Credit guarantee fund's appeal dismissed; counter-guarantee refusal upheld for failure to verify beneficiary's presumed insolvency

Şedinţa publică din data de 30 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3649 din 05.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea formulată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN S.A. în contradictoriu cu pârâta FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 1340 A din 16.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, împotriva sentinţei civile nr. 3649 din data de 05.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A..

Împotriva deciziei civile nr. 1340 A din 16.09.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN.

Recurentul susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor legale cuprinse în art. 969 şi art. 1073, art. 1074-1077 şi art. 1082, art. 1537 C. civ. din 1864, art. 22 (7) C. proc. civ. precum şi cu nesocotirea prevederilor Convenţiei nr. 1/2010, nearătând motivele de drept pe care îşi întemeiază decizia, motiv pentru care înţelege să recureze decizia sub aspectul legalităţii acesteia din perspectiva dispoziţiilor art. 488 (1) pct. 6 si pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul consideră că hotărârea a fost pronunţată fără ca instanţa să arate motivele pentru care a înţeles să înlăture apărările cu privire la respectarea de către recurent a mandatului acordat conform Anexei C 9 la Convenţia 1/2010, precum şi cu privire la analiza efectuată conform Normei nr. 1/2010.

Instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 969 C. civ. din 1864 referitoare la forţa obligatorie a contractelor când a apreciat ca recurentului îi este opozabilă definiţia dată întreprinderii în dificultate în conţinutul art. 4 din Normă, şi nu cea conţinută în Declaraţia de eligibilitate, care este destinată societăţii ce face obiect al garanţiei.

Recurentul susţine că instanţa nu a analizat deloc susţinerile recurentului şi nu a arătat care sunt dispoziţiile convenţionale şi/sau legale pe baza cărora a ajuns la concluzia că acesta nu a respectat mandatul acordat de FRC.

Solicită să se observe că instanţele nu au fost investite pentru a constata dacă beneficiarul se află în insolvenţă prezumată sau iminent conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 la data acordării contragaranţiei, ci pentru a verifica daca intimata a respectat sau nu dispoziţiile art. 3.2. lit. b) din Convenţia 1/2010, refuzând plata pe motiv că Fondul a încălcat mandatul primit conform Anexei C9.

În concret, instanţa de apel nu a soluţionat speţa cu care a fost investită în condiţii de legalitate şi obiectivitate, având în vedere că a omis să argumenteze elementul esenţial al speţei, şi anume când şi cum anume a intervenit culpa recurentului în executarea mandatului potrivit Convenţiei 1/2010, şi implicit, incidenţa răspunderii contractuale, de ce i-au fost înlăturate toate apărările şi de ce este justificat refuzul de plată al contragaranţiei întemeiat pe o decizie a Curţii de Conturi emisă în urma controlului efectuat la FRC, document care nu îi este opozabil.

Cu referire la dispoziţiile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul susţine că instanţa a nesocotit prevederile legale cuprinse în art. 969 si art. 1073, art. 1074-1077 şi art. 1082 C. civ. din 1864, art. 22 (7) C. proc. civ. în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau, ceea ce constituie o aplicare greşită a normelor de drept material.

Recurentul menţionează că, în conformitate cu prevederile convenţionale, avea doar obligaţia de verificare a condiţiilor prevăzute la pct. 4 si pct. 5 din Anexa C.9 - Elemente de verificare la executarea contragaranţiei la Convenţia 1/2010, care se efectuează în baza următoarelor documente: declaraţia pe propria răspundere (Anexa B.l) la Normele FRC; situaţiile financiare anuale pentru ultimele două exerciţii financiare încheiate; certificat constatator emis de ORC/extras RECOM; extras din Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.

