Abusiveness of bank administrative fee and discretionary acceleration clauses in consumer credit under CJEU C-621/17 clarity criteria

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din actele dosarului, constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub numărul x/2015, la data de 10 august 2016, precizată ulterior, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. S.A. şi D., prin mandatar C. S.A:

1. să se constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare lunar menţionat la art. 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate credit şi de garanţie nr. x din data de 30 septembrie 2008, să se constate nulitatea absolută a acestei clauze şi să se dispună eliminarea ei din contract;

2. să se constate caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar, menţionat la art. 6.1 din Contractul de credit şi în subpunctele acestui articol, respectiv caracterul abuziv al clauzelor care prevăd: rambursarea ratelor de credit în valuta în care a fost acordat creditul şi suportarea eventualelor diferenţe de curs valutar de către reclamantă; să se constate nulitatea absolută a acestor clauze şi să se dispună modificarea Contractului de credit în sensul:

- îngheţării cursului de schimb valutar CHF - Leu pentru efectuarea plăţilor conform Contractului de credit din data de 30 septembrie 2008

- calculării şi stabilirii obligaţiei de plată a ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF din 30 septembrie 2008 (data încheierii Contractului de credit), pentru întreaga perioadă de valabilitate a Contractului de credit, având în vedere prevederile Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, rep. (M.Of. al României, partea I, nr. 616 din data de 6 iunie 2007);

3. să se constate caracterul abuziv al clauzelor implicite/subînţelese privind riscul deprecierii obiectului ipotecii şi riscul valorificării obiectului ipotecii pe cale de executare silită la un preţ inferior valorii soldului restant al creditului, clauze care rezultă din interpretarea sistematică a art. 7.1, 7.2 şi 7.3 din Contractului de credit şi a art. 5.1, 5.2 şi 5.3 din Condiţiile generale de creditare şi care presupun suportarea de către reclamantă, integral, a riscului deprecierii ipotecii şi a riscului valorificării obiectului ipotecii pe cale de executare silită la un preţ inferior valorii soldului restant al creditului, cu consecinţa ca, în cazul neacoperirii soldului restant al creditului prin executare silită a obiectului ipotecii, să fie ţinută în continuare obligată la plata diferenţei dintre sumele recuperate prin executarea silită menţionată şi valoarea soldului restant al creditului; să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 7.2 şi 7.3 din Contractului de credit şi să se dispună modificarea acestor clauze din Contractul de credit în sensul:

- stabilirii caracterului divizibil al garanţiilor (pentru art. 7.2.);

- stabilirii faptului că opţiunea creditorului pentru executarea ipotecii imobiliare stinge dreptul creditorului de a pune în executare celelalte garanţii (pentru art. 7.3).

4. să se constate caracterul abuziv al clauzei privind riscul modificării situaţiei financiare prin diminuarea veniturilor, menţionate în art. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare, să se constate nulitatea absolută a acestei clauze şi să se dispună eliminarea ei din Condiţiile generale de creditare.

În drept au fost invocate dispoziţiile din Legea nr. 193/2000 şi cele ale O.G. nr. 21/1992.

Prin sentinţa civilă nr. 881/C din 24 noiembrie 2016, Tribunalul Braşov a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A. şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A admis, în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. S.A. şi D. prin mandatar C. S.A. şi, în consecinţă:

A constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate credit şi de garanţie nr. x din data de 30 septembrie 2008, încheiat de părţi - cu privire la "comisionul de administrare lunar în cuantum de 0,15%, plătibil începând cu scadenţa a 13-a" şi pct. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare ale aceluiaşi contract - cu privire la posibilitatea Băncii de a lua orice măsură necesară pentru a-şi acoperi pagubele în cazul în care "constată că situaţia financiară a Împrumutatului nu mai asigură condiţiile de rambursare ale creditului".

