Waste collection fees: Consolidation of jurisdiction by lapse of time precluding specialized section review despite professional status

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2020

Din actele şi lucrările dosarului constată că:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Giurgiu sub nr. x/2017, la 17 ianuarie 2017, reclamanta S.C. ADMINISTRAŢIA DOMENIULUI PUBLIC ŞI PRIVAT GIURGIU S.A. a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâta A., să dispună obligarea debitoarei la plata sumei de 324,12 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de salubrizare aferente perioadei martie 2011- februarie 2012.

Prin sentinţa civilă nr. 3465 din 30 iunie 2017, Judecătoria Giurgiu a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu de către instanţă şi a respins cererea formulată de reclamanta S.C. ADMINISTRAŢIA DOMENIULUI PUBLIC ŞI PRIVAT GIURGIU S.A., ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta S.C. ADMINISTRAŢIA DOMENIULUI PUBLIC ŞI PRIVAT GIURGIU S.A.

Prin decizia civilă nr. 174/2018 din 14 februarie 2018, Tribunalul Giurgiu, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. ADMINISTRAŢIA DOMENIULUI PUBLIC ŞI PRIVAT GIURGIU S.A. .

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta S.C. ADMINISTRAŢIA DOMENIULUI PUBLIC ŞI PRIVAT GIURGIU S.A., solicitând admiterea căii de atac exercitate, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la plata sumei de 324,12 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de salubrizare aferente perioadei martie 2011- februarie 2012.

Prin încheierea nr. 44 R din data de 22 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi Pentru Cauze cu Minori şi de Familie, în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepţia de necompetenţă funcţională a completului de judecată, s-a dispus scoaterea de pe rol şi înaintarea dosarului spre repartizare aleatorie uneia dintre secţiile specializate în litigii cu profesionişti.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa s-a raportat la următoarele aspecte:

Potrivit art. 3 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere, respectiv exercită sistematic o activitate organizată ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă această activitate are sau nu un scop lucrativ.

Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, noţiunea de "profesionist" prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ.

Coroborând aceste dispoziţii legale, instanţa a constatat că litigiul de faţă intră în categoria celor cu profesionişti, întrucât pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă contravaloarea serviciilor de salubrizare prestate de reclamantă, potrivit obiectului său de activitate, în temeiul unui contract de prestări servicii de salubrizare pentru utilizatori, reclamanta acţionând, aşadar, în calitatea sa de profesionist.

S-a mai reţinut că, potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, în cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi fluviale.

Conform art. 223 din Legea nr. 71/2011, dacă prin această lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a C. civ. se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite, iar, potrivit art. 225, secţiile comerciale existente la data intrării în vigoare a C. civ. în cadrul tribunalelor şi curţilor de apel se vor reorganiza ca secţii civile ori, după caz, vor fi unificate cu secţiile civile existente, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei. Prin hotărârea nr. 29/2011 adoptată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, s-au înfiinţat complete specializate în litigiile cu profesionişti în cadru Secţiilor a V-a civilă şi a VI-a civilă, în următoarele domenii: litigii cu profesionişti, insolvenţă, societăţi comerciale, concurenţă neloială, registrul comerţului. În acest context şi având în vedere cele expuse anterior, Curtea de Apel, secţia a III-a civilă şi Pentru Cauze cu Minori şi de Familie apreciază că una dintre aceste două secţii este competentă să soluţioneze litigiul de faţă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a V-a Civilă - la data de 12 iunie 2019, sub nr. x/2019.

Astfel învestit, completul secţiei a V-a Civilă a aceleiaşi instanţe, prin încheierea din 26 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a admis excepţia de necompetenţă materială procesuală a secţiei a V-a Civilă a Curţii de Apel Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea secţiei a III-a Civilă a Curţii de Apel Bucureşti; a suspendat, din oficiu, judecata cauzei şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În fundamentarea acestei hotărâri, cel de-al doilea complet a reţinut următoarele:

În primul rând, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile inclusiv în ipoteza verificării de către secţiile specializate ale instanţei a propriei competenţe, judecătorul are obligaţia să verifice competenţa generală, materială şi teritorială la primul termen de judecată, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Deşi textele de lege fac referire la verificarea competenţei de către prima instanţă, aceleaşi dispoziţii sunt aplicabile şi în recurs, astfel cum rezultă din cuprinsul prevederilor art. 494 C. proc. civ.

În cauza de faţă, s-a constatat că la primul termen de judecată a cauzei în recurs, respectiv la data de 20 noiembrie 2018, nu s-a invocat excepţia necompetenţei materiale procesuale de soluţionare a acestuia, ci a fost declinată competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a mai reţinut că, din practicaua deciziei pronunţate la data de 20 noiembrie 2018, la acel termen de judecată nici nu a fost avută în vedere excepţia necompetenţei materiale procesuale a completului secţiei a III-a Civile, ci doar excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel ca instanţă de recurs, iar în subsidiar oportunitatea suspendării pricinii până la soluţionarea sesizării ce face obiectul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că secţia a III-a Civilă nu mai putea invoca necompetenţa materială procesuală de soluţionare a cauzei cu depăşirea momentului procesual prevăzut de lege, contrar dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi art. 131 C. proc. civ.

