Abusiveness of bank loan restructuring fee clauses: ancillary nature to principal object and significant imbalance under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2020

Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22 iulie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A. (fostă D. S.A.) ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

1. Să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute în art. 6 pct. 3 din contractul de credit bancar nr. x din 11 ianuarie 2008 sau, în subsidiar, să se reţină incidenţa impreviziunii în executarea aceluiaşi contract şi, pe cale de consecinţă, să se dispună următoarele:

l.a. în principal să fie obligată pârâta să convertească în RON împrumutul ce a format obiectul contractului de credit bancar nr. x din 11 ianuarie 2008, precum şi toate accesoriile acestuia, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului;

l.b. în subsidiar, să fie obligată pârâta să convertească în RON împrumutul ce a format obiectul contractului de credit bancar nr. x din 11 ianuarie 2008, precum şi toate accesoriile acestuia, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, curs majorat cu 10%;

l.c. într-un al doilea subsidiar, să fie obligată pârâta să convertească în RON împrumutul ce a format obiectul contractului de credit nr. x din 11 ianuarie 2008, precum şi toate accesoriile acestuia, la un curs valutar stabilit prin împărţirea în mod egal a diferenţei de curs RON/CHF reglementat de B.N.R. la data de 11 ianuarie 2008 şi cursul RON/CHF reglementat de B.N.R. la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa;

l.d. într-un al treilea subsidiar, să fie obligată pârâta să convertească în RON împrumutul ce a format obiectul contractului de credit bancar nr. x din 11 ianuarie 2008, precum şi toate accesoriile acestuia, la un curs valutar stabilit prin împărţirea în mod egal a diferenţei de curs RON/CHF reglementat de B.N.R. la data de 11 ianuarie 2008 şi cursul RON/CHF reglementat de BNR începând cu data scadenţei primei rate a contractului şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi;

2. Să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute în art. 1 pct. 3 lit. a) din contractul de credit bancar nr. x din 11 ianuarie 2008 şi pe cale de consecinţă, să fie obligată pârâta la restituirea comisionului de acordare în cuantum de 1408 CHF;

3. Să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute în art. 2 din actul adiţional nr. x din 10 martiie 2011 şi art. 1 din actul adiţional nr. x din 27 iulie 2011 la contractul de credit bancar nr. x din 11 ianuarie 2008 şi pe cale de consecinţă, să fie obligată pârâta să restituie comisioanele de restructurare în cuantum de 150 euro şi respectiv 250 euro;

4. Să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, cu privire la sumele ce urmează a fi restituite, de la data achitării acestora de reclamanţii până la restituirea efectivă şi integrală de către pârâtă.

5. Să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat mai multe excepţii printre care excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei de interes a cererii de restituire a sumelor reprezentând contravaloarea comisionului de conversie, excepţia lipsei de obiect a capetelor de cerere privind comisionul de rambursare anticipată şi a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 18 decembrie 2015 instanţa a admis excepţia tardivităţii formulării întâmpinării.

Prin sentinţa civilă nr. 3982 din 27 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanţi, a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 1 pct. 3 din contractul de credit din 11 ianuarie 2008 şi a obligat pârâta la restituirea sumei invocată cu titlu de comision de acordare de 1408 CHF, echivalent în RON la data plăţii, precum şi la dobânda legală pentru această sumă de la momentul introducerii acţiunii şi până la plata efectivă. A respins, ca nefondate, celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A. (fostă D. S.A.). Pârâta C. S.A. (fostă D. S.A.) a formulat apel şi împotriva încheierii de şedinţă din 18 decembrie 2015.

