Buyer wins final appeal; sellers ordered to repay full purchase price and costs after land contract dissolved due to council zoning failure.

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A., C. şi D. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi în data de 14 august 2008; să dispună obligarea pârâţilor la restituirea integrală către reclamantă a preţului încasat în baza contractului de vânzare-cumpărare din data de 14.08.2008, mai exact obligarea pârâţilor C. şi D. la restituirea sumei de 1.047.600 Euro şi a pârâtei B. S.A. la restituirea sumei de 517.200 Euro, toate în echivalent RON, calculat conform cursului publicat de B.N.R. la data plăţii, precum şi obligarea pârâţilor la plata în solidar a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 659 din 27 februarie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2008 de notarul public E. şi a obligat pârâţii la restituirea către reclamantă a preţului încasat în baza respectivului contract astfel: restituirea sumei de 1.047.600 Euro, la cursul BNR de la data plăţii, de către pârâţii C. şi D. şi restituirea sumei de 517.200 Euro, la cursul BNR de la data plăţii, de către pârâta B. S.A. Totodată, tribunalul a obligat pârâţii C. şi D. la plata către reclamantă a sumei 47.736,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 23.868,26 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că la data de 14 august 2008, între pârâţii B. S.A., C. şi D., pe de o parte, în calitate de vânzători şi A. S.R.L., pe de altă parte, în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2008 de BNPA E. şi F..

Obiectul contractului a fost reprezentat de vânzarea un număr de 3 parcele de teren în suprafaţa totală de 1.304 mp, situate în Bucureşti, ..., mai exact de vânzarea nudei proprietăţi, cu păstrarea unui drept de folosinţă gratuită, iar ulterior, de folosinţa comună gratuită a vânzătorilor asupra terenului.

Preţul total de cumpărare stabilit de părţi a fost de 1.564.800 Euro, corespunzător unei valori de 1.200 euro/mp, defalcat conform articolului 5, paragrafele 5.1 - 5.3, părţile stabilind că suma de 1.047.600 Euro, conform paragrafelor 5.1 şi 5.2 să fie plătită către C. şi suma de 517.200 Euro, potrivit paragrafului 5.3 să fie plătită către B. S.A.

Ambele sume ce constituie preţul contractului au fost achitate către pârâţi la data semnării contractului, respectiv la data de 14.08.2008, conform ordinelor de plată aflate la dosar.

În ceea ce priveşte obligaţiile asumate contractual de către părţi, în plus faţă de transmiterea dreptului de proprietate, obligaţia esenţială stabilită prin contract, care a constituit totodată şi raţiunea încheierii acestuia, a constat în asumarea de către cumpărătoarea A. S.R.L. a unei obligaţii de construire a unui drum de acces către teren şi a unui pod peste râul Dâmboviţa, în condiţiile şi termenii stipulaţi în articolul 9.7 din contract.

Potrivit articolului 9.7 din Contract:

"Constituie obligaţie esenţială a prezentului contract obligaţia asumată de Cumpărător de a construi un drum de acces la Splaiul Unirii precum şi, în continuarea acestuia, a unui pod peste râul Dâmboviţa, în condiţiile de mai jos. Cumpărătorul va folosi Proprietatea pentru construirea unui drum de acces la Splaiul Unirii în condiţiile Planului Urbanistic Zonal aprobat pentru aceasta zonă, drum care se va conecta cu viitorul pod ce se va construi de către Cumpărător peste râul Dâmboviţa. Construcţia acestui drum şi a podului se va realiza în maximum 2 ani de la obţinerea autorizaţiei de construire. În situaţia în care Cumpărătorul va întârzia, din vina sa, construcţia drumului şi a podului pentru o perioada mai mare de 2 ani de la obţinerea autorizaţiei de construire, atunci va datora Vânzătorului o penalitate în cuantum de 250.000 Euro, cu excepţia faptului dacă întârzierea a fost cauzată de construirea de către Vânzător a pasajului subteran. Dacă întârzierea va fi mai mare de 4 ani de la data semnării prezentului Contract, din vina Cumpărătorului, oricare dintre Părţi poate trimite o notificare celeilalte Părţi cu privire la încetarea prezentului Contract, iar Vânzătorul va restitui Cumpărătorului preţul primit (compensându-l cu penalitatea de 250.000 euro), iar Cumpărătorul va restitui dreptul de proprietate asupra Proprietăţii, fără nicio altă pretenţie. Până la readucerea terenului la forma iniţială, Vânzătorul are dreptul să reţină preţul încasat şi, eventual, să deducă din acesta, pe lângă valoarea penalităţii de 250.000 euro şi orice altă cheltuială/cost/taxa etc. ce priveşte readucerea Proprietăţii la forma iniţială şi, eventual, în patrimoniul său. Prin teren aferent drumului de acces se înţelege numai suprafaţa de teren ocupata de cele 4 benzi de circulaţie şi trotuarele aferente".

Instanţa de fond a avut în vedere că două chestiuni litigioase au dobândit putere de lucru judecat şi anume: interpretarea clauzei prevăzute la art. 9.7 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2008 de BNPA E. şi F. în sensul că părţile şi-au dat acordul cu privire la desfiinţarea contractului în situaţia în care se va întârzia peste 4 ani construirea drumului de acces şi a podului, considerându-se că vânzarea nu mai prezintă avantaje economice pentru niciuna dintre părţi şi inexistenţa culpei A. S.R.L. pentru neaprobarea lucrărilor de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

1. În ceea ce priveşte interpretarea clauzei prevăzute la art. 9.7 din contract instanţa de fond a avut în vedere că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2010 B. S.A., C. şi D. au chemat în judecată pe A. S.R.L. solicitând anularea în parte a art. 9.7 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2008 de BNPA E. şi F. numai în ceea ce priveşte clauza potrivit căreia "dacă întârzierea va fi mai mare de 4 ani de la data încheierii contractului, din vina cumpărătorului, oricare dintre părţi poate trimite o notificare celeilalte părţi cu privire la încetarea acestui Contract, iar vânzătorul va restitui Cumpărătorului preţul primit".

