CHF credit repayment: applicability of monetary nominalism and Directive 93/13 exclusion of clauses reflecting supplementary domestic law

Şedinţa publică din data de 30 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 09.03.2015 reclamanţii A., B., C., D. şi E., au chemat în judecată pârâţii F. S.A., G. şi H. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

1) pentru contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 18.04.2008 împrumutaţii A. şi B.: a) să constate nulitatea absolută a clauzelor 6.1 si 6.1.3 din condiţiile speciale ale Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 18.04.2008 şi să oblige pârâtele la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF- LEU de la data semnării contractului, şi la restituirea tuturor sumelor plătite în plus (cu titlu de rate si rambursări anticipate) rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plaţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte. b) să constate nulitatea absolută a clauzei 5.2 din condiţiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanţie nr. x din 18.04.2008.

2) pentru contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 12.12.2007 (împrumutat C.). a) să constate nulitatea absolută a clauzelor 6.1 si 6.1.3 din condiţiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanţie nr. x din 12.12.2007 şi să oblige pârâtele la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF- LEU de la data semnării contractului, si la restituirea tuturor sumelor plătite in plus (cu titlu de rate si rambursări anticipate) rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte; b) să constate nulitatea absolută a clauzei 5.2 din condiţiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanţie nr. x din 12.12.2007.

3) pentru contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 13.02.2008 (împrumutaţi D. si E.) să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată; a) să constate nulitatea absoluta a clauzelor 6.1 si 6.1.3 din condiţiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanţie nr. x din 13.02.2008 şi să oblige pârâtele la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se cursul CHF- LEU de la data semnării contractului, si la restituirea tuturor sumelor plătite in plus (cu titlu de rate si rambursări anticipate) rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plaţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării flecarei sume nedatorate si pana la achitarea debitului de către parate; b) să constate nulitatea absoluta a clauzei 5.2 din condiţiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanţie nr. x din 13.02.2008.

Prin sentinţa civilă nr. 5345/02.10.2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţi, a constatat nulitatea absolută a clauzei 5.2 din condiţiile speciale ale contractelor de facilitate credit şi de garanţie nr. x/18.04.2008, x/12.12.2007 şi x/13.02.2008 şi a respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate. A compensat în parte cheltuielile de judecată cuvenite părţilor şi, în consecinţă, a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantul C. a sumei de 1.766,83 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, la plata către reclamanţii D. şi E. a sumei de 766,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi la plata către reclamantul B. a sumei de 766,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii integrale a acţiunii şi obligarea pârâtelor la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate pentru fond şi intimatele-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 123 din 23 ianuarie 2018 a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D. ŞI E., împotriva sentinţei civile nr. 5345 din 02.10.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele F. S.A., G. prin mandatar F. S.A. şi H. S.A.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs A. şi B..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi susţin aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1578,1579 C. civ.. şi Legea nr. 193/2000, întrucât instanţa de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei prevederile de drept comun deşi, era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000.

Instanţa de apel a statuat că nu poate îngheţa/converti creditul în RON şi îngheţa cursul de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la momentul semnării acestuia deoarece aceste dispoziţii ar fi în contradicţie cu art. 1578 din C. civ. vechi, referitor la principiul nominalismului monetar.

Recurenţii susţin că, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel au arătat că nu poate fi aplicată dispoziţia generală prevăzută de art. 1578 C. civ.. cu prioritate faţă de legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000, aceasta din urmă aplicându-se cu întietate faţă de dispoziţiile C. civ., instanţa fiind învestită cu o cerere de constatare a nulităţii absolute a clauzelor menţionate, formulată în baza legii speciale (Legea 193/2000), fără a se formula vreo pretenţie pe dispoziţia generală prevăzută de art. 1578 C. civ.

Se mai susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere excepţia de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

Din dispoziţiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de ia 1864 rezultă că, dacă există o fluctuaţie a preţului monedelor, anterioară scadenţei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în "specia" aflătoare în curs la data plăţii.

