Revocation of manager's mandate: cassation quashes appellate decision and remands damages claim for re-hearing

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, la data de 30 noiembrie 2010, în dosarul nr. x/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 880.000 RON daune-interese, precum şi la plata premiilor şi a celorlalte drepturi salariale cuvenite, actualizate, cu indexările şi majorările survenite, plus dobânda aferente, cât şi la plata unor daune morale în sumă de 250.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 391 din Codul comercial şi cele ale art. 1548 din C. civ.

La data de 1 februarie 2012, reclamantul a precizat obiectul cererii, în sensul că înţelege să solicite obligarea pârâtei la plata sumei de 880.000 RON reprezentând daune-interese, plata premiilor aferente anului 2008 şi plata sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale, arătând expres că renunţă la plata celorlalte drepturi salariale, aspect de care instanţa a luat act.

Prin sentinţa civilă nr. 5403/25.04.2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiată. A admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta REGISTRUL AUTO ROMAN -R.A.R. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 880.000 RON, reprezentând despăgubiri. A respins cererea privind celelalte pretenţii, ca neîntemeiată. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 16.500 RON, reprezentând partea cuvenită din contravaloarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apeluri reclamantul A. şi pârâtă REGIA AUTONOMĂ REGISTRUL AUTO ROMÂN BUCUREŞTI.

Prin decizia civilă nr. 123 din 1 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă şi s-a admis apelul reclamantului, a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată pârâta şi la plata sumei de 152.816 RON, reprezentând premii cuvenite pentru anul 2008 şi la plata sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin revocarea reclamantului din funcţie, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta.

Prin decizia civilă nr. 4801/13.11.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă, a fost admis recursul declarat de către pârâta REGIA AUTONOMĂ REGISTRUL AUTO ROMÂN BUCUREŞTI, împotriva deciziei civile nr. 123/01.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 03.04.2019.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1162 din 24 iunie 2019, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecării apelurilor formulată de către apelanta-pârâtăREGIA AUTONOMĂ REGISTRUL AUTO ROMÂN BUCUREŞTI.

A respins ca nefondat apelul declarat de către apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 5403 din 25.04.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2010.

A admis apelul declarat de către apelanta pârâtăREGIA AUTONOMĂ REGISTRUL AUTO ROMÂN BUCUREŞTI, împotriva sentinţei civile nr. 5403/25.04.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot, ca neîntemeiată, cererea formulată de către reclamantul A.. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, doar cu privire la respingerea autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiată.

În fundamentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, în cadrul unor considerente comune, următoarele:

Revocarea apelantului reclamant A. din funcţia de director general nu a fost făcută de către pârâta apelantă, nefiind incidente dispoziţiile art. 12 pct. 3 din Contractul de mandat, nefiind vorba despre o revocare la iniţiativa R.A.R. -RA şi nici de o lipsă a justei cauze.

Pentru a putea fi incidente dispoziţiile art. 12 pct. 3 din Contractul de mandat nr. x/14.08.2008 astfel cum a fost completat prin Actul adiţional nr. x/16.09.2008, trebuie îndeplinite două condiţii, respectiv să existe o revocare, şi aceasta să intervină fără o justă cauză.

Dacă revocarea directorului general intervine fără o justă cauză, directorul general va fi îndreptăţit la plata de daune interese din partea regiei într-un cuantum egal cu numărul de remuneraţii brute egale cu numărul de luni rămase până la încheierea mandatului.

Prin Hotărârea nr. 1/23.01.2009 a Consiliului de Administraţie al R.A.R. - R.A., la art. 2, a fost menţionat Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 39/24.12.2008, de care au luat act membrii consiliului de administraţie. Contractul de mandat al apelantului - reclamant a încetat ca urmare a eliberării sale de către Ministrul Transporturilor, prin Ordinul nr. 39/24.12.2008. Astfel, Consiliul de Administraţie doar a pus în aplicare acest Ordin, respectiv încetarea prin revocare a contractului de mandat nr. x/14.08.2008, începând cu data de 24.12.2008.

