Mortgage credit interest rate modification without written addendum: Recourse dismissed, plaintiff ordered to pay legal costs

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată sub numărul de dosar x/2013 la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii A. si B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A, solicitând instanţei să constate nulitatea actului adiţional nr. x din 11 februarie 2009 şi să oblige pârâta la restituirea sumei de 10.064,68 Euro reprezentând plată nedatorată, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data încasării până la restituirea integrală, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 1092 şi 992-994 C. civ., art. 453 şi 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Prin precizarea/cererea adiţională formulată la data de 21 octombrie 2013, reclamanţii au arătat că înţeleg să solicite anularea actului adiţional nr. x din data de 11 februarie 2009, dar şi constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor art. 7.2 din contract, care prevede posibilitatea băncii de a declara scadente sumele datorate, fără notificare.

Prin sentinţa civilă nr. 12922 din data de 14 august 2014, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 13 octombrie 2014, sub numărul de dosar x/2014

Prin sentinţa civilă nr. 3290 din data de 26 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtei C. S.A.

A obligat pârâta C. S.A. să plătească reclamanţilor A. şi B. suma de 10.064,68 euro cu titlu de plată nedatorată.

A respins cererea pentru rest, ca neîntemeiată.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (1500 RON onorariu expert).

II. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de şedinţă din data de 12 august 2017, pârâta C. S.A. a declarat apel principal, iar reclamanţii A. şi B. au formulat apel incident, cererile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub numărul de dosar x/2014

Prin decizia civilă nr. 1526 din 27 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul principal formulat de apelanta pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe.

A schimbat, în tot, sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A respins apelul incident declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca neîntemeiat.

A obligat apelanţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a taxei de timbru, în cuantum de 1004 RON, achitată în apel.

III. Împotriva deciziei anterior menţionate au formulat recurs recurenţii-reclamanţi B. şi A., la data de 14 septembrie 2018, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu plata cheltuielilor de judecată.

S-a susţinut, în cererea de recurs, că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 7 şi următoarele din Legea nr. 289 din 24 iunie 2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, în vigoare la data încetării contractului individual de muncă dintre recurenta-reclamantă A., precum şi a dispoziţiilor art. 953 şi următoarele din C. civ. din 1864, referitoare la exprimarea consimţământului ambelor părţi contractante şi obligativitatea prevederilor convenţiei părţilor, arătând că în speţă este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, recurenţii au precizat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că în cauză nu era necesară încheierea unui act adiţional la contractul de credit, întrucât simpla intenţie manifestată în sensul încheierii unui act adiţional de modificare a categoriei de credit a fost suficientă să determine, de la sine, modificarea dobânzii bancare şi, implicit, modificarea clauzelor contractului de credit iniţial.

Au fost redate dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 289 din 24 iunie 2004, considerând recurenţii că din text rezultă că forma scrisă la încheierea contractului de credit şi, implicit, la orice modificare a contractului de credit, este necesară ad validitatem.

În acelaşi sens, au făcut trimitere la textul art. 9.3. din contractul de credit încheiat de părţi ("Prezentul contract poate fi amendat numai printr-un act adiţional semnat de părţile contractante"), arătând că părţile au stabilit expres că orice modificare a contractului de credit va fi făcută în scris, prin încheierea unui act adiţional la contractul încheiat.

Totodată, au invocat dispoziţiile art. 969 din C. civ. din 1864, precizând că un contract are forţă obligatorie şi în raport cu instanţa de judecată, care nu are dreptul de a-i modifica prevederile.

Au susţinut că intimata-pârâtă cunoştea că inexistenţa unui act adiţional de modificare a contractului de credit, în formă scrisă şi semnat de ambele părţi contractante, nu este de natură să justifice modificarea unilaterală a dobânzii de către instituţia bancară.

Raportat la aceste considerente, au considerat că în mod greşit a procedat instanţa de apel, care nu şi-a însuşit raţionamentul juridic exprimat de instanţa de fond şi a înlăturat concluziile corect exprimate ale acestei instanţe, privind imposibilitatea producerii de efecte juridice a înscrisului prin care s-a exprimat intenţia recurentei-reclamante de modificare a contractului de credit şi a actului adiţional nr. x din 11 februarie 2009, niciunul dintre aceste înscrisuri nefiind apt să producă modificarea clauzelor contractului de credit.

Pe cale de consecinţă, a susţinut că decizia instanţei de apel este rezultatul interpretării şi aplicării greşite atât a legislaţiei speciale privind încheierea contractelor de credit, cât şi a prevederilor din C. civ. din 1864 care prevăd că părţile sunt ţinute clauzele asumate contractual şi că instanţa nu poate interveni şi cenzura astfel de clauze, stabilite de părţi.

