Territorial jurisdiction for labor disputes against employing court: application of statutory exception for parties related to the judicial institution

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2020

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2019, sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanţii A. - aprod, B. - aprod, C. - şofer şi D. - şofer, angajaţi în cadrul Tribunalului Vâlcea, în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL PITEŞTI, TRIBUNALUL VÂLCEA, cu citarea CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, au solicitat să se pronunţe o hotărâre judecătorească, prin care să se dispună:

1. recunoaşterea stării de discriminare în care se află, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Târgu Mureş, care depăşeşte limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice care beneficiază de sporuri în procent de 45%, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 şi agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi a României, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat şi la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022;

2. uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017;

3. repararea prejudiciului produs, prin acţiunea pârâţilor, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenţei dintre suma care li s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Târgu Mureş, instanţa care, potrivit notei M.M.J.S., au stabilit în mod corect drepturile salariale acordate angajaţilor;

4. obligarea pârâţilor: MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL PITEŞTI şi TRIBUNALUL VÂLCEA, la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe pentru perioada l ianuarie 2018 - viitor;

5. actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin sentinţa civilă nr. 60 din 17 ianuarie 2020, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Instanţa a reţinut că, potrivit art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. (2^1) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz."

Instanţa a reţinut că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 290/2018 din 26 aprilie 2018 s-a decis că "dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă".

În cauză, s-a reţinut că reclamanţii fac parte din personal conex din cadrul Tribunalului Vâlcea, iar cererea de chemare în judecată este formulată în contradictoriu şi cu Tribunalului Vâlcea în calitate de pârât.

Prin sentinţa nr. 758 din 29 iunie 2020, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, fiind declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că, prin acţiunea formulată, părţile reclamante având funcţia de personal contractual conex în cadrul Tribunalului Vâlcea, şi anume aprozi şi şoferi, au solicitat obligarea pârâţilor la recunoaşterea unor drepturi salariale şi plata acestora.

A considerat instanţa că, având în vedere natura litigiului, litigiu de muncă, instanţa sesizată de către reclamanţi iniţial, şi anume Tribunalul Vâlcea, este competentă teritorial a soluţiona cauza potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2010.

În opinia instanţei, Tribunalul Dâmboviţa nu este competent teritorial prin raportare art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., întrucât părţile reclamante nu se regăsesc în niciuna din categoriile de personal enunţate de aceste dispoziţii, fiind personal contractual conex, aprozi şi respectiv şoferi.

Instanţa a considerat că nu poate fi reţinută competenţa teritorială a Tribunalului Dâmboviţa nici faţă de dispoziţiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., întrucât potrivit acestora reclamantul este cel care poate sesiza o altă instanţă competentă din circumscripţia curţii de apel învecinate, o astfel de excepţie neputând fi invocată din oficiu de către instanţă. În acest sens se observă o diferenţă de formulare în alin. (2) al articolului menţionat faţă de alin. (1) în sensul că în cazul în care judecătorul/instanţa sunt chemaţi în judecată, partea reclamantă nu mai este obligată ci are dreptul de a sesiza una din instanţele deopotrivă competente indicate.

Rezultă aşadar că dacă partea şi-a exercitat dreptul de opţiune în sensul sesizării uneia dintre instanţele deopotrivă competente, în favoarea aceleia operează prorogarea de competenţă şi aceasta nu mai poate invoca necompetenţa şi nici declina cererea în favoarea altei instanţe, normele devenind în acest caz de ordine publică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţi se încadrează în materia conflictelor de muncă, competenţa materială revenind în primă instanţă tribunalului.

Dispoziţiile art. 3 raportat la art. 901 din Legea nr. 567/2004, cu referire la art. 41 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti recunosc acestor reclamanţi, din perspectiva profesiei pe care o exercită, calitatea de personal conex în cadrul instanţei unde funcţionează, acestora fiindu-le aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (1), alin. (2) şi alin. (21) C. proc. civ.

Potrivit art. 266 din Codul muncii:

"Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.", iar conform dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Art. 127 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, reglementează un caz de competenţă facultativă în sensul următor:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(21) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate, reclamanţii puteau sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii, având în vedere calitatea de pârâţi a CURŢII DE APEL PITEŞTI şi a TRIBUNALULUI VÂLCEA.

Reclamanţii au ales să introducă cererea de chemare în judecată la Tribunalul Vâlcea, în acord cu prevederile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (2)1 al aceluiaşi text de lege care reglementează norme de competenţă teritorială având caracter relativ.

Caracterul facultativ al acestor dispoziţii legale permite aşadar reclamanţilor să recurgă sau nu la acest beneficiu oferit de lege, fără ca acestora să le fie afectată valabilitatea opţiunii.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2020.