Din documentele enumerate a rezultat că beneficiarul respectă criteriile de eligibilitate prevăzute de art. 8 din Norma 1/2010 la data acordării garanţiei, motiv pentru care recurentul a apreciat că instanţa de apel a reţinut greşit şi fără să arate motivele pe care se sprijină că acesta avea obligaţia de a efectua verificări suplimentare cu privire la eventuala stare de insolvenţă prezumată sau iminentă a beneficiarului ceea ce excedează mandatului acordat de FRC prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurentul susţine că nici Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi nici Norma nr. 1/2010 nu instituie în sarcina sa obligaţia de a analiza la data acordării garanţiei dacă beneficiarul se afla în stare de insolvenţă prezumată sau iminentă conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2006.

Interpretarea instanţei dată dispoziţiilor art. 4 lit. b) din Norma 1/2010, în sensul existenţei obligaţiei recurentului de a verifica dacă beneficiarul "întruneşte condiţiile Legii nr. 85/2006 privind insolvenţa prezumată sau iminentă", contravine prevederilor art. 982 C. civ. din 1864 întrucât încalcă ceea ce părţile au stabilit în baza Convenţiei 1/2010 şi a Normei 1/2010 cu privire la mandatul acordat.

Consideră recurentul că instanţa nu poate modifica contractul după aprecierea sa, atunci când există un acord expres al părţilor privind documentele necesare pentru verificarea criteriilor de eligibilitate referitoare la starea de executare silită a beneficiarului şi la încadrarea în categoria de "întreprindere în dificultate". Oportunitatea pentru care părţile au convenit, în mod clar si fără echivoc, documentele prin care se face dovada criteriilor de eligibilitate, conform art. 4.1. lit. b) coroborat cu Anexa C9 din Convenţia 1/2010 si art. 8 din Norma 1/2010, nu poate fi cenzurată de către instanţă pe baza susţinerilor intimatei cum s-a procedat în cauză.

Intimata a cunoscut în mod amănunţit, la momentul la care a fost acordat mandatul, modul de lucru al recurentului cu finanţatorii, respectiv a cunoscut faptul că analiza se va face în baza documentelor puse la dispoziţie de către beneficiarul final prin intermediul finanţatorului, precum şi faptul că recurentul nu are nici calitatea şi nici obligaţia de a efectua demersuri suplimentare cu privire la solicitarea IMM de garanţii contragarantate, aspecte prevăzute in art. 9.2. (2) din Convenţia 1/2010 în baza căruia "Garantul transmite FRC convenţiile în baza cărora acorda garanţiile, însoţite de actele adiţionale la acestea."

Recurentul arată că în prezenta cauză sunt îndeplinite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale, respectiv: fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este reprezentată de încălcarea dispoziţiilor contractuale menţionate ce a condus la imposibilitatea recuperării sumei plătite cu titlu de contragaranţie; prejudiciul suferit constă în suma de 1.289.561,74 RON; existenţa raportului de cauzalitate între fapta juridică civilă ilicită a intimatei şi prejudiciul patrimonial cauzat recurentului este evidentă, întrucât urmare a nerespectării de către intimata a dispoziţiilor convenţionale, recurentul a fost pus în imposibilitatea de a recupera contragaranţia; existenţa vinovăţiei intimatei în săvârşirea faptei juridice civile ilicite mai sus menţionate este neechivocă, sens în care solicită să se constate că prevederile art. 1082 C. civ. din 1864 instituie o prezumţie de culpă în sarcina debitorului, ori de cate ori acesta nu justifică faptul că neexecutarea provine dintr-o faptă străină, care nu-i poate fi imputată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 7 mai 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen pentru judecata recursului la data de 7 mai 2020, dată la care s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

La termenul de judecată din 30 iulie 2020, Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Părţile au încheiat convenţia de contragarantare nr. 1/2010, având drept obiect contragarantarea garanţiilor acordate de recurenta-reclamantă beneficiarilor care îndeplinesc condiţiile din Norma nr. 1/2010 şi Norma nr. 2/2010 iar în măsura în care aceasta face plata garanţiei către finanţatori, pârâta se obligă la plata unui procent din această sumă către reclamantă conform convenţiei.