Prin decizia civilă nr. 304 din 8 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva încheierii de şedinţă pronunţată la 18 decembrie 2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A admis apelurile formulate de reclamanţii A. şi B. şi pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3982 din 27 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 2 din actul adiţional nr. x din 10 martie 2011 şi art. 1 din actul adiţional nr. x din 27 iulie 2011 la contractul de credit nr. x din 11 ianuarie 2008 referitoare la comisioanele de restructurare/reeşalonare şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele de 150 euro şi 250 euro reprezentând comisioane de restructurare/reeşalonare, în echivalent RON la cursul BNR euro - leu din data plăţii. A obligat pârâta să plătească reclamanţilor dobândă legală aferentă sumelor de 150 euro şi 250 euro, calculată de la data achitării fiecărei sume şi până la restituirea efectivă. A respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect (i) constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 1 pct. 3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 11 ianuarie 2008 referitoare la comisionul de acordare, (ii) obligarea pârâtei să restituie reclamanţilor suma de 1408 CHF reprezentând comision de acordare şi (iii) obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă sumei de 1408 CHF. A menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa atacată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta C. S.A., solicitând casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare în ceea ce priveşte apelul formulat împotriva încheierii de şedinţă din 18 decembrie 2015 şi în ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanţi numai referitor la capătul de cerere privind caracterul abuziv al comisioanelor de restructurare/reeşalonare, restituirea acestor comisioane şi plata dobânzii legale aferente.

Motivele invocate de recurenta-pârâtă C. S.A. sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură în analiza apelului băncii formulat împotriva încheierii din 18 decembrie 2015 atunci când a reţinut că aceasta a depus întâmpinarea cu depăşirea termenului de 25 de zile prevăzut de lege. În memoriul de recurs se arată că întâmpinarea a fost depusă atât prin email, cât şi prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, iar data transmiterii documentului către oficiul poştal a fost 26 octombrie 2015, iar nu 28 octombrie 2015, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.

În susţinerea unui alt motiv de recurs, s-a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, în ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor care privesc comisionul de reeşalonare/restructurare, respectiv prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva CE/93/13, art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 93 lit. e) din O.G. nr. 21/1992.

Recurenta-pârâtă susţine că, din perspectiva Legii nr. 193/2000, comisionul de restructurare nu poate face obiectul analizei caracterului abuziv. Se susţine că acest comision este inclus în obiectul principal al contractului, plata acestui comision reprezentând o prestaţie esenţială. Recurenta-pârâtă afirmă că un contract de credit nu poate exista în absenţa obligaţiei de a achita o dobândă şi de a suporta anumite comisioane. Invocând jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), recurenta-pârâtă afirmă că decizia consumatorului în contractarea creditului este influenţată de clauzele care definesc obiectul principal al contractului. În plus, includerea comisioanelor de restructurare/reeşalonare în obiectul principal al contractului nu trebuie raportat la obiectul contractului de credit, ci la obiectul actului adiţional în care acestea au fost incluse.

În cadrul unei alte critici, comisionul de restructurare este inclus în obiectul principal al actului adiţional de restructurare, susţinându-se că analiza caracterului abuziv al clauzelor ce au fost anulate prin decizia recurată nu trebuie să se raporteze la contractul de credit iniţial, ci la actele adiţionale subsecvente. Astfel prestaţiile esenţiale incluse în aceste acte ar fi obligaţia băncii de a restructura împrumutul şi obligaţia reclamanţilor de a plăti comisionul de restructurare.

Se mai afirmă că este dovedit caracterul clar şi inteligibil al clauzelor care definesc comisionul de restructurare, acestea fiind redactate conform legii atât din punct de vedere gramatical, cât şi economic, obligaţia de plată fiind clar exprimată şi suma de plată fiind determinată.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitor la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv:

a) clauza a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

b) există o rea-credinţă din partea băncii;

c) clauza nu a fost negociată.

În ceea ce priveşte existenţa echilibrului semnificativ, se face trimitere la cauza C-415/11 Mohammad Aziz şi la considerentele în care CJUE reţine că "noţiunea de dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare". Recurenta-pârâtă motivează că acest comision reprezintă o contraprestaţie a faptului că i-a plasat pe intimaţii-reclamanţi într-o poziţie mai favorabilă din punct de vedere juridic în raport de cea prevăzută de dispoziţiile naţionale în vigoare la acel moment, ca urmare nu a fost creat un dezechilibru.

Apreciază recurenta-pârâtă că art. 93 lit. e) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 interzice introducerea de noi comisioane în lipsa consimţământului consumatorului, ceea ce nu ar fi cazul în speţa de faţă unde comisioanele au fost introduse prin acte adiţionale în baza consimţământului consumatorilor.

