Prescription Reinstated: Claim for Unjust Enrichment Time-Barred, Appeal Quashed and Remanded

Şedinţa publică din data de 30 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 23.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., societate în insolvenţă, a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 885.197,03 RON, din care 807.127,67 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare de construcţii - montaj, executare, iar 78.069,36 RON reprezentând diferenţe semnificative de curs valutar pentru achiziţionarea de echipamente pentru obiectivul de investiţii "Înfiinţare fabrică de produse din carne în comuna Chiajna, judeţul Ilfov", precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a fost invocat art. 158, art. 192 şi art. 194 din C. proc. civ., precum şi art. 1.345-1.347 din C. civ.

La termenul de judecată din data de 28.09.2018, Tribunalul a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiată şi a reţinut excepţia prescripţiei dreptului la acţiune spre soluţionare.

Prin sentinţa civilă nr. 2829/28.09.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIa Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de A. S.A. împotriva pârâtei B. S.R.L. ca fiind prescrisă.

Împotriva sentinţei civile nr. 2829/28.09.2018, pronunţată de Tribunal, a promovat apel, în termen legal şi motivat, A. S.A., prin care a solicitat anularea sentinţei civile atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 1024 din 05 iunie 2019 a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar C., împotriva sentinţei civile nr. 2829/28.09.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., a anulat sentinţa civilă atacată şi a trimis dosarul aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării.

Împotriva deciziei civile nr. 1024 din 05 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă apreciază că decizia atacată este pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Pârâta a arătat că instanţa de apel a ignorat argumentele sale şi statuările primei instanţe şi a reţinut că efectul urmărit prin cele două cereri de chemare în judecată este identic.

Instanţa de fond a analizat această chestiune şi a reţinut că drepturile deduse judecăţii în dosarul nr. x/2014 şi dosarul nr. x/2017 au natură juridică diferită, cauza celor două acţiuni fiind diferită. În concret, instanţa de apel a reţinut că în prezentul dosar cauza acţiunii este îmbogăţirea fără justă cauză, iar în dosarul având ca obiect pretenţii s-a invocat răspunderea contractuală. Aceste aspecte reţinute prin încheierea de şedinţă din data de 14 septembrie 2018 au dobândit autoritate de lucru judecat, nefiind apelate.

Recurenta-pârâtă face trimitere la dispoziţiile art. 424 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 235 C. proc. civ., potrivit cărora încheierile interlocutorii prin care au fost soluţionate excepţii procesuale sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a urmărit să înlăture argumentele referitoare la neîntrunirea cerinţei invocării aceluiaşi drept în ambele cereri de chemare în judecată, ignorând aspectele deja statuate în cauză în această privinţă.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., în condiţiile în care prima cerere de chemare în judecată s-a respins ca neîntemeiată şi nu pentru motive formale.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 7 mai 2020 a fost admis în principiu recursul şi s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

La termenul de judecată din 30 iulie 2020, Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată se impune casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, în limitele şi pentru considerente următoarele:

Prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2537 pct. 2 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 2539 alin. (2) din acelaşi act normativ, conform cărora caracterul întreruptiv al prescripţiei cererii de chemare în judecată introduse anterior îşi produce efectele juridice atunci când, în termen de 6 luni de la data la care hotărârea de respingere a acelei cereri de chemare în judecată a rămas definitivă, partea (prin ipoteză, cea care pierde litigiul) introduce o nouă cerere.

Curtea a arătat că aceasta este şi premisa în cauza dedusă judecăţii pe calea prezentului demers judiciar întrucât, după o primă cerere de chemare în judecată respinsă atât în instanţele de fond cât şi definitiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, societatea reclamantă A. a promovat prezenta acţiune civilă împotriva aceleiaşi pârâte B. S.R.L. demarată încă înaintea finalizării definitive a litigiului anterior, pe cale de consecinţă, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile enunţate de art. 2539 alin. (2) din C. civ.

Cu privire la acest efect întrerupător de prescripţie, Curtea a reţinut că textele legale nu conţin circumstanţieri cu privire la sfera lor de aplicabilitate, prin urmare, ori de câte ori o nouă acţiune civilă este promovată pe rolul instanţelor în termen de 6 luni după ce o cerere de chemare în judecată anterioară a fost respinsă prin hotărâre definitivă, efectul întrerupător de prescripţie al primei cereri este activat prin această a doua chemare în judecată, cu singura condiţie ca aceasta din urmă să fie şi admisă.

Cu referire la aceste considerente, recurenta arată că pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 2537 pct. 2 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 2539 alin. (2) reclamantul trebuie să se prevaleze în cea de a doua cerere de chemare în judecată de acelaşi drept care a constituit premisa primei cereri însă, în cazul de faţă, dreptul decus judecăţii în dosarul nr. x/2014 este diferit faţă de dreptul dedus judecăţii în prezenta cauză; în vreme ce în primul dosar A. solicită valorificarea unui drept născut din raporturi contractuale (dintr-un act juridic) iar în acest dosar se solicită valorificarea unor drepturi rezultate din îmbogăţirea fără justă cauză (fapt juridic).

În opinia recurentei, drepturile supuse judecăţii sunt diferite şi ca atare nu se poate reţine caracterul intreruptiv al prescripţiei.

Critica este fondată.