Legalitatea Ordinului ministrului transporturilor nr. 39/24.12.2008 a fost constatată de Curtea de Apel Piteşti prin sentinţa nr. 97/F din 24.06.2009, pronunţată în dosarul nr. x/2009, irevocabilă.

Instanţa de apel concluzionează că pentru R.A.R. - R.A., Ordinul ministrului transporturilor nr. 39/24.12.2008, a cărui valabilitate si temeinicie a fost constatată în mod irevocabil de instanţele judecătoreşti, reprezintă o justă cauză.

Astfel, încetarea prin revocare a Contractului de mandat, nu a fost dispusă din iniţiativa pârâtei apelante, s-a făcut cu justă cauză, neexistând vreun temei al obligării apelantei pârâte la plata daunelor - interese către apelantul-reclamant.

Curtea mai reţine şi faptul că încetarea contractului de mandat nr. x/14.08.2008 a avut ca temei prevederile art. 12 pct. 1 lit. e) din contractul de mandat, care prevede încetarea contractului în cazul revocării mandatului directorului general, articol nemodificat prin actul adiţional nr. x şi nu sunt incidente prevederile art. 12 pct. 3 introduse prin actul adiţional nr. 1.

De asemenea, nu se poate reţine faptul că dispoziţiile art. 12 pct. 3 din Contractul de mandat, ar constitui o veritabilă clauză penală, în sensul art. 1066 şi art. 1069 C. civ.

În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1066 şi 1069 C. civ., neexistând vinovăţie, nu există neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare obligaţiilor, nu este vorba de o încălcare a unei obligaţii contractuale asumate şi nici de producerea unui prejudiciu, iar decizia de revocare a apelantului-reclamant aparţine ministrului Transporturilor de la acea dată.

Curtea de apel a mai reţinut şi faptul că în Nota nr. x/12.08.2008 şi adresa nr. x/09.09.2008 ale Ministerului Transporturilor s-a menţionat expres că membrii Consiliului de administraţie nu pot completa contractul cu drepturi de natură bănească şi că orice alte drepturi de natură salarială contravin mandatului acordat de conducerea ministerului. La art. 4 lit. A) pct. 1 din Contractul de mandat nr. x/14.08.2008, s-a prevăzut dreptul directorului general al R.A.R. - R.A. de a primi o remuneraţie brută în cuantum de 15.000 RON. În acelaşi articol s-a prevăzut că remuneraţiei îi sunt incidente dispoziţiile art. 152 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi ale art. 4 din O.U.G. nr. 79/2008. Nu au fost prevăzute alte drepturi de natură bănească.

În O.U.G. nr. 79/2008 nu există prevederi care să stipuleze dreptul directorului general al Regiei de a i se acorda daune interese la încetarea contractului de mandat; O.U.G. nr. 79/2008 cuprinde dispoziţiile care stau la baza încheierii contractului de mandat, deci reprezintă norma specială în raport de dreptul comun.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., care a solicitat casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prima critică vizează faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcare dispoziţiilor legale aplicabile in speţă. Argumentând această critică, recurentul a arătat următoarele:

Regia Autonoma Registrul Auto Roman este o persoana juri­dica de dreptprivat, care, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 15/1990 "funcţionează pe baza de gestiune economica şi autonomie financiară", în acest sens fiind şi reglementarea dată prin dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 768/1991, privind înfiinţarea, organizarea şi func­ţionarea Regiei Autonome Registrul Auto Roman.

În conformitate cu aceste acte normative, unul dintre cei nouă membri ai consiliului de administraţie este desemnat din partea Mi­nisterului Transporturilor, fapt care nu situează regia într-un raport de subordonare faţă de minister.

Raporturile juridice dintre directorul general şi regie sunt reglementate printr-un contract de mandat.