Prin sentinţa comercială nr. 8811/05.07.2011 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului, ca nefondat - decizia civilă nr. 158 din 2 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2010 şi a recursului ca tardiv formulat - decizia nr. 1185 de la 21 martie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, a fost respinsă cererea pârâţilor din prezenta cauză de anulare parţială a clauzei 9.7 din evocatul contract.

S-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că a constituit motivul determinant al încheierii contractului construirea drumului şi podului pe terenul în suprafaţă de 1304 mp, situat în Bucureşti, ..., iar clauza art. 9.7 nu face decât să reflecte acordul părţilor cu privire la desfiinţarea contractului în situaţia în care se va întârzia peste 4 ani construirea drumului de acces şi a podului, considerându-se că vânzarea nu mai prezintă avantaje economice pentru niciuna dintre părţi. Pentru situaţia în care întârzierea s-ar datora culpei cumpărătoarei, părţile au anticipat prejudiciul suferit de vânzători la 250.000 Euro. Întrucât clauza art. 9.7 nu poate fi asimilată unei condiţii pur potestative, astfel cum este definită de art. 1006 din C. civ. de la 1864, ci constituie o clauză de desfiinţare a contractului în condiţiile negociate, fiind rezultatul acordului de voinţă al părţilor, s-a apreciat că este perfect valabilă respectiva clauză.

2. În ceea ce priveşte aspectul referitor la inexistenţa culpei A. S.R.L., instanţa de fond a avut în vedere că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2014*, B. S.A. a chemat în judecată pe A. S.R.L. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acesteia la construirea drumului de acces la Splaiul Unirii, continuat cu un pod de acces peste Râul Dâmboviţa, astfel cum s-a convenit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2008 de BNPA E. şi F..

Prin sentinţa civilă nr. 960/25.02.2015, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului - decizia civilă nr. 1671/A din 23 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă şi irevocabilă prin respingerea recursului - decizia nr. 1820 de la 3 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă cererea formulată de B. S.A., ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că este nefondată alegaţia B. S.A., în sensul că A. S.R.L. s-ar afla în culpă pentru neaprobarea lucrărilor de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi obţinerii aprobării HCGMB nr. 135/25.03.2008, întrucât ar fi adus modificări Planului Urbanistic Zonal, modificări neaprobate în şedinţele din 31.08.2009 şi 30.01.2012. Modificările Planului Urbanistic Zonal priveau modificarea circulaţiei în zona în care urmau a fi construite podul şi drumul de acces, iar potrivit înscrisurilor de la dosar, schimbarea circulaţiei era o măsură necesară pentru realizarea podului şi a drumului de acces.

A constatat tribunalul că în raport de materialul probator administrat în cauză nu pot fi reţinute susţinerile pârâţilor în sensul că o altă societate comercială ar fi obţinut avizul şi ar fi construit un pod peste Râul Dâmboviţa, că pârâţii nu au depus la dosar înscrisuri care să susţină cele alegate, iar, pe de altă parte, s-a reţinut că în cauză prezintă importanţă şi situaţia juridică şi locaţia, care nu s-a dovedit că ar fi identice cu cea din prezenta cauză.

A mai reţinut tribunalul că, ulterior încheierii contractului şi cu scopul evident de a respecta termenul maximal de 4 ani în vederea construirii drumului de acces şi a podului peste Dâmboviţa, reclamanta a efectuat toate demersurile tehnice şi administrative necesare în vederea autorizării lucrărilor de construire a acestui obiectiv complex, dar nu a obţinut aprobarea lucrărilor de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

De asemenea, s-a reţinut că lipsa îndeplinirii condiţiilor legale pentru executarea lucrărilor la care s-a obligat reclamanta prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2008 de BNPA E. şi F. constituie o împrejurare obiectivă care o pune pe aceasta în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţia asumată prin contract.

În temeiul art. 969 şi art. 1156 alin. (4) din C. civ. din anul 1864, aplicabil în cauză potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011, tribunalul a constatat desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2008 de notarul public E. şi a obligat pârâţii la restituirea către reclamantă a preţului încasat în baza contractului de vânzare-cumpărare astfel: a obligat pârâţii C. şi D. la plata către reclamantă a sumei de 1.047.600 Euro, la cursul BNR de la data plăţii şi a obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 517.200 Euro, la cursul BNR de la data plăţii.

În raport cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., tribunalul a reţinut culpa procesuală a pârâţilor şi a dispus obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată astfel: obligarea pârâţilor C. şi D. la plata către reclamantă a sumei 47.736,56 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a pârâtei B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 23.868,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. La stabilirea cheltuielilor s-a avut în vedere cota de 1/3 din totalul cheltuielilor pentru fiecare pârât. Totodată, tribunalul a apreciat că onorariul de avocat în cuantum de 41.604,80 RON este un onorariu real şi rezonabil, existând un just echilibru între prestaţia avocaţială şi complexitatea sporită a cauzei, astfel că nu s-a impus a fi diminuat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, pârâţii B. S.A., C. şi D., apel ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a sub acelaşi număr unic x/2015.

În motivarea apelului s-a arătat, printr-o primă categorie de critici, că intimata-reclamantă nu deţine calitate procesuală activă în privinţa celui de-al doilea capăt de cerere prin care a solicitat restituirea sumei reprezentând preţul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2008. Aceasta deoarece prin contractul de garanţie reală mobiliară-creanţe nr. 375/22.10.2009 intimata-reclamantă a cesionat către G. S.A. toate drepturile de creanţă-încasare, prezente şi viitoare, născute din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.08.2008, iar această cesiune a fost înscrisă în AEGRM în data de 22.10.2009.

Au precizat apelanţii că această împrejurare le-a fost adusă la cunoştinţă prin notificarea cesiunii de creanţă efectuate de G. S.A. în data de 09.11.2009, iar potrivit celor menţionate în notificare, ea a fost transmisă în conformitate cu prevederile art. 85 din legea nr. 99/1999, prevederi potrivit cărora din momentul primirii notificării debitorul se poate elibera de obligaţie numai prin efectuarea plăţii către cesionar în modul indicat în notificare.

Faţă de această împrejurare, în baza art. 36 C. proc. civ. coroborat cu art. 247 alin. (1) C. proc. civ. apelanţii au solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, cu consecinţa respingerii acestui capăt de cerere ca fiind introdus de o persoană ce nu are calitate procesuală activă.