Potrivit art. 2.539 alin. (2) C. civ., prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotarâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotarârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere sa fie admisă.

Privitor la acest caz de întrerupere, se observă că raţiunea legiuitorului este aceea de a conferi o a doua şansă creditorului pentru realizarea dreptului său, dacă acesta nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o acţiune, dar din diferite motive, aceasta i-a fost respinsă. Tocmai pentru că nu a rămas în pasivitate, sancţiunea prescripţiei dreptului material la acţiune pentru creditorul lipsit de diligenţă nu-şi mai atinge scopul.

Contrar celor reţinute prin decizia atacată, din interpretarea logică a dispoziţiilor art. 2537 pct. 2 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 2539 alin. (2) rezultă că premisa intervenirii cazului special de întrerupere a prescripţiei este reprezentată de identitatea celor două acţiuni deoarece legiuitorul vorbeşte de introducerea unei noi cereri, or o cerere este nouă doar în raport cu una veche de acelaşi fel.

Referior la petitul acţiunii se observă că prima acţiune invocată de reclamantă drept temei pentru atragerea incidenţei dispoziţiilor art. 2537 pct. 2 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 2539 alin. (2) a format dosarul nr. x/2014, soluţionat în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect răspundere civilă contractuală, în urma judecării pe fond a cererii reţinându-se netemeinicia acesteia.

Obiectul dosarului de faţă are alt temei juridic, respectiv răspundere întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei, prin urmare cele două acţiuni nu vizează acelaşi temei de drept sub aspectul răspunderii, deci între cele două nu există un raport de tipul cerere veche-cerere nouă cu acelaşi obiect.

Un argument suplimentar în sprijinul tezei privind necesitatea ca cele două acţiuni să aibă acelaşi obiect iar nu unul diferit cum este în cauză, este reprezentat şi de efectele autorităţii de lucru judecat.

Astfel, potrivit art. 430 C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, ca atare art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu poate fi aplicat în cazul soluţiilor pronunţate pe fond (dosarul nr. x/2014) pentru că în acest mod s-ar încălca autoritatea de lucru judecat. Or, autoritatea de lucru judecat este reglementată prin norme de ordine publică, în timp ce dispoziţiile privind prescripţia extinctivă au un caracter de ordine privată, aspect ce derivă din art. 2.512 C. civ.

Din concursul de aplicare al celor două norme, este evident că instanţa va acorda prioritate celor de ordine publică, datorită interesului general ocrotit: securitatea raporturilor juridice.

În raport de art. 430 C. proc. civ. se reţine că situaţia dintre părţi trebuie să fie tranşată definitiv numai în al doilea proces, astfel că hotărârea din primul ciclu procesual nu ar fi definitivă, or nu aceasta este situaţia în cauză, în dosarul iniţial fiind pronunţată o hotărâre definitivă, care chiar dacă nu vizează acelaşi obiect, nu poate constitui un element care să atragă cazul special de întrupere a prescripţiei invocat în cauză.

În ceea ce priveşte prescripţia, conform art. 2.523 din C. civ., aceasta începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

În speţă, reclamanta a cunoscut că pârâta refuză să achite contravaloarea lucrărilor suplimentare pretinse la data de 18.01.2013, aceasta recunoscând acest aspect chiar în cuprinsul motivării în fapt a cererii formulate. Totodată, în privinţa diferenţelor de curs valutar pentru achiziţionarea echipamentelor frigorifice, reclamanta a depus adresa prin care i se solicită plata contravalorii echipamentelor cel târziu la data de 17.09.2012, fără a face dovada plăţii şi procesul-verbal în care se menţionează că s-au predat pârâtei echipamente frigorifice, încheiat la 20.02.2013.

Prin urmare, data la care reclamanta putea şi trebuia să cunoască faptul că patrimoniul pârâtei s-a mărit cu valoarea echipamentelor frigorifice şi că s-a născut, astfel, dreptul său la acţiunea în restituirea diferenţelor de curs valutar pentru achiziţionarea echipamentelor frigorifice a fost, cel târziu, 20.02.2013.

Termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 18.01.2013, respectiv la 20.02.2013 şi s-a împlinit la 18.01.2017, respectiv la 20.01.2017, fiind calculat conform art. 2.544 raportat la art. 2.552 alin. (1) din C. civ. iar cum cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 21.11.2017 rezultă că aceasta a fost formulată după împlinirea termenului de prescripţie pentru ambele capete ale cererii.

Întrucât cele două cereri au temei juridic diferit dispoziţiile art. 2537 pct. 2, coroborate cu cele ale art. 2539 alin. (2) din C. civ. nu au nicio relevanţă în cauză, chiar şi în condiţiile în care prezentul litigiu a fost pornit înaintea finalizării definitive a litigiului anterior, litigiul fiind supus termenului de 3 ani de drept comun prevăzut art. 2.544 raportat la art. 2.552 alin. (1) din C. civ.

Conform art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată.

Având în vedere că prin decizia atacată au fost încălcate dispoziţiile legale care guvernează instituţia prescripţiei acest lucru atrage incidenţa motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 C. proc. civ. motiv pentru care Înalta Curte, va admite recursul declarat derecurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1024 din 05 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar C., va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1024 din 05 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar C..

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iulie 2020.