În ceea ce priveşte condiţia relei-credinţe, se arată că buna-credinţă se prezumă, iar intimaţii-reclamanţi nu au răsturnat această prezumţie cu privire la încheierea actelor adiţionale.

Mai arată recurenta-pârâtă că actele adiţionale au fost negociate, ele fiind încheiate la iniţiativa reclamanţilor, iar valoarea diferită a comisioanelor indică tocmai existenţa unei negocieri.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Pe baza cererii de recurs şi a actelor din dosar, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă şi s-a fixat termen de judecată la 13 noiembrie 2019, în vederea soluţionării acestuia, termen care a fost preschimbat pentru şedinţa publică din 6 noiembrie 2019. La acel termen, judecarea recursului a fost suspendată pentru lipsa părţilor. La 2 decembrie 2019, recurenta - pârâtă a formulat cerere de repunere pe rol.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Critica este nefondată. Prevederile legale invocate mai sus se coroborează cu dispoziţiile art. 174 şi urm. C. proc. civ., care reglementează nulitatea actelor de procedură. Din perspectiva cerinţelor impuse de aceste dispoziţii, nulitatea ca sancţiune procedurală se impune a fi analizată în corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa le-a îndeplinit pe parcursul procesului.

Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia."

Modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să soluţioneze apelul formulat de recurenta-pârâtă cu privire la soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei tardivităţii depunerii întâmpinării nu îi creează acesteia vătămarea prevăzută de legiuitor pentru a se putea reţine incidenţa acestui motiv de casare. Instanţa de apel a arătat care sunt argumentele pentru care a respins apelul formulat, făcând referire la textele legale incidente şi analizând actele depuse la dosar, iar aspectele invocate de recurenta-pârâtă prin întâmpinare au fost avute în vedere de instanţă atât la soluţionarea fondului, cât şi a apelului.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a invocat aplicarea greşită a prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva CE/93/13, art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 93 lit. e) din O.G. nr. 21/1992 în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al art. 2 din actul adiţional nr. x din 10 martie 2011 şi art. 1 din actul adiţional nr. x din 27 iulie 2011.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că ambele clauze menţionate mai sus sunt aproape identice şi reglementează obligaţia achitării de către intimaţii-reclamanţi a unui comision pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, respectiv restructurarea/reeşalonarea creditului, în valoare de 150 euro, respectiv 250 euro.

Recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept în ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor de mai sus deoarece comisionul de restructurare este exclus de la analiza caracterului abuziv fiind inclus în general în obiectul principal al contractului de credit şi, în particular, în obiectul principal al actelor adiţionale care îl reglementează, clauzele care îl prevăd au un caracter clar şi inteligibil, comisionul îndeplineşte condiţiile cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000 şi astfel nu este inclus într-o clauză cu caracter abuziv, iar actele adiţionale mai sus-menţionate au fost negociate de părţi.

Referitor la excluderea clauzelor contractuale ce prevăd comisioane de restructurare/reeşalonare de la controlul caracterului abuziv, se susţine de către recurenta-pârâtă greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva CE/93/13 şi ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Această critică nu poate fi primită deoarece, astfel cum a fost stabilit şi în jurisprudenţa CJUE (cauza C-186/16 Andriciuc, cauza C-26/13 Kasler), prevederile contractuale care se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva CE/93/13 sunt cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale unui contract şi care îl caracterizează. În cauza de faţă, Înalta Curte reţine că între părţi a fost încheiat un contract de credit bancar, ce are ca prestaţii esenţiale punerea la dispoziţie de către bancă a sumei împrumutate şi rambursarea de către consumator a acestei sume în condiţiile convenite de părţi. În aceeaşi interpretare jurisprudenţială s-a statuat că acele clauze care au caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului. Ca urmare, acele clauze în lipsa cărora contractul de credit bancar ar continua să existe şi şi-ar păstra natura juridică nu reglementează prestaţii esenţiale şi nu sunt incluse în noţiunea de obiect principal al contractului. În concluzie, un contract de credit bancar poate fi încheiat şi îşi păstrează natura juridică chiar dacă nu prevede obligaţia împrumutatului de a plăti un comision de restructurare/reeşalonare. Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că acest comision de restructurare/reeşalonare nu ar putea fi contractat independent de prestaţiile esenţiale ale contractului de credit, fiind astfel dovedit caracterul accesoriu al acestui tip de comision.