Prin cea de-a doua categorie de critici invocate apelanţii au susţinut că soluţia pronunţată de tribunal este greşită, cererea de chemare în judecată fiind neîntemeiată.

Astfel, au arătat apelanţii că hotărârea atacată este netemeinică deoarece se porneşte de la o situaţie de fapt incorect şi incomplet înţeleasă, raţionamentul primei instanţe bazându-se în principal pe eşecul întâmpinat în procedura de aprobare a modificării PUZ-ului, că, în realitate, procedurile de voturi eşuate în modificarea PUZ-ului nu prezintă relevanţă şi în niciun caz nu au condus la imposibilitatea executării de către intimata-reclamantă a obligaţiei esenţiale prevăzute la art. 9.7 din contractul de vânzare-cumpărare ce face obiectul prezentului litigiu.

Au precizat apelanţii că părţile au fost determinate să încheie contractul de vânzare-cumpărare în considerarea aprobării PUZ-ului de către CGMB prin hotărârea nr. 135/25.03.2008, acesta reprezentând cadrul general în care lucrările urmau a fi efectuate, fără o asemenea aprobare părţile neputând încheia respectivul contract. Cum acest PUZ este prevăzut în preambul ca o premisă a contractului, rezultă că în lipsa lui părţile nu ar fi încheiat respectivul contract.

S-a arătat că prima instanţă a ignorat faptul că în cuprinsul art. 9.7 din contract părţile au stabilit în mod expres că lucrările vor fi efectuate în condiţiile Planului Urbanistic Zonal aprobat pentru această zonă, respectivul PUZ în forma aprobată de CGMB făcând parte integrantă din contract.

Au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 50/1991 cu privire la elaborarea PUZ-ului şi a autorizaţiei de construire, apelanţii arătând că etapele pentru elaborarea PUZ au fost parcurse integral anterior semnării contractului şi s-au finalizat prin elaborarea PUZ-ului nr. 135/25.03.2008. Ulterior, pentru continuarea demersurilor în vederea edificării construcţiilor, intimata-reclamantă ar fi trebuit să solicite eliberarea certificatului de urbanism pentru obţinerea autorizaţiei de construire cu respectarea celor stabilite în PUZ-ul deja aprobat, urmată de obţinerea avizelor prevăzute în certificatul de urbanism şi de solicitarea eliberării autorizaţiei de construire şi demararea lucrărilor de edificare a drumului şi podului.

Apelanţii au reproşat primei instanţe că a neglijat şi aspectul potrivit căruia obligaţia prevăzută la art. 9.7 din contract este divizibilă prin natura ei. Art. 9.7 prevede două construcţii distincte, cu scop diferit şi anume: construcţia drumului pe terenul vândut în scopul creării unei căi de acces de pe terenul înfundat al intimatei şi construcţia podului peste râul Dâmboviţa în scopul creării posibilităţii de trecere pe sensul de circulaţie înspre centrul capitalei, fără a se parcurge o distanţă de 12,5 km până la centura Bucureştiului şi înapoi pe celălalt sens de mers. Drumul de acces către Splaiul Unirii se putea edifica independent de edificarea podului peste râul Dâmboviţa, neexistând un raport de dependenţă între cele două construcţii. Or, intimata-reclamantă nu a solicitat niciodată obţinerea unei autorizaţii de construire a drumului, deşi construirea acestuia genera pentru intimată un avantaj economic uriaş deoarece, în lipsa lui, nu se putea ieşi de pe terenul unde ar fi trebuit să se construiască complexul rezidenţial în Splaiul Unirii. Obţinerea acestei căi de acces a reprezentat o condiţie de creditare impusă de G. S.A..

Au mai susţinut apelanţii că prima instanţă nu a dispus administrarea de probe referitoare la construirea unui nou pod peste râul Dâmboviţa. Au considerat apelanţii că nu a existat niciun motiv întemeiat care să conducă la necesitatea construirii unui pod drept iar nu a unui pod rotund şi că intimata-reclamantă nu a mai dorit să construiască complexul rezidenţial din cauza scăderii preţurilor imobilelor, în contextul crizei economice declanşate la finele anului 2008.

Au apreciat apelanţii că intimata-reclamantă a încălcat obligaţiile asumate prin contract deoarece ulterior semnării acestuia, în mod unilateral şi fără a avea un motiv întemeiat, a decis să construiască un pod în formă dreaptă în loc de un pod în formă rotundă, în acord cu PUZ-ul aprobat prin HCGMB nr. 135/25.03.2008. Construirea podului în formă dreaptă a generat modificări ale circulaţiei rutiere, a dimensiunii zonei verzi de protecţie a cursului de apă, fără a se cunoaşte dacă modificările propuse de intimată erau într-adevăr necesare pentru construirea podului sau au fost în mod intenţionat provocate de intimată, fără a fi absolut necesare.

S-a mai arătat că executarea obligaţiei asumate prin art. 9.7 din contractul de vânzare-cumpărare nu era condiţionată de modificarea HCGMB nr. 135/25.03.2008, contrar celor reţinute de prima instanţă. Faţă de prevederile Legii nr. 50/1991 şi faţă de faza în care se afla procedura de autorizare şi construire, următorul pas ce trebuia făcut de intimata reclamantă era depunerea cererii de emitere a unui certificat de urbanism pentru eliberarea autorizaţiei de construire şi nicidecum a cererii pentru emiterea unui certificat de urbanism pentru modificarea circulaţiei rutiere din PUZ-ul deja aprobat.

Au fost criticate şi interpretările primei instanţe cu privire la statuările cuprinse în dosarele nr. x/2010 şi nr. y/2014*ale Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, apelanţii arătând că în acele dosare instanţele de judecată nu s-au pronunţat asupra culpei contractuale. Contrar celor reţinute de prima instanţă, din respectivele hotărâri nu rezultă cu autoritate de lucru judecat nici că obligaţia contractuală cuprinsă în art. 9.7 a devenit imposibil de executat, nici că debitoarea respectivei obligaţii nu este în culpă pentru neexecutarea acesteia.

