Rail freight carrier ordered to pay RON 818,648.79 in tariffs and penalties after appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 30 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2018, la data de 18.05.2018, reclamanta S.N.T.F.M. .CFR MARFA S.A., a chemat în judecată pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 818.648,79 RON (432.601,75 RON reprezentând tarife suplimentare de transport şi 386.047,04 RON, penalităţi de întârziere aferente), reactualizată la data plăţii, precum şi obligarea la plata sumei de 11.792 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În drept reclamanta a invocat dispoziţiile art. 7.2 din contractul nr. C.2/22/2013, art. 39 alin. 1 şi 40(1) din Ordonanţa nr. 7/2005, pentru aprobarea Regulamentului privind transportul pe căile ferate din România şi art. 1978 (2) din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1009/PI/07.11.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; s-a admis acţiunea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă C.F.R. MARFĂ S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 818.648,79 RON reprezentând contravaloare tarif transport feroviar în cuantum de 432.601,75 RON precum şi penalităţi de întârziere aferente în sumă de 386.047,04 RON; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.792 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri precum şi împotriva încheierii din 24.10.2018 a declarat apel pârâta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 539/A din 19 iunie 2019 Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.N.T.F.M. C.F.R. MARFĂ S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1009/PI/7.11.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş şi a încheierii de şedinţă din data de 24.10.2018.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ., raportat la art. 425 C. proc. civ. având în vedere că nu a reţinut existenţa unei vătămări implicite deşi instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei invocate, respectiv lipsa calităţii procesuale active, situaţie în care instanţa de apel ar fi trebuit să dispună anularea hotărârii de fond şi rejudecând pricina să soluţioneze excepţia în condiţiile în care din dispozitivul instanţei de fond lipseşte soluţia asupra acestei excepţii.

Recurenta arată că al doilea aspect privind încălcarea normelor de procedură este nemotivarea respingerii apelului în ceea ce priveşte încheierea din 24 octombrie 2018, instanţa menţionând doar lacunar respingerea excepţiei.

Instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale active putând fi făcută doar în cazul în care apelul ar fi fost admis, anulată hotărârea şi rejudecând fondul, instanţa se putea pronunţa asupra acesteia.

Recurenta susţine că nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale prin cererea de apel ci nelegala soluţie rezultată din nepronunţarea prin dispozitiv a soluţiei asupra excepţiei.

Se mai invocă neconcordanţa dintre considerente şi dispozitivul deciziei, întrucât, dat fiind că instanţa de apel, deşi a achiesat la susţinerile pârâtei că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţie, prin dispozitiv însă a respins apelul.

În opinia recurentei, omisiunea de a pune excepţia în dezbaterea contradictorie a părţilor sau omisiunea de a o soluţiona motivat, echivalează cu încălcarea dreptului părţilor la apărare. Soluţia instanţei de fond a încalcat dispoziţiile art. 248 şi art. 14 C. proc. civ., iar instanţa de apel pronunţându-se în primă instanţă asupra excepţiei invocate a privat pârâta de exercitarea unei căi de atac, producându-i vătămare.

Recurenta-pârâtă mai arată că hotărârea nu respectă nici exigenţele art. 6 paragraf I CEDO, întrucât noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei. Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor sub toate aspectele.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 2537 alin. (2) pct. 3 coroborat cu art. 20 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, reţinând că în cauză a fost întrerupt cursul prescripţiei extinctive deoarece reclamanta s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2015 cu suma de 660.749,11 RON, demers procedural care întrerupe termenul de prescripţie.

Recurenta-pârâtă apreciază că dispoziţiile art. 2537 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, raportat la faptul că în dosarul penal x/2015 nu a existat o constituire de parte civilă, nefiind pusă în mişcare acţiunea penală.

Sub un ultim aspect, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile vizează dispoziţiile art. 1270 alin. (1), art. 277 C. proc. civ. şi art. 1179 C. civ.