În speţă, stabilirea remuneraţiei ce i se cuvenea în calitate de director general al Regiei Autonome Registrul Auto Roman s-a re­glementat prin contractul de mandat nr. x încheiat la 14 august 2008 şi completat cu actul adiţional nr. x din 1 septembrie 2008, aceasta remuneraţie fiind şi în raport de îndeplinirea obiectivelor de performanta stabilite atât în cuprinsul contractului menţionat cat si prin contractul de performanta nr. 28 din 30 mai 2007.

Prin hotărârea nr. 1 din 23 ianuarie 2009 Consiliul de administraţie al intimatei a decis încetarea prin revocare a contractului de mandat nr. x/14.08.2008, modificat şi completat prin actul adi­ţional nr. 1/16.09.2008, începând cu data de 24.12 2008, fiind evident că printr-o hotărâre adoptată la 23 ianuarie 2009 nu se putea dispune, legal, încetarea unui contract, cu începere de la o data anterioară. Consideră recurentul că o asemenea hotărâre este nelegală şi nu poate constitui, în niciun caz, temei, pentru ca o măsură adoptată prin aceasta să poată fi con­siderată ca fiind cu justa cauză.

Recurentul a arătat că invocatele raporturi de subordonare dintre Ministerul Tran­sporturilor şi regie, chiar dacă ar fi reale, nu-i pot fi opuse în scopul paralizării pretenţiilor pe care le are fată de aceasta din urmă, întrucât este terţ în relaţia cu ministerul respectiv, dar parte în contractul de mandat încheiat cu intimata.

În consecinţă, s-a arătat, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, principiu consacrat prin art. 1.280 din C. civ., Ministe­rul Transporturilor nu poate fi făcut responsabil pentru efectele ac­tului din litigiu.

Recurentul a concluzionat că, prin decizia recurată, au fost încălcate şi dis­poziţiile art. 969 din C. civ.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a ignorat principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, consacrat prin art. 9 din C. proc. civ..­lă, precum şi obligaţia rolului activ în aflarea adevărului, reglemen­tată prin art. 22 din acelaşi cod, aducând în susţinere următoarea argumentaţie:

Recurentul a concluzionat în sensul că intimata a recunoscut, chiar şi în subsidiar, pretenţiile recurentului, achiesând în parte la acestea, posibilitate reglementată prin dispoziţiile art. 9 alin. (3) din C. proc. civ.

Următoarea critică vizează faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, recurentul invocând faptul că din considerentele acesteia nu rezultă fap­tul că instanţa a examinat susţinerile şi mijloacele de apărare formulate în apelul reclamantului, situaţie ce, în opinia recurentului,echivalează cu necercetarea fondului cauzei şi constituie motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici recurentul arată că, din cuprinsul celor 19 pagini ale deciziei recurate, motivarea propriu-zisă a soluţiei pronunţate are două pagini restul conţinutului deci­ziei constând în simpla reproducere a susţinerilor părţilor şi a conţi­nutului hotărârilor judecătoreşti pronunţate în fazele procesuale an­terioare, fiind astfel ignorate toate mijloa­cele de apărare ale recurentului, fapt ce echivalează cu achiesarea instanţei de apel la poziţia procesuală a părţii adverse. A considerat recurentul că, procedând în acest fel, instanţa a ignorat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Recurentul a arătat totodată că instanţa de apel a omis să analizez motivul său de apel, având ca obiect neacordarea daunelor morale solicitate prin cererea de chemare în judecată, motiv de apel dezvoltat pe circa două pagini şi cu privire la care, în tot cuprinsul deciziei recurate, nu se face nici cea mai mică referire.

Intimata Regia Autonomă Registrul Auto Român a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi nefondat, relevând în cuprinsul acesteia legalitatea deciziei atacate din perspectiva criticilor formulate.

Analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul reclamantului este fondat, pentru considerentele următoare:

Cu titlu preliminar, se impune precizarea că, potrivit dispoziţiilor art. 24 şi 25 din C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, în timp ce procesele în curs de judecată începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

Prin urmare, procesul început la 30 noiembrie 2010, fiind supus dispoziţiilor din C. proc. civ. 1865, motivele de recurs încadrate de recurent în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din noul C. proc. civ. vor primi încadrarea corespunzătoare, potrivit art. 304 din C. proc. civ. 1865, respectiv în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 din acest act normativ.

Dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, în timp ce dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. au în vedere ipoteza hotărârii lipsite de temei legal ori date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Critica formulată de recurentul-reclamant referitoare la nemotivarea soluţiei de respingere a apelului, ce poate fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., este fondată.

Recurentul-reclamant s-a adresat instanţei prin acţiunea introductivă, cu solicitarea de a fi obligată intimata-pârâtă R.A. Registrul Auto Român Bucureşti la plata unor daune-interese, a indemnizaţiei şi premiilor cuvenite actualizate, cu dobânzile aferente, precum şi la plata daunelor morale, urmare a revocării lipsite de justă cauză din funcţia de director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie.

Instanţa de apel a ales să trateze prin considerente comune căile de atac ale reclamantului şi pârâtei, deşi vizau obţinerea unor soluţii contrare.

Astfel, apelanta-pârâtă solicitase schimbarea sentinţei şi înlăturarea obligaţiei instituite prin sentinţa primei instanţe de a plăti reclamantului daunele-interese potrivit clauzei penale din contractul de mandat încheiat de părţile în litigiu, în timp ce apelantul-reclamant solicitase schimbarea aceleiaşi hotărâri şi admiterea capetelor de cerere respinse de instanţa fondului, privind acordarea premiilor băneşti anuale cuvenite în temeiul unei alte clauze din contract şi plata unor despăgubiri morale în temeiul art. 998 C. civ.

În speţă, decizia recurată conţine doar analiza motivelor din apelul pârâtei, care a fost admis, nu şi argumentele care au justificat adoptarea soluţiei de respingere a apelului reclamantului, iar motivarea implicită constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Considerentele cuprind o motivare generică, în sensul că în cauză nu ar fi fost îndeplinite condiţiile legale pentru obligarea pârâtei la daune-interese, care nu poate satisface cerinţele instituite prin art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât despăgubirile pretinse pârâtei aveau temeiuri diferite.

Astfel, referirile la inexistenţa unui temei legal în contractul de mandat încheiat de părţile în litigiu, în cuprinsul Legii nr. 31/1990 ori al O.U.G. nr. 79/2008, cu care se completau clauzele acestuia, pentru daunele-interese ori alte pretenţii băneşti nu aveau nicio relevanţă asupra capătului de cerere privind repararea prejudiciului moral, care viza consecinţele de natură nepatrimonială suferite de reclamant.

În acest sens, reclamantul invocase, în temeiul art. 998 C. civ., efectele negative asupra demnităţii, reputaţiei, onoarei şi imaginii prin declaraţiile defăimătoare ale organelor de conducere ale pârâtei, cu privire la încasarea unor salarii nemeritate şi nelegale.

De altfel, deşi confirmase existenţa prejudiciului moral, prima instanţă constatase că nu se impunea plata unei compensaţii băneşti, cu motivarea că ar fi fost suficientă recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a lipsei unei justificări legale a revocării.

Instanţa de apel, în cuprinsul considerentelor aferente soluţiei de respingere a căii de atac a reclamantului ar fi trebuit să aibă în vedere cererile şi apărările părţilor şi să indice normele juridice aplicate la situaţia de fapt stabilită, în caz contrar nefiind explicitată soluţia din dispozitiv. Or, motivele de apel privind respingerea daunelor morale nu au format obiectul analizei în cadrul controlului judiciar devolutiv, potrivit art. 295 alin. (1) din C. proc. civ.

