel, prin acordarea unor daune morale în cuantum de 450.000 Euro, prejudiciul moral (nepatrimonial) suferit de către reclamant a fost reparat doar parţial, şi nu integral, încălcându-se cu evidenţă şi art. 1391 C. civ., totodată trebuie avut în vedere inclusiv art. 1387 C. civ., în contextul în care reclamantul a suferit o vătămare deosebit de gravă şi ireversibilă a integrităţii corporale şi sănătăţii, instanţa de apel făcând totală abstracţie de ceea ce trebuie să cuprindă despăgubirea în ipoteza unei astfel de vătămări.

De asemenea, trebuie avut în vedere că o vătămare (a integrităţii corporale şi/sau a sănătăţii) aduce atingere şi antamează însăşi dreptul la inviolabilitatea corpului uman, drept reglementat în art. 64 C. civ. şi în toate Convenţiile şi Tratatele Internaţionale dedicate drepturilor fundamentale ale omului.

Este evident că dacă o faptă ilicită nu este sancţionată şi reparată în mod legal (raţiunea primordială a legii fiind tocmai de a aduce/repune victima în situaţia în care acea faptă ilicită nici nu s-ar fi petrecut, ori dacă acest lucru nu este materialmente posibil, în situaţia cea mai apropiată posibil de acest restitutio in integrum) se încalcă automat, pe lângă cele de mai sus, şi normele de drept material înscrise în art. 1349 şi art. 1381 C. civ.

Mai susţine recurentul că la stabilirea daunelor morale de 450.000 euro, instanţa de apel nu a ţinut cont de toate argumentele invocate de reclamant, de probele şi criteriile obiective, criterii obiective obligatorii care trebuie evocate şi valorificate in concreto la stabilirea cuantumului daunelor morale.

În acest sens, recurentul arată că motivarea instanţei de apel abundă în generalităţi pe acest palier (fără o aplecare în specificitatea şi concreteţea cauzei), iar reanalizarea/devoluţia realizată de către instanţa de apel a fost una pur formală, incompatibilă cu exigenţele art. 6 CEDO (pe palierul dreptului la un proces echitabil lato senso şi al motivării hotărârilor judecătoreşti).

Unul dintre criteriile legale obligatorii de cuantificare a daunelor morale este prevederea art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 publicat în Monitorul Oficial nr. 858/06.12.2011, iar instanţa de apel nu avut în vedere acest criteriu, nu a făcut vorbire despre el şi din conţinutul hotărârii nu rezultă în nici un mod că a avut în vedere nu numai jurisprudenţa din România, dar si celelalte criterii menţionate de art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul nr. 14/2011.

Dacă instanţa ar fi avut în vedere una sau mai multe dintre prevederile art. 49 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011 şi s-ar fi raportat la ele menţionându-le în considerentele hotărârii, luând în considerare faptul că în primii cinci ani de la producerea accidentului reclamantul a cheltuit suma de 140.000 euro şi că lunar trebuie să cheltuiască minim 1500 euro, ar fi apreciat cu siguranţă că repercursiunile accidentului asupra sa denotă o situaţie dezastruoasă, astfel că apelul este nefondat, hotărârea primei instanţe fiind legală şi temeinică.

Mai arată recurentul, că apare deosebit de util (în vederea cuantificării daunelor morale) inclusiv aspectul/criteriul că daunele ce pot fi plătite pe o poliţă de asigurare (RCA) au crescut de la an la an, ca urmare a legislaţiei ce obligă România să se alinieze la nivelul celei europene.

Astfel, plafonul maxim pentru cererile de daune morale, vătămări corporale şi deces a crescut de la 2,5 milioane Euro în 2010 la 3,5 milioane Euro în 2011, iar în anul 2012 acest plafon a fost majorat la 5 milioane Euro, rămânând neschimbat şi în anul 2013.

Aceste plafoane maximale se ridică la valorile arătate - sume care, de altfel, se găsesc şi într-o ascensiune permanentă - deoarece societatea modernă a înţeles şi a conştientizat importanţa cardinală a valorilor şi drepturilor inerente fiinţei umane, aici unde dreptul la viaţă, integritate corporală şi sănătate reprezintă gradul cel mai înalt, summumul, elementele primare chintesenţiale din care izvorăsc toate celelalte.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A.:

Prin memoriul de recurs, pârâta S.C. B. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, iar în cazul în care se va admite recursul şi se va desfiinţa titlul executoriu reprezentat de decizia atacată, în temeiul art. 722 C. proc. civ., solicită întoarcerea executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.