Contractul încheiat între părţi prevede o prestaţie determinabilă, iar determinarea în concret a sumei datorate ar trebui să fie făcută în baza altor acte juridice acceptate de părţi prin semnătură. Contractul încheiat între părţi nu poate ut singuli duce la obligarea pârâtei, atâta timp cât facturile fiscale emise de societatea reclamantă au fost refuzate la plată. Lipsa acceptării facturilor nu poate fi complinită de contract şi comenzi, considerentele instanţei de apel cu privire la caracterul facturii fiscale fiind greşite.

Dispoziţiile art. 277 C. proc. civ. prevăd că pot sta la baza obligării înscrisurile întocmite între profesionişti, or Curtea a inclus în cadrul acestor categorii documente ce nu emană de la părţi, respectiv acte emise de poliţie.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 12 martie 2020 a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen pentru judecata recursului la data de 7 mai 2020, dată la care s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

La termenul de judecată din 30 iulie 2020, Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Prin decizia atacată s-a constatat că acţiunea introductivă a fost formulată de către S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. reprezentată prin managerul Centrului Zonal Timişoara, în condiţiile în care contractul pe care este întemeiată acţiunea este încheiat cu pârâta de către aceeaşi entitate, pe cale de consecinţă, excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată s-a respins ca nefondată, instanţa nereţinând vreo vătămare procesuală care să conducă la anularea sentinţei apelate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 480 alin. (6) raportat la art. 425 C. proc. civ. având în vedere că nu a reţinut existenţa unei vătămări implicite deşi instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei invocate, respectiv lipsa calităţii procesuale active, situaţie în care instanţa de apel ar fi trebuit să dispună anularea hotărârii de fond şi, rejudecând pricina, să soluţioneze excepţia în condiţiile în care din dispozitivul instanţei de fond lipseşte soluţia asupra acestei excepţii.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ. în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul.

Astfel, ipotezele impuse de textul de lege pentru ca hotărîrea instanţei de fond să fie anulată sunt: prima instanţă să fi soluţionat procesul fără a intra pe fondul cauzei sau judecata să se fi făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

În cauză nu se regăseşte niciuna dintre cele două situaţii având în vedere că, prin hotărârea apelată, cauza a fost soluţionată pe fond, nu pe excepţie iar judecata s-a făcut cu procedura legal îndeplinită.

Deşi recurenta a invocat incidenţa dispoziţiilor 480 alin. (3) C. proc. civ. aspectele criticate nu se regăsesc în textul de lege astfel că nu se impune sancţiunea nulităţii cum pretinde recurenta.

Analizând pe fond excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca motiv de apel, instanţa de apel a considerat-o neîntemeiată, astfel soluţia de anulare a sentinţei nu s-a impus instanţa neidentificând vreo vătămare procesuală care să impună soluţia de trimitere a cauzei pentru rejudecare instanţei de fond.

În raport de caracterul devolutiv al apelului, prin decizia pronunţată în apel poate fi îndreptat orice viciu al motivării sentinţei primei instanţe, instanţa de control judiciar fiind obligată să arate argumentele pentru care s-a pronunţat soluţia în calea de atac şi susţinerile care au fost înlăturate, astfel încât să se evidenţieze că instanţa a examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi nu să se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (cauza Boldea c. României, hotărârea din 15.02.2007, par. 30).

Această modalitate de judecată în căile de atac este pe deplin concordantă cu art. 6 din CEDO, Curtea având o jurisprudenţă constantă în a arăta că " o instanţă superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficienţele procedurii în primă instanţă şi…este uşor de conceput ca o astfel de instanţă să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiţia ca aceasta să respecte garanţiile de la art. 6 (cauza Luka c. României par. 58).

Contrar susţinerilor recurentei instanţa de apel nu a menţionat doar lacunar respingerea apelului împotriva încheierii din 24 octombrie 2018 ci a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale active, aspect care rezultă din considerentele deciziei atacate.