O astfel de hotărâre nu respectă exigenţele caracterului echitabil al procesului, care presupune obligaţia instanţei de a examina în mod real problemele esenţiale ce i-au fost supuse spre analiză.

Prin urmare, în ceea ce priveşte soluţionarea căii de atac a reclamantului, sunt fondate criticile ce atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De asemenea, sunt întemeiate şi criticile recurentului-reclamant circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., privind greşita interpretare a justei cauze a revocării mandatului, în soluţionarea apelului pârâtei.

Între recurentul-reclamant şi intimata-pârâtă s-au născut raporturi juridice de mandat, care odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 79/2008 au determinat încheierea contractului de mandat nr. x din 14 august 2008.

Recurentul-reclamant cumula atât funcţia de preşedinte al Consiliului de Administraţie, cât şi funcţia de director general al regiei.

Consiliul de Administraţie a încheiat contractul de mandat cu recurentul-reclamant, acesta reprezentând acordul de voinţă între regia reprezentată prin Consiliul de Administraţie şi directorul general (recurentul-reclamant), la numire şi la revocare funcţionând legal principiul simetriei formelor actelor juridice.

Prin Ordinul nr. 39 din 24 decembrie 2008 al Ministrului Transporturilor şi Infrastructurii, emis în temeiul O.U.G. nr. 79/2008, s-a dispus eliberarea recurentului-reclamant din funcţiile deţinute în cadrul regiei autonome Registrul Auto Român şi au fost mandataţi membrii Consiliului de Administraţie să înceteze, prin revocare, contractul de mandat încheiat cu recurentul-reclamant.

Legalitatea ordinului de revocare a fost confirmată de instanţa de contencios administrativ, care a reţinut că aspectele legate de răspunderea patrimonială a regiei faţă de recurentul-reclamant, izvorâtă din încheierea contractului de mandat, are natură comercială.

În acest cadru, se constată că ordinul de eliberare din funcţiile în care, simetric, ministrul transporturilor l-a numit pe recurentul-reclamant, a fost adus la îndeplinire prin Hotărârea nr. 1 din 23 ianuarie 2009 a Consiliului de Administraţie.

Regula de drept comun stipulată în art. 1553 C. civ. 1864 stabileşte revocabilitatea ad nutum a mandatarului, în sensul în care mandantul nu este ţinut să îşi justifice decizia.

Prevederi particulare cu privire la revocarea directorilor conţine şi Legea nr. 31/1990, în art. 1431 alin. (1), cu care se completează contractul de mandat încheiat de părţile în litigiu, potrivit clauzei de la art. 14.

În raporturile juridice comerciale potrivit art. 391 Codul comercial, de a căror esenţă este caracterul lor oneros, revocarea mandatului atrage încetarea contractului, însă dacă nu se dovedeşte de către mandant că aceasta a fost întemeiată pe o justă cauză, autorul actului de revocare poate fi obligat la daune-interese faţă de cealaltă parte contractantă, în măsura în care, în condiţiile dreptului comun, se face dovada că a suferit un prejudiciu constând în pierderea efectiv suferită (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Revocarea presupune că nu era ţinut autorul acesteia să îşi justifice decizia, fără ca aceasta să poată fi abuzivă, adică efectuată în scopul de a vătăma sau păgubi pe mandatar ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe, în caz contrar fiind angajată răspunderea mandantului prin obligarea la plata de daune-interese către mandatar.

Prin urmare, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a invocat revocarea fără justă cauză a mandatului şi prima instanţă concluzionase că sunt întemeiate daunele-interese potrivit clauzei penale din contractul de mandat, instanţa de apel învestită cu soluţionarea apelului pârâtei ar fi trebuit să verifice condiţiile răspunderii civile contractuale, ceea ce implica o analiză a îndeplinirii cumulative a tuturor elementelor ce o condiţionează.