A constatat nulitatea absolută a clauzelor constatate ca abuzive şi a dispus înlăturarea acestora din Contractul de facilitate credit şi de garanţie nr. x din data de 30 septembrie 2008, încheiat de părţi şi Condiţiile generale de creditare ale acestuia.

A respins restul pretenţiilor reclamantei.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 684 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanta A., cât şi pârâtele C. S.A., D. şi B. S.A.

Apelanta-reclamantă A. a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a sentinţei civile atacate, în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată, solicitând şi obligarea apelantelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Apelantele-pârâte C. S.A., D. şi B. S.A. au solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea, în parte, a sentinţei civile atacate, în sensul: admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă; admiterii excepţiei lipsei de interes, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes; admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte îngheţarea cursului de schimb valutar LEU/CHF la valoarea de la momentul semnării contractului, cu consecinţa respingerii acestui capăt de cerere ca inadmisibil; respingerii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată.

Au solicitat, la rândul lor, obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1599/Ap din 10 octombrie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. şi apelul formulat de pârâtele C. S.A., D. şi B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 881/C din 24 noiembrie 2016 pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, pe care a menţinut-o.

III. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, la data de 22 decembrie 2017, recurentele-pârâte C. S.A., D. şi B. S.A., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 ianuarie 2018.

Prin memoriul de recurs, recurentele-pârâte au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Au susţinut, în temeiul motivului de apel prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea atacată este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte dovada caracterului negociat al contractului, susţinând recurentele-pârâte că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că în cauză este vorba despre un contract de adeziune, iar banca nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a negocia prevederile contractuale contestate.

Recurentele-pârâte au considerat că în cauză nu ne aflăm în prezenţa unui contract de adeziune, iar existenţa unor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea obligaţiei de a oferi consumatorului posibilitatea de a influenţa natura si conţinutul prevederilor contractuale.

Făcând trimitere la prevederile art. 5 din Legea nr. 193/2000, au arătat că, din interpretarea acestui text legal se înţelege că partea interesată, respectiv contractantul, trebuie sa aibă iniţiativă si să solicite profesionistului un exemplar al contractului pe care acesta îl propune spre semnare.

În ceea ce priveşte textul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, au considerat că, în ceea ce priveşte dovedirea caracterului negociat al contractului, trebuie să fie avute în vedere două aspecte esenţiale: pe de o parte, conduita generală a băncii cu ocazia demersurilor efectuate în vederea încheierii contractului de credit (posibilitatea oferită consumatorului de a negocia, de a influenţa sau modifica conţinutul contractului), iar pe de altă parte, propria conduită a consumatorului, respectiv dacă acesta a iniţiat/declanşat procesul de negociere, ulterior primirii informaţiilor cu privire la aspectele esenţiale ale contractului sau, din contră, fiind mulţumit de propunerea băncii, a semnat acordul juridic în forma prezentată de aceasta.

Sub acest aspect, au precizat că intimatei-reclamante i s-a prezentat oferta contractuală, în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 190/1999, in care au fost prezentate principalele obligaţii contractuale ale acestora (valoarea totală a creditului, rata dobânzii, comisioanele şi alte costuri, respectiv comisionul de administrare şi comisionul de rambursare anticipată).

Recurentele-pârâte au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi în privinţa greşitei aplicări a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte iniţiativa profesionistului in negocierea contractului, considerând că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că iniţiativa de negociere aparţine profesionistului, şi nu consumatorului.

Au susţinut că din interpretarea textului alin. (3) din art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin raportare la cel al alin. (2) din acelaşi articol, ceea ce defineşte o clauză contractuală ca abuzivă este neacordarea unei posibilităţi reale consumatorului de a influenta efectiv negocierea clauzei, precizând că nu lipsa negocierii efective determină caracterul abuziv al clauzelor, ci lipsa acordării acestei posibilităţi.

Au considerat că o negociere efectivă nu presupune obligarea băncii de a se asigura că implicarea consumatorului este reală, neputându-se impune consumatorului să fie diligent, preocupat şi să se implice în mod activ în negocierea clauzelor.