Au considerat apelanţii că pentru executarea întocmai a obligaţiei stabilite prin art. 9.7 din contract nu era necesară obţinerea unei aprobări privind modificarea PUZ-ului nr. 135/25.03.2008, astfel că în mod greşit prima instanţă a reţinut că prin eşecul privind obţinerea aprobării modificării PUZ-ului, obligaţia prevăzută la art. 9.7 din contract a devenit imposibil de executat. Între neexecutarea obligaţiei prevăzute la art. 9.7 şi eşecul în obţinerea aprobării modificării PUZ-ului nu există legătură de cauzalitate, deci nu se poate susţine că neaprobarea modificării PUZ-ului ar determina imposibilitatea de executare a obligaţiei de construire a drumului de acces în Splaiul Unirii şi a podului rotund peste Dâmboviţa.

Au mai susţinut apelanţii că obligaţia de construire a podului a fost executată de un terţ, pe Splaiul Unirii fiind edificat un pod peste Dâmboviţa la o distanţă de aproximativ 500 m faţă de suprafaţa de teren ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare. În prezent, intimata-reclamantă nu mai are interes în construirea podului peste Dâmboviţa, astfel că urmăreşte cu rea-credinţă anularea contractului de vânzare-cumpărare. Prin edificarea acelui pod care asigură în mod facil accesul pe celălalt sens de mers al Splaiului Unirii, apreciază apelanţii că nu mai există raţiunea pentru care contractul ar trebui desfiinţat.

A fost criticată şi dispoziţia primei instanţe de obligare a apelanţilor la restituirea în întregime a preţului contractului, fără a dispune diminuarea acestuia cu suma de 250.000 euro, arătându-se sub acest aspect că obligaţia prevăzută în art. 9.7 din contract nu a fost executată din culpa cumpărătoarei, consecinţa reţinerii acestei culpe fiind obligarea intimatei la suportarea prejudiciului prevăzut la art. 9.7 din contract în cuantum de 250.000 euro.

Cea de-a treia categorie de critici invocate de apelanţi a vizat necenzurarea de către prima instanţă a onorariului avocaţial acordat reclamantei în cuantum de 41.064,80 RON.

Prin decizia civilă nr. 338/A din 13 februarie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V- a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii B. S.A., C. şi D., aceşti fiind obligaţi la plata în solidar către reclamantă a sumei de 32.489,38 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Cu privire la prima categorie de critici Curtea a constatat că aceste susţineri sunt nefondate, cesionarea drepturilor de creanţă în scop de garantare a plăţii şi îndeplinirii în întregime a obligaţiilor în baza contractului de credit încheiat între bancă şi intimată neconducând la concluzia pierderii calităţii procesuale active a intimatei-reclamante în privinţa capătului de cerere prin care a solicitat restituirea sumei reprezentând preţul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2008.

S -a avut în vedere că dreptul de a solicita restituirea preţului contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a desfiinţării contractului, aparţine cumpărătorului, respectiv intimatei-reclamante, iar acest drept nu este afectat de încheierea contractului de garanţie reală mobiliară - creanţe nr. 375/2009 cu banca creditoare. Repunerea părţilor în situaţia anterioară este o consecinţă a desfiinţării actului, iar această cerere nu poate fi formulată decât de partea contractantă, titular al acţiunii în desfiinţarea contractului. Atâta timp cât intimata-cumpărător nu a transmis drepturile rezultate din contractul de vânzare-cumpărare, există identitate între persoana reclamantă-cumpărător şi subiectul raportului juridic litigios dedus judecăţii.

Cu privire la cea de-a doua categorie de critici instanţa a reţinut că desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.08.2008 a fost constatată faţă de dispoziţiile contractuale cuprinse la art. 9.7, dispoziţii ce au fost examinate integral de prima instanţă în mod corect. Totodată, s-a reţinut că prin sentinţa comercială nr. 8811/05.07.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010, sentinţă rămasă irevocabilă, a fost respinsă cererea pârâţilor din prezenta cauză de anulare parţială a clauzei 9.7 din contractul în discuţie, în partea privind încetarea contractului în cazul unei întârzieri mai mari de 4 ani de la data semnării lui.

Tribunalul a reţinut puterea de lucru judecat a celor statuate prin sentinţa comercială anterior menţionată în sensul că motivul determinant al încheierii contractului nr. x/14.08.2008 l-a constituit construirea drumului şi podului pe respectivul teren cumpărat, în suprafaţă de 1304 mp, situat în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 450, 452 şi 452A, iar clauza art. 9.7 nu a făcut decât să reflecte acordul părţilor cu privire la desfiinţarea contractului în situaţia în care se va întârzia peste 4 ani construirea drumului de acces şi a podului, considerându-se că vânzarea nu mai prezintă avantaje economice pentru niciuna dintre părţi.

Curtea a mai arătat că susţinerile referitoare la construirea unui pod peste râul Dâmboviţa de către un terţ, la aproximativ 500-800 m faţă de suprafaţa de teren ce face obiectul contractului în discuţie, nu prezintă nicio relevanţă în cauză, fiind un eveniment exterior convenţiei părţilor, fără nicio consecinţă juridică faţă de conţinutul clauzei cuprinse la art. 9.7.

În ceea ce priveşte capătul 2 de cerere, ce a avut ca obiect obligarea pârâţilor la restituirea integrală a preţului, urmare a desfiinţării contractului, Curtea a reţinut că, sub acest aspect, instanţa de judecată trebuia să răspundă la o singură problemă şi anume dacă întârzierea mai mare de 4 ani în executarea obligaţiei esenţiale asumate de cumpărător (intimata-reclamantă) s-a datorat sau nu culpei acestuia pentru a se putea stabili dacă cumpărătorul este îndreptăţit a primi integral preţul achitat (în lipsa culpei sale) sau este îndreptăţit a primi preţul achitat diminuat cu penalitatea de 250.000 euro, astfel cum prevede art. 9.7 din convenţia părţilor.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita reţinere a puterii de lucru judecat a sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/2014 Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă sub aspectul lipsei culpei cumpărătorului A. S.R.L. pentru neaprobarea lucrărilor de către CGMB, Curtea a constatat că acestea sunt întemeiate, dar nu sunt apte a conduce, doar prin ele însele, la modificarea soluţiei referitoare la restituirea integrală a preţului, căci reţinerea de către apelanţii-pârâţi a penalităţii de 250.000 euro este condiţionată de reţinerea culpei intimatei-reclamante în neexecutarea obligaţiei esenţiale asumate contractual.