IV. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii recursului, într-un prim subsidiar, a solicitat respingerea recursului formulat de către recurenţii-reclamanţi, ca fiind nul şi, în cel de al doilea subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

A precizat că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 289/2004, acest act normativ nu este incident în cauză, întrucât contractul de credit încheiat de recurenţii-reclamanţi cu intimata-pârâtă a vizat un credit in cuantum de 66.750 EURO, o valoare mai mare decât limita de 20.000 euro prevăzută de această lege.

La data de 2 noiembrie 2018, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimata-pârâtă. Au precizat, totodată, că trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 289/2004 din cuprinsul cererii de recurs este rezultatul unei erori, legea aplicabilă contractului de credit încheiat fiind, în realitate, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţiile imobiliare, iar normele ce cuprind obligativitatea formei scrise fiind cele prevăzute de art. 8 şi 9 din legea menţionată.

Au reiterat, totodată, susţinerile referitoare la greşita aplicare şi interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 969 din C. civ. din 1864 şi a textului art. 9.3 din contractul de credit semnat de părţi.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor cu care Înalta Curte a fost învestită.

Prin încheierea din data de 15 februarie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 4 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii invocate de intimata-pârâtă şi a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, fixând termen pentru judecarea recursului la data de 31 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.

V. Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi au invocat, în susţinerea recursului formulat la data de 14 septembrie 2018, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 şi următoarele din Legea nr. 289 din 24 iunie 2004, din al cărui text rezultă, în opinia recurenţilor, că forma scrisă la încheierea contractului de credit şi, implicit, la orice modificare a contractului, este necesară ad validitatem.

Prin urmare, au susţinut aceştia, este greşită decizia instanţei de apel, care a considerat că nu era necesară încheierea unui act adiţional scris la contractul de credit pentru a determina modificarea clauzelor contractuale.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că, în raport cu temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată (Legea nr. 193/2000, art. 1092 şi 992-994 C. civ.), dar şi cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 289/2004, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 289/2004.

Astfel, conform textului art. 3 alin. (1) lit. a) şi g) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, legea nu se aplică în situaţia contractelor de credit prin care se acordă creditele destinate în principal să permită achiziţionarea sau menţinerea drepturilor de proprietate asupra unui teren şi nici contractelor de credit cu valori mai mici decât suma de 200 Euro sau mai mari de 20.000 Euro.

Cum litigiul în speţă se poartă în legătură cu un contract de credit a cărei valoare este de 66.750 Euro, acordat în baza Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, pentru cumpărarea unui teren intravilan, rezultă că acest act normativ nu este aplicabil cauzei.

În plus, prevederile legale invocate în cererea de recurs nu au fost indicate ca temei al acţiunii, nici prin cererea introductivă, nici prin susţinerile şi apărările formulate în apel.

Ca atare, instanţa de recurs nu va putea primi această critică, întrucât se referă la prevederi normative străine cauzei.

Ulterior, la data de 2 noiembrie 2018, prin răspunsul la întâmpinare, recurenţii-reclamanţi au revenit asupra criticii mai sus expuse, arătând că este rezultatul unei erori şi că, în realitate, înţeleg să invoce dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în legătură cu greşita aplicare a prevederilor art. 8 şi 9 din Legea nr. 190/1999, indicată ca fiind legea aplicabilă contractului de credit încheiat de părţi.

Însă Înalta Curte nu va examina recursul în raport cu precizările făcute în răspunsul la întâmpinare formulat în recurs de recurenţii-reclamanţi, întrucât, contrar susţinerilor recurenţilor, care au arătat că referirea la Legea nr. 289/2004 este rezultatul unei simple erori materiale, în conţinutul recursului este în mod expres redat textul art. 7 din Legea nr. 289/2004 şi se formulează critici decurgând din aplicarea acestuia.

În realitate, precizările din răspunsul la întâmpinare, venite ca urmare a apărărilor invocate de intimata - pârâtă sub aspectul inaplicabilităţii în cauză a Legea nr. 289/2004, se constituie într-o completare a motivelor de recurs, cu soluţionarea căreia Înalta Curte nu a fost legal învestită. De altfel, raportul asupra admisibilităţii căii de atac, întocmit în procedura de filtrare a recursurilor, a avut în vedere motivele din cererea de recurs depuse prin poştă, în data de 14.09.2018, şi comunicate intimatei - pârâte, care şi-a formulat apărările în raport cu acestea.