Au susţinut că este necesară o distincţie între obligaţia băncii de informare a consumatorului şi obligaţia de consiliere, de sfătuire a acestuia, cea din urmă neputând fi folosită în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv în aprecierea asupra îndeplinirii sau nu a obligaţiei de negociere.

S-a precizat că, ulterior prezentării de către bancă a ofertei, cu o perioadă de valabilitate de 30 de zile, intimata-reclamantă nu a prezentat/propus o contraofertă băncii, deşi a avut posibilitatea de a verifica în mod facil condiţiile în care putea contracta şi decide în cunoştinţă de cauză, beneficiind de timpul necesar pentru a verifica oportunitatea contractării în condiţiile oferite de bancă şi pentru a compara această ofertă cu cele asemănătoare existente pe piaţă.

Au arătat că informaţiile necesare au fost prezentate cu ocazia încheierii contractului de credit, fapt recunoscut de intimata-reclamantă prin răspunsul la interogatoriul luat de prima instanţă, fiind oferită intimatei-reclamante posibilitatea de a influenţa conţinutul şi natura clauzelor contractuale.

Au susţinut că, în raport cu tipul creditului acordat, respectiv credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, prevederile Legii nr. 190/1999 impun doar obligaţia punerii la dispoziţia consumatorului a unei oferte scrise, care va cuprinde detaliile/condiţiile contractului, însă nu condiţionează profesionistul să se asigure că partea interesată se prevalează de termenul de studiu al ofertei şi nu condiţionează încheierea contractului de expirarea acestei durate minime stabilite prin lege.

Au precizat că, în speţă, împrejurarea că intimata-reclamantă a înţeles să renunţe la beneficiul termenului de 30 de zile al ofertei poate fi doar rezultatul unei opţiuni personale, care nu poate fi imputată băncii.

În recursul formulat, recurentele-pârâte au invocat şi greşita aplicare, prin hotărârea atacată, a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte îndeplinirea cerinţelor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare, sens în care au considerat greşită soluţia instanţei de apel, care a apreciat că existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor este suficientă pentru a constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare.

Au arătat că îndeplinirea doar a uneia dintre condiţiile prevăzute de textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu conduce automat la constatarea caracterului abuziv al clauzei, ci doar îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor impuse de acest text de lege: clauza contractuală să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi termenii contractuali folosiţi să nu fie exprimaţi într-un limbaj uşor inteligibil.

Cu referire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000, sub aspectul aprecierii/evaluării caracterului abuziv al clauzelor privind perceperea comisionului de administrare şi art. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare, recurentele au precizat că în mod eronat a stabilit instanţa de apel că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare ar avea caracter abuziv, întrucât banca nu ar fi explicat care sunt serviciile efectiv prestate în schimbul perceperii acestui comision, iar sintagma "comision de administrare" nu poate acoperi o explicitare concretă a destinaţiei si scopului achitării sale.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, au precizat că nu există nicio prevedere legală din care să rezulte obligaţia băncii de a prezenta, enumera, detalia serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor, din însăşi denumirea clauzei şi comisionului perceput rezultând cu claritate natura serviciilor prestate de bancă.

Au invocat, în acest sens, dispoziţiile art. 93 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi ale art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori

În plus, au susţinut că dispoziţiile contractuale contestate se încadrează în noţiunea de obiect principal al contractului, iar şi în situaţia contrară, instanţa de apel era obligată să analizeze dacă aceste clauze se referă la remuneraţii/obligaţii pecuniare stabilite în sarcina consumatorului, care reprezintă preţul specific pentru un serviciu la fel de specific oferit de către creditor.

Recurentele au menţionat că aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale si comunitare, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei în raport cu serviciul furnizat, cu condiţia ca aceste clauze sa fie clar si inteligibil exprimate, iar clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului, formând, împreună cu cu marja de profit, preţul contractului.