Din probele administrate în cauză Curtea a apreciat asupra caracterului nefondat al susţinerile apelanţilor referitoare la existenţa culpei intimatei în neexecutarea obligaţiei asumate prin art. 9.7 din contract.

Curtea a mai reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţi la data de 14.08.2008, intimata-reclamantă a dobândit, în urma achitării integrale a preţului de 1.564.800 euro, doar nuda proprietate asupra terenului cumpărat, constituind un drept de uzufruct gratuit al vânzătorilor asupra terenului până la obţinerea autorizaţiei de construire, iar după această dată un drept de folosinţă comună. Contractul a fost încheiat în scopul construirii de către intimata-reclamantă, în calitate de cumpărător, a drumului de acces la Splaiul Unirii şi, în continuarea acestuia, a podului peste râul Dâmboviţa, drum şi pod ce urmau a deservi şi complexul rezidenţial planificat a fi dezvoltat de intimata-reclamantă în zonă. Faţă de obiectul contractului şi motivaţia încheierii acestuia intimata-reclamantă, deşi a achitat integral preţul chiar la data semnării contractului, nu avea nici un beneficiu patrimonial ca urmare a încheierii actului până la construirea drumului de acces şi a podului.

Din înscrisurile depuse Curtea a reţinut, în primul rând, că atâta timp cât soluţia de modificare a circulaţiilor aprobate prin PUZ-ul nr. 135/25.03.2008 a fost avizată de comisii tehnice de specialitate din cadrul PMB, necesitatea obiectivă a schimbării formei podului (aspecte de ordin tehnic legate de stăvilarul existent pe râul Dâmboviţa) este dovedită în cauză, instanţa apreciind că astfel de avize nu ar fi putut fi emise de autorităţile competente în lipsa unor justificări obiective.

În al doilea rând, Curtea a avut în vedere că demersurile întreprinse de intimata-reclamantă se situează în timp imediat după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, când beneficiul patrimonial al cumpărătorului nu exista, astfel că acesta era interesat în demararea lucrărilor de construire.

Curtea a constatat că neexecutarea obligaţiei esenţiale asumate de intimata-reclamantă, în termen de 4 ani de la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, nu se datorează culpei acesteia, ci neaprobării de către CGMB a modificării PUZ-ului nr. 135/25.03.2008, modificare tehnică, obiectivă, referitoare la circulaţii pentru a se fi putut realiza podul peste Dâmboviţa în zona din continuarea drumului de acces la Splaiul Unirii aprobat prin PUZ nr. 135/25.03.2008.

Curtea a înlăturat ca nefondate susţinerile apelanţilor potrivit cărora culpa intimatei-reclamante ar rezulta şi din faptul că aceasta nu a întreprins niciun demers pentru executarea drumului de acces la Splaiul Unirii, în condiţiile în care dispoziţiile art. 9.7 reglementează două obligaţii distincte şi anume: una pentru construirea drumului de acces la Splaiul Unirii şi una pentru construirea podului peste râul Dâmboviţa, dat fiind caracterul unitar al obligaţiei.

Curtea a înlăturat, ca nefondate şi criticile vizând acordarea de către instanţă a cheltuielilor de judecată.

La data de 21 februarie 2018, pârâţii B. S.A., C. şi D. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 338/A din 13 februarie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V- a civilă.

Recurenţii-pârâţi şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenţii au invocat trei critici.

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel, respingând cererea recurenţilor de administrare a probelor cu interogatoriul persoanei juridice, cu înscrisurile deţinute de terţii H. S.R.L., U. S.R.L., I. S.R.L., cu martorii J., K. şi cu expertiza tehnică, a încălcat principiul dreptului la apărare consacrat de art. 13 C. proc. civ. şi pe cel al rolului judecătorului în aflarea adevărului reglementat de art. 22 din C. proc. civ.

În accepţiunea recurenţilor, utilitatea probelor solicitate era de netăgăduit.

Aceştia au învederat că, prin contractul semnat, părţile au stabilit obligaţia de construire a unui pod peste râul Dâmboviţa, în formă rotundă, în acord cu PUZ-ul (planul urbanistic zonal) aprobat prin HCGMB nr. 135/25.03.2008. Ulterior semnării contractului, în mod unilateral şi fără a avea un motiv întemeiat, intimata-reclamantă a decis să construiască un pod în formă dreaptă.

Recurenţii au apreciat că, sub acest aspect, era importantă părerea unui expert din care să reiasă dacă era necesară elaborarea unui nou PUZ sau, din contră, dacă necesitatea a fost generată în mod intenţionat, fără a fi absolut necesară.

S-a mai arătat că intimata nu a formulat o cerere în vederea obţinerii unui certificat de urbanism pentru autorizaţia de construire a podului în formă rotundă, cu toate că acesta era următorul pas necesar în acest sens.

În acest context, recurenţii au subliniat că instanţa de apel a refuzat administrarea probelor, pârâţii fiind astfel puşi în imposibilitate de a demonstra faptul că S.C. A. S.R.L. a fost în culpă pentru neexecutarea obligaţiei cuprinse în art. 9.7. din contractul ce face obiectul litigiului.

A doua critică subsumată de recurenţi aceluiaşi motiv de casare vizează faptul că prima instanţă ar fi încălcat dispoziţiile art. 295 C. proc. civ.

S-a arătat că instanţa de apel a admis, în parte, cererea de probe a recurenţilor. Cu toate acestea, la termenul din 7 noiembrie 2017, S.C. A. S.R.L. nu a depus niciun înscris din cele solicitate de instanţă, ci doar nişte înscrisuri care nu aveau legătură cu solicitările pârâţilor. Din această perspectivă, recurenţii au subliniat că, deşi instanţa, în cadrul dezbaterilor orale a învederat posibilitatea aplicării sancţiunii prevăzute la art. 295 C. proc. civ., nu a procedat în acest mod.

Cea de-a treia critică formulată în raport cu acelaşi motiv de casare vizează faptul că instanţa de apel a respins apărările pârâţilor cu privire la existenţa autorităţii de lucru judecat, încălcând astfel dispoziţiile art. 430 - 432 C. proc. civ.