Înalta Curte va respinge şi criticile recurentei-pârâte conform cărora comisionul de restructurare/reeşalonare face parte din obiectul principal al actului adiţional de restructurare. Văzând considerentele de mai sus şi în aplicarea principiului accesorium sequitur principale, Înalta Curte reţine raportul de accesorialitate care există între contractul de credit iniţial încheiat şi actele adiţionale subsecvente care nu au rolul de a modifica prestaţiile esenţiale ale convenţiei semnate de părţi. Obiectul principal al contractului se defineşte în raport de convenţie în ansamblul său, astfel că sumele datorate de intimaţii-reclamanţi cu titlu de comision de restructurare/reeşalonare îşi păstrează caracterul accesoriu.

Înalta Curte constată că, faţă de cele reţinute mai sus, nu prezintă relevanţă în analiza aplicării la speţa de faţă a prevederilor legale invocate de recurenta-pârâtă aspectul referitor la redactarea clauzelor într-un mod clar şi inteligibil deoarece clauzele în litigiu nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv.

Cu privire la îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în consens cu dispoziţiile Directivei CE/93/13 pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, Curtea constată următoarele:

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că prima condiţie prevăzută de lege ("clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul") este îndeplinită, clauzele contractuale în litigiu nefiind negociate direct cu intimaţii-reclamanţi. Faptul că actele adiţionale respective au fost încheiate la iniţiativa acestora, iar aceştia nu au solicitat modificarea lor deşi ar fi avut posibilitatea să o facă (conform susţinerilor recurentei-pârâte) sau includerea unor comisioane de valoare diferită în cele două acte adiţionale nu reprezintă o dovadă a caracterului negociat. Astfel cum s-a arătat mai sus, clauzele în litigiu au un conţinut asemănător, iar instanţa de apel a reţinut că banca este cea care a comunicat intimaţilor-reclamanţi proiectele actelor adiţionale care au un conţinut standard preformulat. De asemenea, a mai reţinut instanţa de apel că prezumţia relativă a lipsei de negociere a clauzelor standard preformulate prevăzută de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 nu a fost răsturnată de recurenta-pârâtă. Stabilirea existenţei sau inexistenţei negocierii clauzelor contractuale reprezintă o chestiune legată de situaţia de fapt, a cărei evaluare intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, ceea ce exclude posibilitatea instanţei de recurs de a o reaprecia. Ca urmare, văzând şi jurisprudenţa CJUE în materie care a statuat că pentru a compensa dezechilibrul care există între consumator şi profesionist este necesară o intervenţie exterioară, pozitivă a părţilor, care să îi permită consumatorului să influenţeze efectiv conţinutul unor condiţii redactate în prealabil, Înalta Curte constată că în cauză instanţa de apel a reţinut că recurenta-pârâtă nu a făcut dovada caracterului negociat al clauzelor contractuale incluse în art. 2 din actul adiţional nr. x din 10 martie 2011 şi art. 1 din actul adiţional nr. x din 27 iulie 2011, aplicând corect prevederile legale incidente.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că a doua condiţie prevăzută de lege ("clauza contractuală să creeze prin ea însăşi un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorul") este îndeplinită. Recurenta-pârâtă susţine că inexistenţa dezechilibrului semnificativ rezultă din însăşi încheierea actelor adiţionale prin care aceasta a fost de acord cu reeşalonarea plăţii ratelor, dându-le astfel posibilitatea intimaţilor-reclamanţi să ramburseze mai târziu suma împrumutată, ceea ce le-a creat o situaţie mai favorabilă decât cea stabilită de legea civilă care prevede, ca regulă, îndeplinirea la termen a obligaţiilor de plată.