Recurenta arată că motivele de recurs au în vedere decizia atacată cu referire la daunele morale acordate reclamantului A., faţă de faptul că instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la culpa concurentă a victimei la producerea urmărilor accidentului şi faţă de împrejurarea că instanţa de apel nu a aplicat temeiurile legale privitoare la stabilirea daunelor morale.

Recurenta învederează instanţei de recurs că a achitat la data de 16 mai 2018, deci la mai puţin de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii definitive - sumele de 200.000 euro, 90.000 RON şi 8627,9 RON - cheltuielile de judecată, conform dovezilor anexate.

Ca urmare, recurenta arată că înţelege să critice hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti numai pentru considerentele, referitoare la nereţinerea în sarcina reclamantului a unui procent de culpă la producerea accidentului şi, raportat la acest considerent cât şi la jurisprudenţa în materie - acordarea unor despăgubiri morale peste media naţională în cazuri similare. În consecinţă trebuie avut în vedere pe lângă stabilirea unei situaţii de fapt nereale şi aplicarea greşită a unor norme legale - fiind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Mai susţine recurenta, că instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa penală nr. 278/10.02.2015 a Judecătoriei Arad pronunţată în dosarul penal nr. x/2014, intervenientul forţat (inculpat în acel dosar) a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, instanţa penală admiţând practic acordul de vinovăţie încheiat de acesta în faţa organului de urmărire penală.

Ca urmare a încheierii acestui acord, inculpatului i s-a stabilit o pedeapsă de 1 an şi 6 luni de închisoare, cu suspendare sub supraveghere pe o perioadă de 2 ani. Ca urmare, inculpatul - intervenientul forţat - era interesat în mod vădit să încheie acest acord de recunoaştere a vinovăţiei. Recurenta - în calitate de asigurător nu a fost parte la încheierea acestui acord, ca atare nu le este opozabil - acordul încheindu-se numai pentru ca inculpatul să poată beneficia de o reducere a pedepsei. Aceasta nu înseamnă că situaţia de fapt a fost lămurită în dosarul penal.

Cu toate că în raportul de expertiză tehnică efectuat în cadrul dosarului de urmărire penală se arată că şi reclamantul a încălcat normele legale de circulaţie - instanţa nu reţine critica privind culpa comună, în sensul art. 1371 C. civ. "având în vedere autoritatea de lucru judecat a sentinţei prin care instanţa penală admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei, cu privire la fapta şi persoana care a săvârşit-o menţionând că "nu poate ignora circumstanţele reale ale producerii accidentului relevate în rapoartele de expertiză tehnică efectuate în cursul urmăriri penale".

Astfel, pe de o parte instanţa de apel nu reţine culpa reclamantului la producerea accidentului, iar pe de altă parte face aplicarea dispozitivului unei sentinţe penale privind validarea unui acord încheiat doar între reclamant şi intervenient.

Este fără îndoială, aşa cum a arătat instanţa de apel - că persoana vătămată într-un accident rutier este în drept să solicite şi să obţină despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Nici o sumă de bani nu poate compensa viaţa ori sănătatea unei persoane. Totuşi, elementele şi situaţia de fapt arătate anterior trebuiau în opinia sa, să conducă instanţa de apel la diminuarea despăgubirilor până la nivelul unei sume rezonabile si echitabile, sens în care apreciază că, în contextul menţionat, suma de 450.000 euro - reprezintă o îmbogăţire fără just temei şi o derogare de la principiile statuate în practica şi jurisprudenţa din România, în cauze similare.

În egală măsură, despăgubirile nu trebuie să ducă la o îmbogăţire a persoanei prejudiciate,acestea trebuind să fie rezonabile şi echitabile.

În acest context, recurenta critică soluţia Curţii de Apel Bucureşti, solicitând instanţei să aibă în vedere faptul că prin hotărârea pronunţată a nesocotit jurisprudenţa în materie, cu privire la cuantumul daunelor morale. Prin prezentul recurs solicită, totodată să se dispună ca, în caz de casare, despăgubirile pentru prejudiciul personal nepatrimonial ce vor fi acordate să fie stabilite prin raportare la sumele avute în vedere de instanţele naţionale în situaţii similare şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Totodată, arată că daunele acordate reclamantului exced limitelor prevăzute de Ghidul pentru acordarea daunelor morale întocmit de către FVPS - acesta oferind criterii obiective de cuantificare a daunelor raportat la jurisprudenţa instanţelor.