Sub acest aspect recurenţii au precizat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 430 - 432 C. proc. civ., întrucât nu a procedat la o nouă judecată a cauzei din perspectiva aprecierii culpei şi a posibilităţii de construire a podului, ca urmare a unei greşite interpretări a statuărilor cuprinse în dosarele nr. x/2010, respectiv nr. x/2014*, ambele aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în cadrul dosarului nr. x/2010, instanţa nepronunţându-se asupra culpei contractuale.

În privinţa dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, recurenţii au subliniat că, în mod eronat, prima instanţă a reţinut că există autoritate de lucru judecat în sensul statuării relative la inexistenţa culpei cumpărătoarei.

Recurenţii au învederat faptul că din decizia nr. 1671/A din 23 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă nu rezultă cu autoritate de lucru judecat faptul că obligaţia ar fi devenit imposibil de executat sau că debitoarea obligaţiei ar fi în culpă pentru neexecutarea acesteia.

În accepţiunea pârâţilor, motivul pentru care a fost respinsă cererea lor este acela că executarea obligaţiei de construire efectivă a drumului şi podului nu depindea exclusiv de voinţa cumpărătoarei, ci erau necesare autorizaţii care depindeau de manifestarea de voinţă a unor terţi - autorităţi.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii au invocat două critici.

Prima critică vizează faptul că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 85 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.

Astfel, s-a arătat, fără a mai fi titulara dreptului de creanţă, (întrucât prin contractul de garanţie reală mobiliară-creanţe nr. 375 din 22.10.2009, încheiat între societatea G. S.A. şi societatea A. S.R.L., au fost cesionate toate drepturile de creanţă-încasare, prezente şi viitoare, născute din contractul de vânzare nr. x/14.08.2008, precum şi din contractele ulterioare acestuia, încheiate de A. S.R.L. cu B. SA), intimata - reclamantă a formulat capătul de cerere nr. x, privind restituirea sumei reprezentând preţul contractului de vânzare nr. x/14.08.2008.

Această împrejurare a fost adusă la cunoştinţă pârâţilor prin notificarea cesiunii de creanţă efectuată de G. S.A. la data de 09.11.2009.

Recurenţii au invocat prevederile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 99/1999 referitoare la faptul că, din momentul în care debitorul primeşte notificarea, acesta se poate libera de obligaţie numai prin efectuarea plăţii către cesionar în modul indicat în notificare.

În consecinţă, recurenţii au solicitat instanţei de recurs, în temeiul art. 36, coroborat art. 247 alin. (1) din C. proc. civ., să constate că instanţa de apel trebuia să dispună admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere şi, implicit, să dispună respingerea parţială a cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană ce nu are calitate procesuală activă.

A doua critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1073 şi urm. din C. civ. de la 1864.

Sub acest aspect, recurenţii au subliniat că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu este în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate şi, în special, pentru neexecutarea obligaţiei contractuale de construire a podului rotund peste râul Dâmboviţa.

În opinia recurenţilor, contrar celor reţinute în hotărârea instanţei de apel, intimata-reclamantă a încălcat obligaţiile asumate prin contract, având în vedere că părţile au stabilit obligaţia de construire a unui pod peste râul Dâmboviţa, în formă rotundă, în acord cu planul urbanistic zonal aprobat prin HCGMB nr. 135/25.03.2008.

Ulterior semnării contractului, în mod unilateral şi fără a avea un motiv întemeiat, intimata-reclamantă a decis să construiască un pod în formă dreaptă.

În accepţiunea recurenţilor, modificările propuse de intimata-reclamantă nu erau în mod real necesare pentru construirea podului nou, ci au fost în mod intenţionat provocate doar pentru a conduce la necesitatea unui nou vot al Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Totodată, s-a învederat că executarea obligaţiei asumate prin art. 9.7 din contractul de vânzare nu era condiţionată de modificarea HCGMB nr. 135/25.03.2008 prin votul Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Prin urmare, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a analizat deloc prevederile Legii nr. 50/1991 şi nu a observat că, faţă de faza în care se afla procedura de autorizare şi construire, următorul pas era cererea de emitere a unui certificat de urbanism pentru eliberarea autorizaţiei de construire a podului rotund, şi nu un certificat de urbanism pentru modificarea circulaţiei rutiere din planul urbanistic zonal deja aprobat pentru construirea unui pod drept.

În accepţiunea recurenţilor, necesitatea modificării planului urbanistic zonal, deja aprobat, a fost determinată exclusiv de conduita părţii adverse, care a acţionat cu unicul scop de a simula un obstacol care să paralizeze procesul de construire a celor două obiective stabilite în contract, drumul de acces la Splaiul Unirii şi podul în formă rotundă peste Dâmboviţa. Dacă ar fi fost respectat contractul, aprobarea unui nou plan urbanistic zonal din partea CGMB nu s-ar fi impus.

S-a arătat că la data de 17 septembrie 2018, L. Filiala Bucureşti, în calitate de administrator judiciar al S.C. A. S.R.L. a depus la dosar o adresă prin care a precizat că, prin încheierea din 26 iulie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei în formă generală prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. Totodată, administratorul judiciar a învederat că îşi însuşeşte apărările şi demersurile judiciare formulate de societatea reclamantă şi că SCA M. are mandat de reprezentare din partea S.C. A. S.R.L., care nu a fost denunţat de către administratorul judiciar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 12 februarie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea instanţei de la 5 noiembrie 2019 (termen preschimbat din oficiu prin încheierea de la 23 mai 2019) s-a admis în principiu recursul declarat şi s-a stabilit termen de judecată în şedinţă publică la 14 ianuarie 2020.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor de drept aplicabile, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Criticile formulate în raport cu motivul de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate pentru următoarele motive.

Prin încheierea instanţei de apel din 10 octombrie 2017, Curtea a admis, în parte, proba cu înscrisuri solicitată de apelanţi, respectiv înscrisurile anexate apelului şi înscrisurile solicitate intimatei în temeiul art. 293 C. proc. civ. (referitoare la corespondenţa purtată cu arhitecţii privind necesitatea modificării formei podului şi la cererea pentru obţinerea certificatului de urbanism nr. x/22.12.2008), apreciind că acestea sunt pertinente şi utile soluţionării cauzei. Au fost respinse celelalte probe solicitate de apelanţi ca nefiind utile cauzei.