În cuprinsul Legii nr. 31/1990, cu care se completează clauzele contractului de mandat, nu este definită noţiunea de justă cauză şi nici prin contractul de mandat care beneficiază de forţa legii, în conformitate cu art. 969 C. civ., părţile nu au identificat situaţiile în care revocarea ar fi fost considerată cu justă cauză.

Cu alte cuvinte, părţile nu au delimitat convenţional cazurile de revocare în care intimata-pârâtă ar fi fost exceptată de la obligaţiile de plată a despăgubirilor, de cele în care, deşi avea posibilitatea legală de a revoca oricând directorul general, intimata- pârâtă era ţinută să îl despăgubească pe acesta.

Justa cauză care fundamentează răspunderea regiei şi acţiunea în despăgubire promovată de recurentul-reclamant în calitate de mandatar implicau în mod necesar cercetarea de către instanţa de apel a condiţiilor în care s-a dispus revocarea mandatului, analiză care nu se regăseşte în decizia recurată.

Instanţa de apel se rezumă să constate că nu ar fi întrunite condiţiile răspunderii şi ale art. 1066, art. 1069 C. civ., întrucât iniţiativa revocării din funcţie a recurentului-reclamant ar fi aparţinut ministrului transporturilor.

În cauză, intimata-pârâtă s-a prevalat exclusiv de obligaţia Consiliului de Administraţie de a aduce la îndeplinire ordinul ministrului transporturilor, de revocare din funcţiile deţinute în cadrul regiei de către recurentul-reclamant, fără a fi invocat un alt motiv de revocare. Or, revocarea mandatului de director general şi de preşedinte al Consiliului de Administraţie de către ministrul transporturilor nu avea cum să fie în sine o justă cauză, de natură să excludă dreptul de despăgubire.

Interpretarea instanţei de apel nesocoteşte clauza penală instituită în cuprinsul art. 12 pct. 3 din contract, pentru situaţia revocării fără justă cauză, care ar deveni lipsită de orice eficienţă, deşi norma de interpretare a convenţiilor prevăzută de art. 978 C. civ. stabileşte că o clauză contractuală se interpretează întotdeauna în sensul în care produce efecte, iar nu în acela în care nu poate produce efecte.

Pe de altă parte, în această modalitate ar fi golite de conţinut dispoziţiile legale care instituie răspunderea mandantului pentru revocarea mandatarului fără justă cauză, care nu ar mai fi aplicabile, într-o asemenea interpretare, în nicio situaţie.

Acest raţionament este greşit, pentru că ignoră atât modul particular de organizare a conducerii regiei autonome şi a procesului decizional, cât şi efectele contractului de mandat încheiat de părţile în litigiu, prin care se realizează drepturile subiective recunoscute de lege ale recurentului-reclamant.

Intimata-pârâtă Registrul Auto Român-R.A. este organizată conform Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 768/1991. Conducerea regiei este asigurată de Consiliul de Administraţie, preşedintele acestuia fiind şi directorul general al regiei.

Ministerul Transporturilor reprezintă interesele statului în Consiliul de Administraţie şi ministrul, în calitate de reprezentant legal, este cel care numeşte sau revocă preşedintele care deţine şi funcţia de director general, potrivit art. 15 din Anexa la H.G. nr. 768/1991 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare a regiei.

Consiliul de Administraţie păstrează atribuţiile de reprezentare a regiei în raporturile juridice cu directorul general (recurent-reclamant) cu care se încheie raporturile contractuale de mandat.

Din convenţia părţilor decurge angajarea responsabilităţii contractuale, pentru că dă naştere la obligaţii în sarcina directă a intimatei-pârâte, ca parte în contractul încheiat, potrivit art. 973 din C. civ.