Au făcut referire, în acest sens, la definiţiile cuprinse în art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE, potrivit cărora costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătura cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale, iar dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului.

În consecinţă, au apreciat că o modificare a convenţiei de credit prin înlăturarea perceperii acestor comisioane ar aduce atingere principiului specialităţii de folosinţă a persoanei juridice (care nu poate încheia acte dezinteresate) şi dreptului de proprietate al băncii, consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ar determina o nesocotire a art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, referitor la libertatea de a desfăşura o activitate comercială.

Au mai considerat recurentele că, în aprecierea caracterului înşelător sau incorect al unei practici comerciale, instanţa trebuie să se raporteze la criteriul consumatorului mediu informat şi diligent, care este în măsură să analizeze consecinţele unei tranzacţii comerciale, noţiunea fiind definită de prevederile art. 2 lit. m), art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/2007 şi de dispoziţiile din preambulul Directivei 2005/29/CEE.

Chiar dacă s-ar considera că în speţă este vorba despre un contract standard, preformulat, recurentele-pârâte au menţionat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, deoarece, pentru a fi apreciate ca abuzive, clauzele negociate trebuie să creeze în detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor.

Din perspectiva echilibrului contractual, au precizat activităţile specifice pentru care este perceput comisionul de administrare şi au argumentat că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească ori să fie extrem de redusă contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi, arătând că legea face referire la un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă.

Astfel, au menţionat că, pe lângă obligaţiile directe asumate de părţi prin convenţiile de credit, există şi o serie întreagă de obligaţii pe care banca le are faţă de ceilalţi actori ai pieţei financiare, care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum.

Au susţinut că în cauza de faţă, raportat la obligaţiile ce incumbă băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziţia intimatei-reclamante şi intervalul de timp îndelungat acordat acesteia pentru restituirea împrumutului, dispoziţiile inserate în convenţia de credit nu sunt de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, ca atare, nu pot fi considerate abuzive.

În opinia recurentelor, nici clauza contractuală conţinută de textul art. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece posibilitatea băncii de a declara creditul scadent este stabilită doar în cazuri clare şi strict determinate, care ar afecta dreptul băncii de a recupera sumele acordate cu titlu de împrumut ori de a executa garanţiile constituite, ca urmare a unor fapte săvârşite de împrumutaţi sau de garanţi.

Aşadar, au arătat că prevederile clauzei amintite nu creează un drept de denunţare unilaterală a contractului, ci doar facilitează accelerarea rambursării creditului.

În ceea ce priveşte prevederile art. 4 paragraful 4.1 din Condiţiile generale de creditare, au apreciat ca evident faptul că accelerarea creditului nu ar interveni în mod automat, ci doar în cazul în care intimata nu şi-ar indeplini principala obligaţie contractuală, aceea de a achita la termen ratele stabilite prin contract.

Au arătat că prevederile contractuale ce reglementează dreptul băncii de a declara, în anumite situaţii, întregul debit scadent, reprezintă un pact comisoriu, ce permit băncii să considere contractul ca desfiinţat şi să procedeze la recuperarea sumelor acordate cu titlu de împrumut.

Cum aceste prevederi contractuale au fost aduse la cunoştinţa intimatei-reclamante, recurentele au considerat că nu se poate susţine că ar fi fost impuse de bancă de pe o poziţie de superioritate şi nu s-a creat un dezechilibru contractual.

Precizând că, asemănător clauzei ce reglementează comisionul de administrare, instanţa de apel a invocat argumentul dezechilibrului semnificativ şi în legătură cu clauza prevăzută de art. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare, au susţinut că, în realitate, această clauză îşi produce efectul doar în ipoteza în care echilibrul contractual este afectat prin însăşi fapta intimatei-reclamante.

În ceea ce priveşte criticile formulate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., au susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece, în cuprinsul considerentelor, instanţa de apel nu oferă nici o motivare cu privire la menţinerea soluţiei primei instanţe, de constatare a nulităţii absolute a clauzei 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare, nici cu privire la respingerea motivelor de apel vizând interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi motivarea contradictorie.