Curtea nu a încuviinţat proba cu interogatoriul intimatei, apreciind că aceasta nu este utilă faţă de poziţia clar exprimată de intimată atât în cuprinsul întâmpinării formulate în apel, cât şi în şedinţa publică din 10.10.2017.

Referitor la cererea de solicitare a înscrisurilor aflate la terţi de proces, înscrisuri constând în întreaga corespondenţă purtată de aceştia cu intimata-reclamantă privind necesitatea modificării formei podului, respectiv modificarea PUZ nr. 135/23.05.2008 (cerere formulată în baza art. 297 C. proc. civ.), Curtea a apreciat această probă ca nefiind pertinentă şi utilă cauzei motivând în sensul că, fiind vorba de corespondenţa terţilor cu intimata-pârâtă nu rezultă că înscrisurile respective ar fi deţinute doar de către terţi pentru a putea justifica stabilirea unei astfel de obligaţii în sarcina lor şi dispunerea măsurii prevăzute de art. 297 C. proc. civ.. De altfel, instanţa a avut în vedere că utilitatea acestei probe a fost pusă la îndoială chiar de către apelanţii-pârâţi, aceştia justificând solicitarea probei testimoniale pe premisa nedepunerii înscrisurilor solicitate terţilor sau a lipsei utilităţii lor (potrivit susţinerilor orale ale apărătorului apelanţilor).

Urmare a încuviinţării probei cu înscrisuri în temeiul art. 293 C. proc. civ. referitoare la corespondenţa purtată de intimată cu arhitecţii privind necesitatea modificării formei podului, precum şi urmare a respingerii cererii formulate în temeiul art. 297 C. proc. civ., Curtea a apreciat că proba testimonială solicitată de apelanţi nu este utilă cauzei, proiectanţii care au concluzionat că este necesară modificarea formei podului exprimându-şi deja opiniile în acest sens.

Nu a fost considerată utilă cauzei nici proba cu expertiză tehnică, instanţa apreciind că nu poate fi pusă în sarcina unui expert tehnic efectuarea unei aprecieri referitoare la impunerea modificării formei podului în contextul celor agreate în contract, interpretarea obligaţiilor asumate contractual de părţi şi a clauzelor convenite de acestea fiind atributul instanţei de judecată.

Potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ. probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului iar conform art. 258 alin. (1) C. proc. civ. probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255 C. proc. civ.. Astfel, din economia textelor de lege menţionate rezultă faptul că, pentru a fi admisibile, probele trebuie să fie legale, concludente, verosimile şi pertinente.

Competenţa instanţei de a administra probele necesare în vederea lămuririi cauzelor este o expresie a unuia dintre principiile fundamentale ale legii de procedură civilă, cel privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Instanţa de apel s-a pronunţat asupra probelor solicitate de recurentă, prin evocata încheiere, după ce a verificat admisibilitatea acestora şi după ce le-a pus în discuţia contradictorie a părţilor, arătând faptele ce trebuie dovedite prin probele admise şi indicând motivele pentru care a respins parte din probele solicitate.

Procedând astfel, instanţa de prim control judiciar nu a încălcat nici principiul dreptului la apărare, nici pe cel al rolului judecătorului în aflarea adevărului, întrucât cele două principii îşi dovedesc legitimitatea numai în măsura în care accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia este exercitat cu bună credinţă şi în limite rezonabile. Aprecierea instanţei asupra cererii de admitere a unei probe din perspectiva concludenţei şi pertinenţei sale este un atribut firesc ce decurge în mod necesar din actul învestirii, motiv pentru care nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi reprezintă o modalitate de prevenire şi limitare a abuzului de drept şi un mecanism de asigurare a celerităţii soluţionării cauzei.

Normele privind încuviinţarea probelor reglementează numai condiţiile de exercitare a dreptului procesual - al părţilor şi al instanţei - de a propune probe fără a cenzura în vreun fel atributul pe care legea îl conferă instanţei de judecată, de a aprecia asupra utilităţii, concludenţei şi pertinenţei probelor.

În baza aceluiaşi raţionament şi cea de-a doua critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare este, de asemenea, nefondată întrucât nu se poate reţine încălcarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. faţă de faptul că cererea de încuviinţare a probei cu interogatoriul, întemeiată pe aceste dispoziţii, a fost respinsă, instanţa considerând-o ca nefiind pertinentă şi utilă cauzei.

A treia critică formulată în raport cu acelaşi motiv de casare nu este fondată întrucât instanţa de prim control judiciar nu a încălcat prevederile art. 430-432 C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Prin această critică, recurenta readuce în analiză, pe de-o parte natura şi interpretarea obligaţiei intimatei - reclamante, cuprinsă în clauza existentă la art. 9.7 din contract iar, pe de altă parte, culpa intimatei-reclamante pentru neexecutarea obligaţiei privind eliberarea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire pentru podul în forma prevăzută de PUZ - ul aprobat pentru forma rotundă.

Astfel cum în mod judicios a statuat instanţa de apel, prin sentinţa comercială nr. 8811 de la 5 iulie 2011, Tribunalul Bucureşti a statuat cu putere de lucru judecat că, în ceea ce priveşte clauza nr. 9.7 din contract, aceasta este perfect valabilă, fiind interpretată în sensul că vânzarea nu mai prezintă avantaje economice pentru niciuna dintre părţi în cazul unei întârzieri mai mari de 4 ani în construirea drumului şi a podului peste râul Dâmboviţa, acesta fiind argumentul determinant reţinut de instanţa de fond şi cea de apel în sensul constatării contractului nr. x/14 august 2008, ce a format temeiul juridic al acţiunii, ca fiind desfiinţat. Din acest motiv, elementele de ordin tehnic pe care le invocă recurenta în susţinerea necesităţii reanalizării acestei clauze nu pot fi luate în considerare.

Instanţa de apel a dat o dezlegare judicioasă şi motivului de apel privind modul în care tribunalul a reţinut inexistenţa culpei intimatei - reclamante.