Obiectul cauzei este obligarea intimatului-pârât la plata contragaranţiei ca urmare a refuzului de plată motivat de faptul că recurentul-reclamant nu a verificat dacă beneficiarul era eligibil în raport de dispoziţiile contractuale agreate precum şi de dispoziţiile legale aplicabile.

Cu referire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul consideră că hotărârea a fost pronunţată fără ca instanţa să arate motivele pentru care a înţeles să înlăture apărările cu privire la respectarea de către recurent a mandatului acordat, precum şi cu privire la analiza efectuată conform Normei nr. 1/2010, fiind nesocotite dispoziţiile art. 969 C. civ. din 1864 referitoare la forţa obligatorie a contractelor când s-a apreciat că recurentului îi este opozabilă definiţia dată întreprinderii în dificultate în conţinutul art. 4 din Normă, şi nu cea conţinută în Declaraţia de eligibilitate, care este destinată societăţii ce face obiect al garanţiei.

Critica nu este fondată.

Considerentele deciziei atacate conţin referiri exprese asupra încălcării de către recurent a condiţiilor contractuale şi legale aplicabile cauzei, acestea având drept efect încălcarea mandatului acordat conform Anexei C.9 la Convenţia 1/2010 şi ca atare refuzul justificat de plată a contragaranţiei.

Astfel, instanţa a reţinut că, în conformitate cu art. 3.1 alin. (1) din convenţia încheiată între părţi, pot fi contragarantate garanţiile acordate în beneficiul întreprinderilor mici şi mijlocii care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute în norme: respectă condiţiile de eligibilitate prevăzute în norma în baza căreia se solicită contragaranţia; au fost aprobate de garant conform reglementărilor proprii.

Recurentul-reclamant şi-a asumat obligaţia de a verifica încadrarea beneficiarului în condiţiile prevăzute art. 4.1. lit. b) din convenţie din norma în baza căreia s-a solicitat contragaranţia.

Pentru a beneficia de garanţie, întreprinderile mici şi mijlocii trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile prevăzute la art. 8.1 (1) si 9.1 din Norma nr. 1/2010, printre aceste condiţii fiind şi cea de la art. 4.1 alin. (1) lit. b) din aceleaşi norme, respectiv ca întreprinderea să nu se afle în dificultate, adică să nu îndeplinească condiţiile legislaţiei naţionale pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvenţă.

Recurentul-reclamant a susţinut că beneficiarul îndeplinea condiţiile normative deoarece numai insolvenţa efectivă iar nu şi cea prezumată, este cea avută în vedere de lege or, această interpretare este eronată având în vedere că scopul legii este acela de susţinere a unor categorii de societăţi comerciale cu potenţial de dezvoltare iar nu de finanţare a unor societăţi aflate în pragul falimentului.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat corect că recurentului-reclamant îi este opozabilă definiţia dată întreprinderii în dificultate în conţinutul art. 4 din Normă, iar nu cea conţinută în Declaraţia de eligibilitate, care este destinată societăţii ce face obiect al garanţiei, având în vedere şi faptul că o anexă la o normă nu poate restrânge, prin menţiunile sale, definiţiile date expres de actul principal.

Contrar susţinerilor recurentului potrivit cărora instanţa a soluţionat altă cerere decât cea cu care a fost învestită, se constată că instanţa a verificat prin prisma dispoziţiilor legale şi contractuale aplicabile temeinicia refuzului de plată de către pârâtă a contragaranţei ocazie cu care l-a reţinut ca justificat având în vedere că beneficiarul nu îndeplinea condiţiile de eligibilitate, respectiv se afla în insolvenţă prezumată sau iminentă, ca atare s-a reţinut că recurentul a încălcat mandatul primit conform Anexei C.9.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a susţinut că instanţa a nesocotit prevederile legale cuprinse în art. 969 şi art. 1073, art. 1074-1077 şi art. 1082 C. civ. din 1864, art. 22 (7) C. proc. civ. în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau, ceea ce constituie o aplicare greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestor texte de lege recurentul susţine că avea doar o obligaţie formală de a verifica actele iar ceea ce a reţinut instanţa nu reprezintă altceva decât verificări suplimentare care excedează mandatului asumat.