Făcând referire la dispoziţiile art. 425 alin. (1) pct. b din C. proc. civ. şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, au susţinut că în ceea ce priveşte decizia recurată, considerentele acesteia trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere si a exclude arbitrariul.

Au mai arătat că o hotărâre nemotivată echivalează cu o violare a prevederilor art. 6 din Convenţie, instanţele fiind obligate sa analizeze în detaliu acele mijloace de apărare care sunt de natură să influenţeze definitiv soluţionarea cauzei şi să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază deciziile.

Au precizat că, în speţă, instanţa de apel nu a analizat criticile cuprinse în cererea de apel şi nu a expus nici un argument în susţinerea caracterului nefondat al acelor critici.

Pe cale de consecinţă, au concluzionat că decizia recurată nu respectă dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti.

Totodată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., au solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului dosar.

Prin întâmpinarea înregistrată la 05.03.2018, intimata-reclamantă A. a solicitat, în principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din data de 11 mai 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 19 octombrie 2018, prin încheierea dispusă de instanţa de recurs, judecata cauzei a fost suspendată până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, înregistrată sub nr. x/2018.

Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea pronunţată la data de 22 martie 2019, când Înalta Curte a admis în principiu recursul, fixând termen pentru soluţionarea acestuia la data de 4 octombrie 2019, în şedinţă publică.

La termenul fixat, judecata cauzei a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-621/17, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Urmare cererii de repunere a cauzei pe rol formulată de recurentele-pârâte la data de 7 noiembrie 2019, instanţa de recurs a fixat termen la data de 31 ianuarie 2020, când a repus cauza pe rol şi a procedat la judecarea recursului

IV. Analizând recursul declarat de recurentele-pârâte prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În cauză, intimata-reclamantă a formulat o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, solicitând constatarea ca fiind abuzive a unui număr de clauze contractuale: clauza privind comisionul de administrare lunar menţionat la art. 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate credit şi de garanţie nr. x din data de 30 septembrie 2008, clauza privind riscul valutar, clauzele implicite/subînţelese privind riscul deprecierii obiectului ipotecii şi riscul valorificării obiectului ipotecii pe cale de executare silită la un preţ inferior valorii soldului restant al creditului şi clauza privind riscul modificării situaţiei financiare prin diminuarea veniturilor, menţionată în art. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare.

Ca o consecinţă a caracterului abuziv al acestor clauze, a solicitat constatarea nulităţii absolute a acestora şi, drept consecinţă, eliminarea clauzelor din contractul de credit.

Obiectul analizei recursului este limitat la criticile formulate de recurentele-pârâte cu privire la soluţia instanţei de apel asupra constatării caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare lunar, menţionat la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit semnat de părţi şi al clauzei art. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare, privind riscul modificării situaţiei financiare prin diminuarea veniturilor.

În cuprinsul criticii formulate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentele-pârâte au susţinut, în esenţă, că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece, în cuprinsul considerentelor, instanţa de apel nu oferă nici o motivare cu privire la menţinerea soluţiei primei instanţe, de constatare a nulităţii absolute a clauzei din art. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale ale contractului de credit, nici cu privire la respingerea motivelor de apel vizând interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi motivarea contradictorie.

Verificând hotărârea atacată, sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel a răspuns criticilor formulate de recurente în apel, arătând că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu efecte asupra bunei-credinţe a profesionistului, este evident şi rezultă chiar din modul de redactare a clauzei.

În explicitarea acestei concluzii, instanţa de apel a menţionat în motivare că prevederea din 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale ale contractului de credit, referitoare la "luarea oricărei măsuri pe care o consideră necesară" şi aplicabilă în cazul în care "situaţia financiară a împrumutatului nu mai asigură condiţiile de rambursare ale creditului", face să devină improbabil ca reclamanta să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate prin contract, precizând instanţa că, în temeiul unei asemenea clauze, banca dobândeşte dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată şi cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei.