Astfel, în analiza culpei contractuale a reclamantei, instanţa de apel a cenzurat motivarea instanţei de fond în ceea ce priveşte reţinerea faptului că această chestiune a fost tranşată cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 960 din 25 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014, dar a subliniat faptul că instanţa de fond nu a reţinut că prin evocata sentinţă s-ar fi statuat cu putere de lucru judecat nici că obligaţia a devenit imposibil de executat, nici că debitoarea obligaţiei nu este în culpă pentru neexecutarea acesteia şi a relevat faptul că aceasta a efectuat şi o analiză proprie sub acest aspect.

Instanţa de apel, la rândul său, a făcut o amplă analiză a criticilor apelanţilor referitoare la existenţa culpei intimatei în neexecutarea obligaţiei asumate prin art. 9.7 din contract, reţinând, în esenţă, că neexecutarea obligaţiei esenţiale asumate de intimata - reclamantă, în termen de 4 ani de la data semnării contractului de vânzare-cumpărare nu se datorează culpei acesteia, ci neaprobării de către CGMB a modificării PUZ - ului nr. 135/25 martie 2008, modificare de natură tehnică, deci obiectivă.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate pentru motivele ce se vor arăta.

În cadrul primei critici recurenţii invocă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva interpretării şi aplicării eronate de către instanţa de control judiciar a art. 85 din Legea nr. 99/1999 în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante de a solicita restituirea preţului vânzării, ca urmare a desfiinţării contractului.

Menţinând dezlegarea dată acestei excepţii de către instanţa de fond, instanţa de prim control judiciar a pronunţat o hotărâre legală pentru mai multe considerente.

Prin contractul de garanţie reală mobiliară nr. 375/22.10.2009 intimata-reclamantă a garantat îndeplinirea în întregime a obligaţiilor asumate în cadrul contractului de credit nr. x/06.03.2007, cesionând în favoarea G. drepturile de creanţă-încasare, prezente şi viitoare născute din contractul de vânzare-cumpărare în litigiu.

Dată fiind natura contractului, G., în calitate de creditor garantat, este terţ faţă de dreptul de creanţă afectat garanţiei iar intimata-reclamantă A. S.R.L. continuă să rămână titularul dreptului de creanţă afectat garanţiei, împrejurare în raport cu care are calitate procesuală activă în cauză.

Cum acţiunea promovată în cadrul prezentului demers judiciar este o acţiune în realizarea dreptului de creanţă afectat garanţiei, intimata - reclamantă are calitate procesuală activă, fiind titularul dreptului de creanţă, cerinţele art. 36 C. proc. civ. fiind astfel îndeplinite.

Instanţa de apel a reţinut astfel, în mod judicios, că dreptul de a solicita restituirea preţului contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a desfiinţării contractului, aparţine cumpărătorului, respectiv intimatei -reclamante, acest drept nefiind afectat de încheierea contractului de garanţie reală imobiliară.

Potrivit art. 85 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, "(1) Când bunul afectat garanţiei, constând într-o creanţă bănească, este cesionat, cesionarul trebuie să notifice cesiunea, în scris, debitorului cedat. Notificarea se poate face fie prin act sub semnătură privată, fie prin intermediul instanţei sau printr-un act autentificat de notarul public. Notificarea trebuie să facă menţiune despre creanţa cedată, suma de plată, numele său, modul şi locul plăţii; (2) Din momentul în care debitorul primeşte notificarea, acesta se poate elibera de obligaţie numai prin efectuarea plăţii către cesionar în modul indicat în notificare; (3) Cu toate acestea, dacă debitorul cere ca cesionarul să prezinte dovada cesiunii, iar acesta nu o face în termen de 15 zile de la data cererii, debitorul poate să continue efectuarea plăţilor către cedent."

Dispoziţiile invocate de recurenţi au fost corect interpretate şi aplicate faţă de faptul că în notificarea nr. x/09.11.2009 înaintată recurentei de către G. S.A. se indică expres natura contractului încheiat de bancă cu intimata, cu menţiunea că este vorba de încasarea drepturilor de creanţă, creditorul garantat notificând recurenta B. să îi transfere sumele în contul intimatei A., aceeaşi solicitare de plată în contul intimatei - reclamante deschis la G. S.A. fiind reluată şi în cuprinsul adresei nr. x/10.02.2010.

Ultima critică formulată de recurenţi prin raportare la acelaşi motiv de casare vizează faptul că, ignorând dispoziţiile art. 1073 şi urm. C. civ., instanţa de apel nu a analizat deloc dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

Neanalizarea de către instanţa de apel a criticilor vizând aplicarea şi interpretarea Legii nr. 50/1991 este întru totul justificată întrucât acestea s-au raportat strict la fazele procedurii de autorizare şi construire şi la demersurile pe care intimata-reclamantă trebuia să le parcurgă pentru obţinerea autorizaţiei de construire a unui pod rotund şi nu pe cea de construire a unui pod drept.

Or, întrucât instanţa de apel a constatat că neexecutarea obligaţiei esenţiale asumate de intimata-reclamantă nu se datorează culpei acesteia şi a reţinut ca dovedită necesitatea tehnică a modificării formei podului, fapt ce ar fi avut drept consecinţă modificarea PUZ - ului, orice aserţiune a recurenţilor cu privire la executarea obligaţiei prevăzute la art. 9.7 din contract, la conduita contractuală a intimatei, la lipsa legăturii dintre obligaţia esenţială şi eşecul în obţinerea aprobării PUZ - ului apar ca fiind lipsite de fundament, aspect evidenţiat în mod judicios prin decizia recurată.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, apreciind îndeplinite cerinţele art. 452 C. proc. civ., faţă de soluţia dată recursului şi de împrejurarea că recurentul se află în culpă procesuală, iar intimaţii au avansat sume de bani pentru a-şi formula apărări în raport cu acest recurs nefondat, va obliga recurenţii B. S.A., D. şi C. să plătească intimatei A. prin administrator judiciar L.. suma de 27.736,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii B. S.A., D. şi C. împotriva deciziei civile nr. 338/A din 13 februarie 2018 şi a încheierilor premergătoare, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenţii B. S.A., D. şi C. să plătească intimatei A. prin administrator judiciar L.. suma de 27.736,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2020.