Nici această critică nu poate fi primită.

Recurentul este în confuzie cu privire la criteriul de eligibilitate referitor la întreprinderea în dificultate şi susţine în mod eronat că insolvenţa prezumată nu este prevăzută în Norma nr. 1/2010 şi convenţia de contragarantare.

Norma nr. 1/2010 defineşte la art. 4, lit. b), pct. iii că o întreprindere în dificultate este şi aceea care întruneşte condiţiile prevăzute de legislaţia naţională pentru a face obiectul procedurilor de insolvenţă, ca atare norma arată explicit că este necesar să fie îndeplinite condiţiile de intrare în insolvenţă iar nu să fie declarată insolvenţa prin hotărârea judecătorului sindic, cum greşit apreciază recurentul.

Prin trimiterea la legislaţia naţională, Norma nr. 1/2010 a avut în vedere Legea nr. 85/2006 care defineşte stările de insolvenţă printre care şi cea prezumată rezultată din situaţia debitorului cu restanţe la plată mai mari de 90 de zile, cum s-a întâmplat în cauză cu societatea beneficiară.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a reţinut în sarcina sa obligaţii suplimentare faţă de cele aplicabile convenţiei încheiate de părţi ci s-a raportat strict la condiţiile prevăzute în legislaţia aplicabilă ce trebuiau îndeplinite pentru plata contragaranţiei, acestea neputând fi reţinute ca elemente ce excedează mandatului acordat de FRC prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Chiar dacă Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 sau Norma nr. 1/2010 nu instituie în mod expres obligaţia de a analiza la data acordării garanţiei dacă beneficiarul se afla în stare de insolvenţă prezumată sau iminentă conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, trimiterea la legislaţia naţională este suficientă pentru ca recurentul să îndeplinească această obligaţie.

Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 încheiată de părţi face trimitere expresă la Norma nr. 1/2010 iar dispoziţiile acestei norme au caracter special faţă de dispoziţiile art. 982 C. civ. din 1864 care se aplică cu prioritate, prin urmare este nefondată susţinerea că interpretarea dată de instanţă încalcă ceea ce părţile au stabilit în baza Convenţiei nr. 1/2010 şi a Normei nr. 1/2010 cu privire la mandatul acordat.

În speţă nu a avut loc modificarea contractului ci acordul părţilor privind documentele necesare pentru verificarea criteriilor de eligibilitate referitoare la starea de executare silită a beneficiarului şi la încadrarea în categoria de întreprindere în dificultate a fost interpretat în lumina dispoziţiilor legale aplicabile, astfel cum s-a arătat.

Raportul juridic dedus judecăţii este supus unor dispoziţii legale imperative astfel că încălcarea acestora poate fi cenzurată de către instanţa de judecată.

Aspectele privind cunoaşterea modului de lucru al recurentului de către intimat nu sunt relevante pentru fondul cauzei având în vedere că părţile nu pot deroga de la dispoziţiile legale aplicabile cauzei prin stipularea în convenţia de contragarantare a unor dispoziţii derogatorii.

Faţă de faptul că recurentul a încălcat mandatul acordat, susţinerile acestuia privind îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale sunt nefondate, acesta fiind în culpă deoarece a acordat contragaranţia deşi nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 şi 8 din Norma nr. 1/2010.

În raport de considerentele reţinute, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei nr. 1340 din 16 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat derecurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei nr. 1340 din 16 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iulie 2020.