Se mai reţine că, în justificarea menţinerii soluţiei pronunţate de prima instanţă privind caracterul abuziv al clauzei în discuţie, instanţa de apel a argumentat că formulările cuprinse în clauza în discuţie "nu oferă posibilitatea reală ca un observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze" şi că acest tip de clauze "oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalităţii unei astfel de măsuri".

Prin urmare, nu se confirmă susţinerile recurentei referitoare la lipsa motivelor care să susţină soluţia pronunţată cu privire la caracterul abuziv şi, ca atare, nul absolut al clauzei prevăzute de art. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare, hotărârea recurată cuprinzând argumentele care au determinat instanţa de apel să păstreze sentinţa pronunţată de prima instanţă.

În cadrul recursului formulat, reiterând criticile formulate şi în faţa instanţei de apel, recurentele-pârâte au invocat nelegalitatea deciziei atacate şi în temeiul cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, s-a susţinut, mai întâi, că hotărârea atacată este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000, arătându-se, în esenţă, că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că în cauză este vorba despre un contract de adeziune, că banca nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a negocia prevederile contractuale contestate şi că instanţa de apel a apreciat eronat că iniţiativa de negociere aparţine profesionistului, şi nu consumatorului.

În legătură cu susţinerea că banca nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a negocia prevederile contractuale contestate, Înalta Curte reţine că textul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 defineşte clauza nenegociată cu consumatorul ca fiind acea clauză stabilită fără a da posibilitatea consumatorului de a influenţa natura ei, cum ar fi cele din contractele standard, preformulate sau condiţiile generale practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Se mai reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor legale anterior menţionate rezultă că legiuitorul acordă preferinţă modalităţii de realizare a acordului de voinţă şi posibilităţii reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia şi de a le accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes.

În cauză, instanţa de apel a reţinut, din analiza probelor administrate, că recurenta nu a fost în măsură să prezinte dovezi pe baza cărora să se poată reţine că a existat o negociere directă cu intimata-reclamantă în ceea ce priveşte conţinutul clauzei privind comisionul de administrare credit sau că aceasta ar fi putut să le influenţeze conţinutul.

A mai reţinut instanţa de apel că:

"alternativele oferite de apelantă referitoare la posibilitatea formulării de către consumator a unei contraoferte ori de alegere a unui alt produs oferit de aceeaşi bancă sau de o altă bancă, nu echivalează cu dovedirea negocierii care trebuie să aparţină, ca iniţiativă, profesionistului, atâta vreme cât, în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, proba negocierii îi aparţine.".

Prin urmare, instanţa de apel a stabilit, sub aspectul stării de fapt, a cărei revizuire nu este posibilă în recurs, că recurentele-pârâte nu au dovedit existenţa modificării vreunei clauze la iniţiativa sau solicitarea intimatei-reclamante sau a existenţei efective a unui drept de a opta al acesteia cu privire la o altă variantă propusă (cu excepţia acceptării sau refuzării în totalitate a clauzelor prestabilite), precizându-se că recurentele-pârâte nu au răsturnat prezumţia relativă instituită de textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, a lipsei de negociere cu consumatorul.

În acest context, împrejurarea că intimatei-reclamante i s-a prezentat oferta contractuală, în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 190/1999, în care au fost prezentate principalele obligaţii contractuale ale acesteia, a fost caracterizată de instanţa de apel ca neechivalând cu dovedirea negocierii.

Se constată, în plus, că această critică privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000 este în realitate, o solicitare de reanalizare a situaţiei de fapt conturate în speţă, în cadrul căreia prima instanţă a stabilit că banca nu a dovedit îndeplinirea obligaţiei de a negocia prevederile contractuale contestate cu intimata-reclamantă.