Un alt argument pentru care apelul pârâtei a fost admis, a fost legat de conţinutul art. 12 pct. 3 din contractul de mandat, clauză adoptată prin actul adiţional nr. x din 16 septembrie 2008, în legătură cu care instanţa de apel reţine că ar fi contravenit mandatului acordat de conducerea ministerului, ce instituia interdicţia de completare cu alte drepturi salariale/băneşti faţă de modelul-cadru aprobat.

Adoptarea actului adiţional nr. x la contractul de mandat avea ca temei Hotărârea nr. 9 din 16 septembrie 2008 a Consiliului de Administraţie.

Prin urmare, apelanta-pârâtă era în situaţia de a invoca depăşirea limitelor mandatului de către Consiliul de Administraţie. Pentru a se putea face aplicarea regulii potrivit cu care nu se produc efecte în patrimoniul mandantului, în situaţia în care mandatul special este folosit cu o altă întindere şi cu o altă destinaţie, fiind încălcat principiul voinţei reale a părţilor, ar fi trebuit ca instanţa de apel să lămurească în prealabil dacă obiecţiunile apelantei-pârâte privind lipsa ori depăşirea mandatului vizau sancţiunea nulităţii ori inopozabilitatea şi să facă aplicarea regulilor instituite prin art. 1545 şi 1546 din C. civ., analiza instanţei de apel fiind incompletă.

Oricum, se reţine că funcţia clauzei penale instituite prin art. 12 pct. 3 se limita la determinarea, prin acordul de voinţă a părţilor contractante, a unei valori anticipate a prejudiciului cauzat de executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate de mandant şi de evaluare a despăgubirilor cuvenite pentru revocarea înainte de expirarea mandatului, temeiul juridic al răspunderii mandantului pentru revocarea fără justă cauză fiind unul legal şi contractual, independent de validitatea acestei clauze accesorii.

De asemenea, în soluţionarea apelului reclamantului, se motivează că nu ar fi existat un temei pentru indemnizarea mandatarului aflat în situaţia revocării din funcţie, nici contractual şi nici legal, potrivit dispoziţiilor speciale ale O.U.G. nr. 79/2008.

Or, pretenţiile băneşti constând în premiile anuale nu erau formulate ca preţ al situaţiei revocării, cum greşit se reţine prin hotărârea instanţei de apel, premisa analizei fiind greşită, ci aveau ca temei dispoziţiile art. 4 lit. A) pct. 2 din contract, având funcţie remuneratorie pentru perioada în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în cadrul regiei.

Ar fi fost, deci, necesară pentru soluţionarea corectă a apelului reclamantului, corelarea clauzelor din contractul de mandat cu obiectivele de performanţă, inclusiv cu clauzele din contractul nr. x din 30 mai 2007, cât şi cu prevederile O.U.G. nr. 79/2008 cu care se completează contractul de mandat, potrivit art. 14.

Prin urmare, pentru toate aceste considerente se confirmă şi motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit cu care neintrarea în mod corespunzător în cercetarea fondului conduce la casarea hotărârii atacate şi trimiterea spre rejudecare, Înalta Curte va admite recursul în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ., va casa decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamantul A. şi de pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5403 din 25 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cum potrivit art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie pentru judecata fondului, se va avea în vedere, în rejudecarea după casare şi ceea ce s-a stabilit prin decizia civilă nr. 4801/13.11.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă şi anume, ca în analiza situaţiei de fapt, în raport cu prevederile contractului de mandat, privind răspunderea părţilor, să se aibă în vedere obiectul dosarului nr. x/2013, în care în urma soluţiei pronunţate în recursul în casaţie acţiunea civilă a rămas nesoluţionată, aceasta continuând la instanţa civilă, potrivit art. 22 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul recurent A. împotriva deciziei civile nr. 1162/2019 din 24 iunie 2019,pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 1162/2019 din 24 iunie 2019,pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în parte şi, în consecinţă, trimite cauza la aceeaşi instanţă spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamantul A. şi de pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5403 din 25 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Menţine în rest dispoziţiile din decizia atacată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2020.