Employer’s recovery claim against former employee assigned to Dolj Tribunal as competent court.

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la 27 septembrie 2019, cu nr. x/2019, reclamanta S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A. Bucureşti, cu domiciliul procedural ales conform art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. la sediul Sucursalei Banat - Oltenia şi reprezentată legal conform procurii judiciare a Directorului General al S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A. a chemat în judecată pe pârâtul A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei totale de 3151 RON, din care 155 RON contravaloare echipament de lucru, 432 RON contravaloare a 36 de tichete de masă necuvenite şi 2564 RON contravaloare a 25 de zile de concediu de odihă folosite în plus în anul 2019, solicitând actualizarea sumei cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă calculată de la data producerii prejudiciului până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 209 C. proc. civ., coroborat cu art. 253 şi următoarele din Codul Muncii, precum şi pe Contractul Colectiv de Muncă al S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A.

Prin sentinţa nr. 4018/2019 din 10 decembrie 2019, Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a Tribunalului Dolj, invocată din oficiu de către instanţă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind cererea formulată de reclamanta S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A.-Sucursala BANAT-OLTENIA, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că cererea dedusă judecăţii este neîntemeiată pe dispoziţiile art. 254 Codul Muncii, astfel că, în temeiul art. 136 din C. proc. civ. a constatat necompetenţa teritorială exclusivă a Tribunalului Dolj în soluţionarea cauzei.

Se mai arată că norma legală prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul Muncii, potrivit căreia "cererile referitoare la clauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul" are caracter special şi derogatoriu de la dreptul comun şi, prin urmare, părţile nu o pot înlătura.

Totodată, instanţa afirmă că alegerea sediului procedural la Sucursala Banat Oltenia nu atrage competenţa de soluţionare a acestei cauze în favoarea Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, ci a Tribunalului Municipiului Bucureşti, întrucât sediul social al reclamantei este în Municipiul Bucureşti.

Pentru aceste considerente instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dolj şi a declinat competenţa de soluţionare la Tribunalul Municipiului Bucureşti, în acest sens fiind şi opinia asistenţilor judiciari, conform celor consemnate în cuprinsul hotărârii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti la 07 ianuarie 2020, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 2059 din 22 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A.-Sucursala BANAT-OLTENIA cu sediul în Craiova, Judeţul Dolj, în contradictoriu cu pârâtul A. cu domiciliul în Craiova, în favoarea Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că acţiunea formulată de reclamanta S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A. - SUCURSALA BANAT-OLTENIA, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reţine că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social pe care instanţa le redă şi din a căror interpretare literală rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 din Codul Muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, se arată că norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea făcută de instanţă în sensul că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, aşa cum este în speţa de faţă, situaţie în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Tribunalul Bucureşti reţine că, în speţă, pentru determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei, prezintă relevanţă faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată de S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A. prin SUCURSALA BANAT-OLTENIA, în contradictoriu cu pârâtul A., angajat al reclamantei, dar cu atribuţii exercitate în cadrul Sucursalei Banat-Oltenia.

Invocând, totodată, şi dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti a reţinut că legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, raţiunea legiuitorului fiind legată de drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, aşa cum este cazul în speţă.

Totodată, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul a reţinut că noţiunea de "sediu" la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu.

În raport de considerentele reţinute anterior, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 24 iulie 2020, sub acelaşi număr de dosar

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Dolj şi Tribunalul Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că litigiul de faţă, având ca obiect cererea formulată de reclamanta S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A. - SUCURSALA BANAT-OLTENIA, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, sunt relevante dispoziţiile art. 269 Codul Muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Totodată, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul Muncii, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul Muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

Prin urmare, textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, astfel încât, în speţă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, situaţie în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.

În ceea ce priveşte conflictul de competenţă ivit între Tribunalul Dolj şi Tribunalul Bucureşti, în cauza pendinte, instanţele în conflict au apreciat diferit noţiunea de "sediu al reclamantului".

Analizând maniera în care a fost concepută cererea intitulată "acţiune în răspundere patrimonială", introdusă pe rolul Tribunalului Dolj, aceasta, deşi pare a fi formulată de societatea mamă cu sediul în Bucureşti, este, de fapt, formulată, în numele acesteia, de persoana directorului Sucursalei Banat-Oltenia, semnatar al acţiunii, care a indicat sediul Sucursalei Banat-Oltenia din Craiova, ca sediu procedural ales pentru comunicarea actelor de procedură.

Cu toate că este de necontestat faptul că alegerea unui sediu pentru comunicarea actelor de procedură nu este de natură a atrage competenţa teritorială în soluţionarea respectivului litigiu, din analiza coroborată a acţiunii şi a actelor anexate, în mod special a procurii judiciare, invocată, totodată, şi în partea introductivă a acţiunii, reiese faptul că intenţia reală a mandantului, director general al Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. MARFĂ" S.A., a fost aceea de a împuternici directorii de sucursale pentru a exercita acţiuni în instanţă, în numele acestuia, singura condiţie fiind aceea referitoare la luarea unei decizii de retragere a oricărei acţiuni sau căi de atac, respectiv, de renunţare la promovarea acţiunilor în justiţie, precum şi la încheierea de tranzacţii pentru hotărârile de expedient, situaţie care presupunea o aprobare prealabilă din partea mandantului.

În executarea mandatului astfel acordat, directorii sucursalelor preluau, prin delegare, o serie de atribuţii ce îi reveneau directorului general al societăţii mamă, urmând a exercita şi astfel de acţiuni, de genul celei ce face obiectul cauzei pendinte.

Cu toate că acţiunea a fost formulată de o manieră de natură a crea o oareşce confuzie asupra autorului acţiunii, aceasta nu poate fi analizată independent de actul de mandatare, din cuprinsul căruia reiese, fără niciun echivoc, faptul că societatea mamă urma să fie reprezentată în astfel de litigii de directorii sucursalelor sale, care nu sunt altceva decât dezmembrăminte ale societăţii mamă ce deţine, astfel, şi sedii cu caracter secundar.

Având în vedere că, potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru", din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei menţiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

În altă ordine de idei, cu toate că, în susţinerea deciziei de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, instanţa de conflict a invocat dispoziţiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, fiind în situaţia unei persoane juridice de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică, sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 109 C. proc. civ.

Mai mult, cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat care şi-a exercitat atribuţiile de serviciu în cadrul Sucursalei Banat-Oltenia, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Dolj.

Existând, aşadar, un raport de muncă derulat pe raza sediului respectivului dezmembrământ, în considerarea ipotezelor prevăzute de dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., respectiv, "pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta", Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei în circumscripţia căreia îşi are sediul sucursala la care a activat pârâtul.

Stabilirea acestei competenţe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiţiei, cât şi interesului pârâtului, care, prin eliminarea impedimentului distanţei geografice, îşi poate susţine apărarea la o instanţă cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create şi premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părţi.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2020.