Având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, se apreciază critica mai sus menţionată ca inadmisibilă, Înalta Curte nefiind îndreptăţită să procedeze la verificarea, prin prisma probelor administrate, a modului în care instanţa de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Cât priveşte critica privind legalitatea aprecierii instanţei de apel asupra iniţiativei negocierii, despre care recurentele susţin că trebuie să aparţină consumatorului, Înalta Curte o va respinge, arătând că jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, arată că Directiva nr. 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte pe o poziţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

În raport cu poziţia de superioritate a băncii în procesul de negociere, dar şi cu obligaţiile impuse profesioniştilor de prevederile art. 8 şi 9 din Legea nr. 190/1999, la care face referire chiar recurenta-pârâtă, oferta scrisă pusă la dispoziţia consumatorului, care cuprinde detaliile/condiţiile contractului, deschide drumul unei eventuale negocieri a contractului de credit, care, în speţă, s-a reţinut că nu a avut loc.

Împrejurarea constatată de instanţa de apel, potrivit căreia părţile au semnat un contract de credit standard, preformulat de bancă, în privinţa căruia intimata-reclamantă avea doar posibilitatea de aderare, neputând să intervină pentru a-i schimba conţinutul, constituie un element caracteristic situaţiei de fapt, care nu poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Or, în raport cu aceste reţineri de fapt, sub aspect legalităţii caracterizării contractului de credit, Înalta Curte apreciază justificată concluzia instanţei de apel, care a stabilit că acordul dintre părţi dedus judecăţii întruneşte toate caracteristicile unui contract de adeziune.

O altă critică invocată de recurente-pârâte a vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000, recurentele-pârâte arătând, în esenţă, că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare ar fi exclusă de la analiza caracterului abuziv, deoarece defineşte obiectul principal al contractului de credit - preţul contractului.

Se reţine că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care, instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Instanţa supremă apreciază că, în speţă, în raport cu textul legal evocat, pentru clauzele inserate la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit încheiat de părţi şi art. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiţii, examenul caracterului abuziv al clauzelor menţionate este posibil în speţă, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit (suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului), ci prestaţii cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului", respectiv dreptul băncii de a declara, în cazul diminuării veniturilor intimatei, întregul debit scadent şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Ca atare, critica este nefondată.

Tot din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele-pârâte au criticat greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, considerând nelegală soluţia instanţei de apel, care ar fi apreciat că existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor este suficientă pentru a constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, chiar şi în lipsa întrunirii celorlalte cerinţe cumulative prevăzute de art. 4 din lege.

Această critică nu este întemeiată, deoarece instanţa de apel nu a condiţionat aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor contestate de îndeplinirea doar a uneia dintre condiţiile prevăzute de textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi nu a analizat cerinţa creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în mod izolat, ci, în raport cu limitele devoluţiunii fixate de părţi, a examinat această cerinţă în contextul mai larg al îndeplinirii restului condiţiilor izvorâte din textul de lege (clauza contractuală să nu fi fost negociată, termenii contractuali folosiţi să nu fie exprimaţi într-un limbaj uşor inteligibil, nerespectarea cerinţelor bunei-credinţe).

O altă critică s-a referit la nelegala menţinere în apel a hotărârii fondului, prin care s-a constatat un dezechilibru semnificativ creat de clauzele conţinute de art. 5.1 lit. b) din contractul de credit (privind comisionul de administrare) şi, respectiv, de art. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare, fiind invocată greşita aplicare a normelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Analizând critica formulată cu referire la clauza prevăzută de art. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare, se reţine că prevederea contractuală dă dreptul creditorului de a declara exigibil anticipat creditul, ca fiind scadent şi rambursabil imediat, în cazul în care situaţia financiară a intimatei-reclamante nu mai asigură condiţiile de rambursare ale creditului.