La momentul edictării C. civ. din 1864 nu exista o monedă naţională a României, Leul romanesc nefiind în circulaţie în 1864, ci abia începând cu 22 aprilie 1867 când, prin lege, a fost declarat moneda naţională a României. Din acel moment, leul romanesc a devenit singura "specie" aflătoare în curs pe teritoriul României, plăţile fiind liberatorii doar dacă erau efectuate în RON. Aşadar, în caz de fluctuaţie a preţului monedelor, toate împrumuturile contractate după data de 22 aprilie 1867 în acele monede al căror curs este fluctuant se restituie, obligatoriu, în specia aflătoare în curs, adica în RON.

Recurenţii au avut doar impresia ca au primit credit în franci elveţieni. În realitate, aceşti bani, care nu au circulaţie în România, ei fiind, practic, exclusiv monede de depozit şi de tezaurizare, nu au fost nici deţinuţi de bancă la momentul creditării, nici remişi fizic sau prin virament bancar debitorului.

În opinia recurenţilor instanţa de apel trebuia să aplice cu prioritate excepţia de la art. 1.579 alin. (3) C. civ.., care în viziunea legiuitorului reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

Aplicarea greşită a normelor de drept material rezidă şi în faptul că Directiva 93/13 a CJUE, face distincţie clară între normele obligatorii din dreptul naţional şi cele supletive, în sensul că sunt excluse de la aplicabilitatea directivei numai acele clauze care reflectă acte cu putere de lege (imperative).

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit aceasta normă de drept în sensul că a statuat excluderea de la analiză, inclusiv a clauzei referitoare la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în CHF (indiferent de valoarea cursului de schimb LEU/CHF) prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.).

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit norma de drept material reprezentată de paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C186/16, concluzionând ca instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Printr-o ultimă critică se arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit Legea nr. 193/2000, precum şi art. 1092 C. civ., considerând că nu poate fi determinată suma care ar trebui restituită reclamanţilor cu titlu de comision, de administrare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 26 septembrie 2019 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen pentru judecata recursului la data de 14 noiembrie 2019, dată la care s-a constatat că judecata a fost suspendată pentru lipsa părţilor.

La termenul de judecată din 30 iulie 2020, Înalta Curte, după repunerea pe rol a cauzei, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurenţii-reclamanţi au susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1578-1579 C. civ.. şi Legea nr. 193/2000, arătând că instanţa de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deşi era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000, lege specială în raport cu C. civ.

Critica nu este fondată.

Este de principiu că legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul stabileşte un regim special şi derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, care sunt prioritare faţă de norma de drept comun, care în astfel de situaţii se aplică numai unde legea specială nu dispune.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeasi valoare aşadar, indiferent de evolutia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanţat acest principiu când în discuţie apar consumatorii în raporturile cu profesioniştii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziţii derogatorii de la acest principiu rezultă că, între dispoziţiile prevăzute de art. 1578-1579 C. civ. şi Legea nr. 193/2000, nu există un raport de tipul lege generală-lege specială.

Această ipoteză este confirmată şi de decizia pronunţată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reţinut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit pentru că, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Recurenţii au mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 C. civ.. care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

Nici această critică nu poate fi primită.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. când s-a facut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeasi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul pretului intrinsec ce acele monede avusesera în timpul în care au fost împrumutate.

Aşadar textul de lege vorbeşte de monede de aur şi argint iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ., prin urmare nu are caracter de excepţie de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziţie, cum greşit susţin recurenţii.

Nu este fondată nici critica prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.) iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ. ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C186/16, concluzionând ca instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, Curtea a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste consideraţii rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative deoarece dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor consideraţii se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părţile nu au încheiat un acord diferit.

Înalta Curte constată că susţinerea recurenţilor că instanţa de apel a aplicat în mod greşit Legea nr. 193/2000, precum şi art. 1092 C. civ., considerând că nu poate fi determinată suma care ar trebui restituită reclamanţilor cu titlu de comision de administrare este o critică formulată omisso medio ca atare, nu poate fi avută în vedere în analiza recursului.

În raport de considerentele reţinute, Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 123 din 23 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi C.,D. şi E. şi intimatele-pârâte F. S.A., G. prin mandatar F. S.A. şi H. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 123 din 23 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi C.,D. şi E. şi intimatele-pârâte F. S.A., G. prin mandatar F. S.A. şi CREDIUROPANROMÂNIA S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iulie 2020.