De altfel, această critică contrazice susţinerile anterioare ale recurentei cu privire la soluţionarea acestei excepţii ocazie cu care a afirmat că instanţa de apel a soluţionat-o fără să fi fost învestită iar nu că nu a soluţionat-o.

Conform art. 480 alin. (6) C. proc. civ. când se constată că există alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5) iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacat, va reţine procesul spre rejudecare.

Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., având în vedere că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale active aşadar instanţa de apel nu avea ce procedură să anuleze în lipsa unei soluţii date de instanţa de fond pe acest aspect.

Chiar dacă recurenta are o percepţie diferită faţă de modul în care instanţa a soluţionat cererea cu care a fost învestită, această percepţie nu se constituie într-o critică aptă să anuleze raţionamentul instanţei de apel care este argumentat conform normelor materiale şi procedurale.

Astfel, deşi recurenta a susţinut că nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale prin cererea de apel ci nelegala soluţie rezultată din nepronunţarea în dispozitiv asupra excepţiei, instanţa a răspuns aspectului relevant asupra fondului cauzei şi anume existenţa calităţii procesuale active.

În ceea ce priveşte critica privind neconcordanţa dintre considerente şi dispozitivul deciziei, Înalta Curte o va înlătura, din considerentele deciziei atacate nerezultând faptul că, deşi instanţa a achiesat la susţinerile pârâtei că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţie, prin dispozitiv a respins apelul, o astfel de susţinere neavând corespondent în realitate.

Se reţine sub acest aspect că instanţa de prim control judiciar a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale active prin prisma formulării unui motiv de apel, considerentele fiind astfel în concordanţă cu dispozitivul care conţine soluţia de respingere a căii de atac.

În consecinţă, nefiind o excepţie invocată în calea de atac ci o critică adusă hotărârii de rimă instanţă nu se impunea menţionarea acestei excepţii în dispozitivul deciziei de apel.

Deci, contrar susţinerilor recurentei, instanţa a analizat aspectul lipsei calităţii procesuale active ca motiv de apel, situaţie în care ambele părţi au putut formula concluzii, ca atare nu a fost încălcat dreptul părţilor la apărare, soluţia fiind în deplin acord cu exigenţele art. 6 par. I CEDO şi art. 14 C. proc. civ.

Referitor la incidenţa normelor de întrerupere a prescripţiei extinctive, instanţa de apel a reţinut că întrucât reclamanta prin adresa nr. x/17.03.2017 s-a constituit parte civilă cu suma de 660.749,11 RON împotriva pârâtei, pe cale de consecinţă, nu se poate reţine o pasivitate culpabilă din partea acesteia.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 2537 alin. (2) pct. 3 C. civ. coroborat cu art. 20 C. proc. pen.., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, reţinând că în cauză nu a fost întrerupt cursul prescripţiei extinctive, deşi aceste dispoziţii nu sunt incidente în cauză, raportat la faptul că în dosarul penal x/2015 nu a existat o constituire de parte civilă, nefiind pusă în mişcare acţiunea penală.

Nici această critică nu este fondată.

Conform art. 2537 alin. (2) pct. 3 C. civ. prescripţia se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti, textul de lege necondiţionând acest act de declanşarea acţiunii penale, cum greşit susţine recurenta.

Sub un ultim aspect, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile vizează dispoziţiile art. 1270 alin. (1) şi art. 1179 C. civ., art. 277 C. proc. civ. din perspectiva interpretării caracterului probatoriu al înscrisurilor de către instanţa de apel.

Având în vedere că aceste critici privesc situaţia de fapt, nu pot fi avute în vedere întrucât nu vizează legalitatea deciziei atacate ci netemeinicia acesteia, aspect care nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.

În raport de considerentele reţinute, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 539/A din 19 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.N.T.F.M. CFR MARFA S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 539/A din 19 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.N.T.F.M. CFR MARFA S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iulie 2020.