Chiar dacă aceste prevederi contractuale au fost aduse la cunoştinţa intimatei-reclamante, nu se poate susţine că acestea nu conduc către o situaţie de dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, deoarece, astfel cum corect a observat şi instanţa de apel, prevederea din textul clauzei referitoare la "luarea oricărei măsuri pe care o consideră necesară" în cazul în care "situaţia financiară a împrumutatului nu mai asigură condiţiile de rambursare ale creditului", poate împiedica, în mod discreţionar, intimata- reclamantă să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate prin contract, chiar şi în situaţia în care aceasta ar avea resurse pentru plata ratelor de credit şi a celorlalte obligaţii.

În raport cu susţinerile recurentelor-pârâte, care asimilează situaţia avută în vedere de clauza din art. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare, unei împrejurări ce conferă băncii dreptul de a declara, în anumite situaţii, întregul debit scadent, concluzia instanţei de apel este cu atât mai mult este valabilă, deoarece clauza permite băncii să considere contractul ca desfiinţat şi să procedeze la recuperarea sumelor acordate cu titlu de împrumut.

Este justificată observaţia instanţei de apel că, acest tip de clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalităţii unei astfel de măsuri, întrucât, în temeiul unei asemenea clauze, banca dobândeşte dreptul să declare soldul creditului ca fiind rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată şi cu toate celelalte costuri datorate băncii, iar explicaţia din cererea de recurs a recurentelor-pârâte, că accelerarea creditului ar interveni doar în cazul în care intimata nu şi-ar îndeplini obligaţia de a achita la termen ratele stabilite prin contract, nu este menţionată şi în cuprinsul clauzei, astfel că nu se poate susţine că textul îndeplineşte cerinţele bunei-credinţe.

Dimpotrivă, astfel cum a stabilit instanţa de apel în soluţia pronunţată, dispoziţiile clauzei din 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale ale contractului de credit creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece posibilitatea băncii de a declara creditul scadent nu este prevăzută, în acest caz, în corelare cu o neîndeplinire concretă a unei obligaţii contractuale asumate de intimata-pârâtă, ci vizează o situaţie obiectivă, aceea că "situaţia financiară a împrumutatului nu mai asigură condiţiile de rambursare ale creditului", situaţie în legătură cu care textul nu prevede criterii clare şi neechivoce de identificare, apreciere şi evaluare.

În raport cu cele anterior evocate, Înalta Curte respinge critica formulată, apreciind că, în cazul clauzei analizate, instanţa de apel a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, în raport şi cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din legea menţionată.

În privinţa clauzei conţinute de art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, care instituie comisionul de administrare credit, Înalta Curte reţine că în cauză, instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă a motivelor invocate în cadrul motivelor de apel, întrucât, din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, analiza s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului în discuţie, nu sunt descrise în cuprinsul contractului.

Se constată, în acest sens, că decizia instanţei de apel reţine, în privinţa acestui tip de comision:

"Este astfel abuzivă o clauză în cazul căreia, din felul în care este redactată, nu se poate deduce, în mod clar şi inteligibil, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, care este destinaţia sumei percepute de profesionist, acesta din urmă având posibilitatea să aprecieze, în mod unilateral, maniera de utilizare a sumei (aspect ce rezultă chiar din apelul băncii), creându-se, în această manieră, un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului. Acest dezechilibru este suficient pentru a atrage incidenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr 193/2000, în raţiunea legiuitorului nefiind vorba despre dovedirea în concret a unui dezechilibru economic, concept de altfel impropriu raportat la conţinutul normei legale." .

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, analiza realizată de instanţa de apel asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare s-a limitat la necesitatea prevederii în textul clauzei pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de administrare.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În cauză, instanţa de apel nu a raportat analiza efectuată tuturor acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care prevede comisionul de administrare, reţinând, totuşi, caracterul abuziv al acesteia.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurentele-pârâte în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. b) din contractul de credit privind comisionul de administrare, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa va admite recursul şi va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1. lit. b) din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare şi de administrare credit.

În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Totodată, instanţa de apel se va pronunţa şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte D., C. S.A. şi B. S.A (C.E.B) împotriva deciziei civile nr. 1599/Ap din 10 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2020.