În al doilea rând, instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte competenţa materială procesuală a secţiilor specializate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 18/17 octombrie 2016 în recurs în interesul legii, obligatorie conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Prin această decizie, s-a stabilit că determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate se face în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere că potrivit dispoziţiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenţei materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenţiei, iar interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din C. proc. civ. şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

S-a mai reţinut în considerentele acestei decizii faptul că o hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv HCSM nr. 654/31.08.2011, nu poate crea reguli de competenţă în afara cadrului legal, fiind doar un act administrativ menit a pune în aplicare dispoziţiile Legii nr. 71/2011 (par. 171).

În aceste condiţii, instanţa secţiei a V-a Civilă a reţinut că nu se poate considera că o hotărâre a Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Bucureşti, la care se face referire în motivarea încheierii pronunţate de secţia a III-a Civilă ar putea crea reguli de competenţă în afara normelor legale.

S-a mai menţionat în cuprinsul deciziei pronunţate de instanţa supremă că revine judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, şi de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit.

Conform dispoziţiilor art. 226 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ., prin hotărâre a CSM, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;

b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;

c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;

d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.

În cauza de faţă, instanţa a constatat că prin încheierea pronunţată de secţia a III-a a Curţii de Apel Bucureşti nu au fost identificate elemente comune cu aceste categorii de litigii care să atragă eventual competenţa de soluţionare a recursului în favoarea unei secţii specializate în soluţionarea litigiilor cu profesionişti.

S-a reţinut în cuprinsul încheierii că, faţă de problemele de drept ce se cer a fi dezbătute, s-ar impune soluţionarea litigiului de către o secţie specializată, însă nu s-a făcut referire la nicio normă care să fie de natură să justifice specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale, avute în vedere în momentul reorganizării fostelor secţii comerciale în secţii civile.

De asemenea, nu prezintă relevanţă faptul că recurenta reclamantă se află în procedura insolvenţei, întrucât prezentul litigiu nu are ca obiect soluţionarea vreunei cereri incidentale din cadrul procedurii insolvenţei recurentei, ci este o cerere în pretenţii formulată de către un profesionist împotriva unei persoane fizice.

În ceea ce priveşte calitatea de profesionist a recurentei reclamante, s-a reţinut că aceasta nu atrage per se, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiilor specializate în soluţionarea litigiilor cu profesioniştii, astfel cum s-a reţinut în cuprinsul Deciziei nr. 18/17.10.2016 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii (par. 173).

A mai reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (par. 157) că în contextul abrogării Codului comercial (prin art. 230 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 71/2011), nu mai există suport în cadrul normelor de drept material pentru calificarea litigiilor în funcţie de natura comercială sau civilă a pricinii, aptă să atragă o anumită competenţă în favoarea instanţelor specializate.

Astfel, toţi profesioniştii, indiferent de statutul lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică ce desfăşoară o activitate organizată, cu sau fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba de regii autonome, societăţi, companii naţionale, asociaţii sau fundaţii, societăţi agricole, liber profesionişti sau societăţi profesioniste) sunt supuşi regulilor de drept civil şi nu unor reguli speciale.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces, iar potrivit art. 136 alin. (1) din acelaşi cod, dispoziţiile privitoare la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două secţii ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi Pentru Cauze cu Minori şi de Familie şi secţia a V-a Civilă s-au declarat deopotrivă necompetente să judece recursul formulat în cauză, declinările de competenţă între secţiile sesizate fiind reciproce.

De asemenea, se reţine că în cadrul Curţii de Apel Bucureşti au fost înfiinţate şi funcţionează secţii specializate, în conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

Prin decizia nr. 17/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică.

Referitor la regimul juridic al invocării excepţiei de necompetenţă în raport cu obiectul sau natura litigiului, s-a urmărit să se dea o finalitate practică principiului celerităţii prin stabilirea unei limite temporale pentru invocarea acesteia.

Necompetenţa materială procesuală poate fi invocată de părţi ori de judecător doar în faţa primei instanţe, până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, în condiţiile art. 131 din C. proc. civ.. Invocarea excepţiei de necompetenţă materială de soluţionare a cauzei ulterior acestui moment procesual nu mai este posibilă, având loc o consolidare a competenţei materiale procesuale în mod definitiv, în privinţa instanţei pe rolul căreia a fost introdusă cererea.

De asemenea, dacă prima instanţă invocă excepţia necompetenţei materiale procesuale după momentul prevăzut expres în art. 131 din C. proc. civ., instanţa ulterior învestită îşi poate declina competenţa în favoarea primei instanţe, motivând că această instanţă a devenit competentă să soluţioneze cauza.

Din interpretarea prevederilor art. 130-131 din C. proc. civ., rezultă că neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă are ca efect consolidarea competenţei instanţei iniţial sesizate, în condiţiile operării unei prorogări legale de competenţă sui-generis. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul repartizării la secţii sau completuri specializate în calea de atac a recursului, asimilate sub aspectul regimului competenţei materiale procesuale.

În cauză, se constată că la primul termen de judecată a cauzei în recurs, respectiv la 20 noiembrie 2018, nu s-a invocat excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a III-a Civile de soluţionare a acestuia, ci a fost suspendată judecata recursului, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la pronunţarea unei decizii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în dosarul nr. x/2018.

În aceste condiţii, prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă materială procesuală la primul termen de judecată la care părţile legal citate puteau pune concluzii, secţia a III-a şi Pentru Cauze cu Minori şi de Familie a Curţii de Apel Bucureşti şi-a consolidat competenţa de a judeca recursul, ca primă instanţă sesizată.

În acest sens, s-a pronunţat decizia nr. 31/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În consecinţă, văzând dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă Pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2020.