În acest sens, apreciază că instanţa de apel nu a examinat criteriul jurisprudenţial şi nu a analizat cu suficientă măsură jurisprudenţa naţională, precum şi cea indicată - prin hotărârile depuse în fata instanţei de apel - astfel cum impun dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, ceea ce echivalează în fapt cu o cercetare incompletă a fondului cauzei. Dacă există norme speciale ce reglementează această materie, ce arată că daunele morale se stabilesc în acord cu jurisprudenţa în materie, este firesc ca instanţele de judecată să arate ce hotărâri judecătoreşti au fost avute în vedere la cuantificarea daunelor (raportat evident şi la situaţia de fapt din prezenta cauză).

Dacă s-ar fi raportat la jurisprudenţa instanţelor de judecată, instanţa de apel ar fi constatat ca suma de 450.000 euro acordată reclamantului nu răspunde cerinţelor consacrate deja în mod unanim de practică - de a nu constitui o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter simbolic - ci de a reprezenta doar atât cât este necesar pentru a i uşura sau compensa, în măsura posibilă suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Apreciază recurenta în acelaşi sens, că daunele acordate reclamantului nu păstrează acel raport de rezonabilitate şi proporţionalitate cu dauna suferită, fiind aproape de limita maximă a despăgubirii acordate în România pentru astfel de cazuri.

Dauna morală, arată de asemenea instanţele, că nu trebuie să fie excesivă ca întindere, riscând a se îndepărta de la funcţia compensatorie recunoscută de lege.

Curtea Europeană, în practica sa, a arătat adesea faptul că important este principiul echităţii în materia daunelor morale, astfel încât pe de o parte fiecare persoana să primească o satisfacţie echitabilă, iar pe de altă parte despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

De asemenea, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva liberului arbitru pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Este adevărat că jurisprudenţa în materie nu reprezintă izvor de drept, însă este obligatoriu a fi avută în vedere în lipsa unor alte criterii precise şi clare în această materie, atât de sensibilă a daunelor morale.

Acordarea acestor daune morale tinde să acopere un prejudiciu moral necuantificabil pecuniar si, de aceea întinderea lor nu trebuie să fie excesivă, ci doar să compenseze într-un fel pierderea produsă, pentru a nu cădea, în caz contrar, sub incidenţa îmbogăţirii fără justă cauză.

În acest context recurenta apreciază, pentru temeiurile deja invocate, că sumele acordate reclamantului cu titlu de daune morale în această cauză de către instanţa de apel exced în mod neîntemeiat despăgubirile de acest fel evidenţiate în Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivităţii si tratamentului nediscriminatoriu prevăzut la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Liberaţilor Fundamentale.

Totodată, recurenta apreciază că acest Ghid cuprinde elemente obiective prin analiza tuturor soluţiilor pronunţate de către Curţile de Apel din România, sens în care solicită instanţei să ia în considerare concluziilor sale pentru prevenirea încălcării art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului si Libertăţilor Fundamentale, conform căruia:

"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".

Solicită instanţei să aibă în vedere şi jurisprudenţa instanţei supreme care este unanimă în a aprecia că despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Ori, pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

Faţă de toate considerente, recurenta apreciază că hotărârea atacată este nemotivată, aceasta fiind dată şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel neluând în considerare toate aceste criterii evocate în jurisprudenţa depusă în susţinerea motivelor sale de apel.

Prin întâmpinarea depusă, la 1 aprilie 2019, pârâta S.C. B. S.A. a solicitat pe cale de excepţie anularea recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., faţă de lipsa motivelor de nelegalitate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 13 iulie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 11 iulie 2019, părţile nedepunând punct de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu.

Prin încheierea din 28 noiembrie 2019 s-a constatat nulitatea recursului declarat de recurentul-reclamant A. şi s-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 856 din 27 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, acordându-se termen la data de 6 februarie 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, aceasta fiind dată şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel neluând în considerare toate criteriile evocate în jurisprudenţa depusă în susţinerea motivelor sale de apel.

În legătură cu acest motiv se va reţine că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanţei de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, aşa încât, considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluţia fiind motivată pe aspectele esenţiale care au format convingerea instanţei de apel.

Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, acest aspect rezultând din faptul că instanţa de apel a luat în considerare toate criteriile evocate în jurisprudenţa depusă în susţinerea motivelor sale de apel, chestiune ce trebuie interpretată în raport cu caracterul fondat al susţinerilor recurentei cu privire la suma acordată de prima instanţă reclamantului cu titlu de daune morale, apreciind că suma stabilită reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, context în care, recurenta arată că înţelege să critice hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti numai pentru considerentele, referitoare la nereţinerea în sarcina reclamantului a unui procent de culpă la producerea accidentului şi, raportat la acest considerent cât şi la jurisprudenţa în materie - acordarea unor despăgubiri morale peste media naţională în cazuri similare.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse, întrucât în mod corect, instanţa de apel nu a reţinut critica privind culpa comună, cu referire la art. 1371 C. civ., la producerea accidentului, având în vedere autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 278/10.02.2015 a Judecătoriei Arad pronunţată în dosarul penal nr. x/2014, prin care instanţa penală a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei, cu privire la fapta şi persoana care a săvârşit-o, fără a ignora circumstanţele reale ale producerii accidentului, relevate în rapoartele de expertiză tehnică efectuate în cursul urmăririi penale.

Tor în acelaşi context, se reţine, din coroborarea art. 486 alin. (2) teza a 2-a cu art. 28 alin. (1) prima teză din C. proc. pen., că hotărârea definitivă prin care instanţa a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte fapta şi persoana care a săvârşit-o, iar răspunderea asigurătorului pentru prejudiciul cauzat de asigurat este reglementată prin dispoziţie specială a legii civile.

Aşadar, obligaţia de reparare a prejudiciului material şi moral suferit de reclamant revine societăţii de asigurare emitente a poliţei RCA, conform dispoziţiilor art. 49 si art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Cu referire la critica soluţiei Curţii de Apel Bucureşti ce vizează cuantumul daunelor morale acordate de către instanţa de apel, se constată că aceasta priveşte aspecte de netemeinicie şi care nu poate fi examinată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, invocarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, presupune, în expunerea motivelor de recurs, identificarea textelor de drept material încălcate sau aplicate greşit, aspecte ce nu se regăsesc în cuprinsul memoriului de recurs.

Aşadar, criticile evocate în legătură cu practica judiciară sau Ghidul pentru acordarea daunelor morale întocmit de FVPS nu reprezintă norme de drept material în accepţiunea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar analiza cuantumului daunelor morale, fără a se face referire în concret la o normă de drept material, nu poate avea valoarea unui veritabil motiv de recurs.

Din această perspectivă, în privinţa acordării daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, iar cuantumul acestora este lăsat la aprecierea judecătorului prin prisma consecinţelor pe care le-a produs fapta săvârşită.

Prin urmare, la cuantificarea daunelor morale, pe lângă criteriile avute în vedere, precum cel al intensităţii durerii psihice, al consecinţelor prejudiciului pe plan fizic, social şi familial, instanţa de apel s-a raportat în mod corect şi la criteriul echităţii, când a considerat că suma acordată de prima instanţă reclamantului cu titlu de daune morale era excesivă, apreciind că suma stabilită reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză, care nu corespunde numai nevoii de alinare a suferinţelor pricinuite, ca temei al acordării daunelor morale.

Astfel, se constată că, criticile susţinute doar în mod formal şi circumscrise prevederilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 856 din 27 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În ceea ce priveşte recursul recurentului A., în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu şi, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să anuleze calea extraordinară de atac, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Referitor la criticile recurentului-reclamant, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se constată că dezvoltarea acestor motive de recurs nu conţine critici de nelegalitate care să permită incidenţa dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. se apreciază că dezvoltarea sa nu permite încadrarea acestuia în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., în cauză nefiind invocate motive străine de natura cauzei sau contradictorii, sens în care se constată că acest motiv de recurs a fost invocat formal.

Susţinerea recurentului, ce vizează lipsa motivării deciziei atacate se constată că nu poate fi primită, având în vedere că hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia adoptată în cauză.

Cu referire la motivul de recurs invocat prin memoriul de recurs, în temeiul pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., se apreciază că acesta se referă la elemente de fapt, care ţin strict de temeinicia hotărâri, având în vedere că recurentul a prezentat critici care privesc cuantumul daunelor morale, fără a dezvolta critici de nelegalitate pe acest aspect.

În acest context, se constată că recurentul a adus în discuţie chestiuni ce vizează de fapt reanalizarea probatoriului şi implicit starea de fapt dedusă judecăţii, aspecte ce nu se circumscriu motivelor de recurs evocate, sens în care apreciază că motivele de recurs, astfel cum au fost prezentate au fost formal invocate în cauză.

Simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

În consecinţă, se constată că recurentul nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi ce dispoziţii legale au fost încălcate de către instanţa de apel în soluţionarea apelului declarat de pârâta B. S.A..

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea nulităţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar potrivit art. 493 alin. (5) din acelaşi cod va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 856 din 27 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 856 din 27 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. şi intimatul-pârât C..

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 856 din 27 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu recurentul-reclamant A. şi intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2020.