Această critică nu poate fi primită. Înalta Curte observă că prin cererea de chemare în judecată şi prin motivele de apel, s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor din actele adiţionale care prevăd plata comisioanelor de restructurare/reeşalonare, şi nu constatarea caracterului abuziv al actelor adiţionale în ansamblul lor. Ca urmare, Înalta Curte este chemată să analizeze dacă obligaţia de plată a comisioanelor respective este prevăzută de o clauză ce ar putea avea caracter abuziv, iar incidenţa dispoziţiilor naţionale faţă de care se stabileşte situaţia mai favorabilă va fi analizată tot în funcţie de obiectul acestor clauze contestate de intimaţii-pârâţi.

Recurenta-pârâtă susţine că restructurarea creditului presupune costuri, comisioanele în discuţie fiind o contraprestaţie a acestui serviciu, acestea fiind prevăzute de normele legale, iar prin plata acestor comisioane, intimaţii-pârâţi nu ar fi avut o situaţie mai puţin favorabilă decât cea din dreptul naţional.

Văzând prevederile art. 93 lit. e) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 şi ale art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat în mod corect că aceste prevederi legale interzic pe de o parte introducerea de noi comisioane, care nu au fost prevăzute iniţial în contractul de credit, iar, pe de altă parte, stabilesc în mod restrictiv tipurile de comisioane pe care creditorul le poate percepe în cazul acordării creditului. Analizând prevederile contractuale în litigiu, instanţa de apel a constatat în mod judicios că şi în situaţia în care s-ar aprecia că restructurarea este un serviciu nou, banca nu ar putea percepe decât un comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor. Or, din conţinutul clauzelor ce se cer a fi analizate, rezultă că respectivele comisioane au fost percepute exclusiv "pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, respectiv restructurarea/reeşalonarea" şi nu pentru toate serviciile solicitate de consumator, fiind evidentă încălcarea prevederilor art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010.

Văzând şi jurisprudenţa CJUE care a reţinut că dezechilibrul semnificativ poate rezulta din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul prin impunerea unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (cauza C-226/12 Constructora Principado), Înalta Curte constată că este justificată concluzia instanţei de apel cu privire la existenţa unui dezechilibru semnificativ deoarece prin clauzele prevăzute la art. 2 din actul adiţional nr. x din 10 martie 2011 şi art. 1 din actul adiţional nr. x din 27 iulie 2011, intimaţii-reclamanţi au fost puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă decât cea din dreptul naţional, fiind obligaţi la plata unor sume care nu erau prevăzute de legea în vigoare la data încheierii actelor adiţionale în discuţie.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că a treia condiţie prevăzută de lege ("să nu fi fost respectată cerinţa bunei-credinţe") este îndeplinită. Recurenta-pârâtă aduce în discuţie principiul bunei-credinţe astfel cum este reglementat în legislaţia civilă fără a ţine seama de interpretarea pe care noţiunea de bună-credinţă a primit-o în jurisprudenţa CJUE în interpretarea prevederilor legale a căror greşită aplicare este invocată în prezentul recurs. Astfel în cauza C-226/12 Constructora Principado s-a reţinut că pentru a se stabili dacă dezechilibrul creat de clauza presupus abuzivă este "în contradicţie cu buna-credinţă" este important dacă banca, "acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale." Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, actele adiţionale în discuţie au fost redactate de recurenta-pârâtă, iar intimaţii-reclamanţi nu au avut posibilitatea de a le influenţa conţinutul. Mai mult decât atât, instanţa de apel a constatat în mod corect că recurenta-pârâtă a inserat clauze prin care a încălcat dispoziţiile art. 93 lit. e) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 şi ale art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, ca urmare nu poate fi reţinută prezumţia de bună-credinţă invocată de recurenta-pârâtă. Raportat la cauza dedusă judecăţii, se constată că banca nu a acţionat în mod corect şi echitabil faţă de consumatori, neputându-se prezuma faptul că, în mod rezonabil, în ipoteza negocierii individuale, aceştia ar fi acceptat o astfel de clauză, prin care banca poate include comisioane suplimentare. Înalta Curte constată că în cauză este îndeplinită condiţia existenţei rele-credinţe, instanţa de apel aplicând corect prevederile legale incidente.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D. S.A.) împotriva deciziei nr. 304 din 8 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta C. S.A. (fostă D. S.A.) împotriva deciziei nr. 304 din 8 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 ianuarie 2020.