Potrivit textului art. 478 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs (…)". Motivele pe care se întemeiază cererea de recurs şi dezvoltarea acestora pot fi transmise ulterior declarării recursului, însă numai înăuntrul termenului legal de declarare a recursului care, în conformitate cu dispoziţiile art. 485 din C. proc. civ., este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Singura excepţie prevăzută de legiuitor de la motivarea recursului în termenul prevăzut de lege o reprezintă criticile catalogate drept motive de ordine publică, însă susţinerile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Legea nr. 190/1999 nu se încadrează în această categorie.

Prin urmare, critica nouă, invocată de recurenţii - reclamanţi cu nerespectarea termenului sus menţionat, nu poate fi examinată, excedând limitelor în care instanţa de recurs a fost în mod legal sesizată şi neavând natura unei simple erori materiale referitoare la numărul actului normativ în raport cu care sunt formulate criticile de nelegalitate.

În ceea ce priveşte critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 953 şi următoarele din C. civ. din 1864 (despre consimţământ), cu referire la textul art. 9.3. din contractul de credit, precum şi a dispoziţiilor art. 969 din C. civ. din 1864 (care consacră principiul forţei obligatorii a contractelor), Înalta Curte constată, sub aspectul situaţiei de fapt, că în considerentele deciziei atacate se reţine că împrumutul cu dobândă preferenţială (subvenţionată) acordat de intimata-pârâtă recurentei-reclamante, în considerarea calităţii acesteia de salariată a băncii, conţinea clauze contractuale de interes pentru soluţionarea cauzei, a căror nulitate sau ineficienţă nu a fost cerută de către recurenţi.

Astfel, prin clauza prevăzută de art. 7.1 lit. p) din contract, relevantă în raport cu critica analizată, s-a prevăzut că "încetarea raporturilor de muncă a dnei. A. cu Banca, constituie caz de neîndeplinire şi se soluţionează la opţiunea împrumutatului, fie prin trecerea soldului creditului în categoria creditelor acordate de Bancă persoanelor fizice - clienţi externi şi refacerea graficului de rambursare pe perioada de creditare rămasă cu dobânda de bază percepută de Bancă la această categorie de credite, fie prin rambursarea anticipată a creditului."

În interpretarea acestei dispoziţii contractuale, instanţa de apel a reţinut că la încetarea raporturilor de muncă recurenta-reclamantă avea dreptul să opteze, alegând fie modificarea creditului primit, dintr-un credit cu dobândă preferenţială, într-un credit din categoria oferită de intimata-pârâtă persoanelor fizice clienţi externi (cu refacerea corespunzătoare a graficului de rambursare pe perioada de creditare rămasă, prin aplicarea dobânzii de bază percepute de bancă la această categorie de credite), fie rambursarea anticipată a creditului.

Din chiar textul clauzei mai sus menţionate, a cărei valabilitate nu a fost contestată de recurenţi, rezultă că modificarea dobânzii bancare la nivelul creditelor acordate de intimata-pârâtă persoanelor fizice clienţi externi şi refacerea graficului de rambursare prin utilizarea dobânzii percepute de intimată acestor persoane, se putea realiza şi în lipsa unui act adiţional scris şi semnat de părţi, în temeiul unei simple opţiuni a recurentei-reclamante, care în speţă s-a manifestat prin semnarea şi transmiterea de către recurentă intimatei a solicitării de reconversie a creditului.

Prin urmare, nu se poate susţine că prin recunoaşterea de către instanţa de apel a acestui mecanism contractual agreat de părţile contractante, s-ar fi realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 953 şi următoarele şi 969 din C. civ. din 1864, ci, dimpotrivă, hotărârea instanţei de apel s-a pronunţat cu respectarea dispoziţiilor de drept substanţial menţionate, critica fiind nefondată.

Câtă vreme recurenţii-reclamanţi nu au investit instanţa cu o cerere privind validitatea clauzei prevăzute de art. 7.1. lit. p) din contractul de credit, aceasta este valabilă, iar mecanismul contractual, stabilit de această prevedere pentru situaţia încetării raporturilor de muncă ale beneficiarului creditului cu Banca, derogă de la regula generală prevăzută de textul art. 9.3. din contractul de credit prin aceea că nu presupune, suplimentar opţiunii exprimate de recurentă, nici o altă formalitate necesară producerii de efecte juridice.

În consecinţă, este legală concluzia instanţei de apel, în sensul că prevederile contractului de credit au fost modificate în baza prevederilor art. 7.1. lit. p) din contract, urmare voinţei exprimate în scris a recurentei-reclamante A., nefiind necesară semnarea în acest sens a unui act adiţional în formă scrisă.

Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, urmând ca, potrivit textului art. 494 raportat la cel al art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să oblige recurenţii-reclamanţi la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 4046 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1526 din 27 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi la plata către intimata-pârâtă D. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4046 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2020.