Bank's appeal fails: variable-interest clauses struck as abusive, fee claims denied

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 8 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate: caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobânda revizuibilă prevăzute la pct. 3.1. lit. b), pct. 3.3 teza a II-a, pct. 3.4 din Contractul de credit nr. x/19.06.2007, art. D.3. alin. (2) teza a II-a din Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare şi să dispună eliminarea lor din contract; caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de administrare prevăzute la art. 3.7 teza a II-a din Contractul de credit şi să dispună eliminarea lor; caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de procesare, prevăzute la art. 2.3 si art. 3.5 din Contractul de credit si eliminarea acestora; caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de plată anticipată, prevăzut la art. 3.6 din contractul de credit şi eliminarea acesteia; să dispună obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive, respectiv: sumele încasate cu titlu de comision de administrare, plătibili în RON la cursul valutar de la data achitării - evaluate la suma de 28.877,45 CHF, echivalent 118.397,54 RON la data introducerii acţiunii (curs BNR la 7 martie 2016: 1 CHF = 4,10 RON) şi dobânda legală calculată de la data achitării fiecărui comision şi până la achitarea efectivă a sumelor, urmând a se determina cuantumul exact prin expertiză contabilă; sumele cu titlu de comision de procesare, în cuantum de 4.378 CHF, echivalent 17.949,8 RON, la data introducerii acţiunii (curs BNR la 7 martie 2016: 1 CHF = 4,10 RON) plătibili în RON la cursul valutar de la data achitării şi, dobânda legală calculată de la data achitării comisionului şi până la achitarea efectivă a sumei; sumele cu titlu de comision de plată anticipată, în cuantum de 1.865,80 CHF, echivalent 7.649,78 RON la data introducerii acţiunii (curs BNR la 7 martie 2016: 1 CHF = 4,10 RON) plătibil în RON la cursul valutar de la data achitării şi dobânda legală calculată de la data achitării comisionului şi până la achitarea efectivă a sumei; sumele reprezentând diferenţa dintre dobânda achitată efectiv de către aceştia şi dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform marjei fixe de 3,1 % + Valoarea indicelui LIBOR, suma pe care o evaluez la suma de 34.664,09 CHF echivalent 142.122,77 RON lăsată introducerii acţiunii (curs BNR la 7 martie 2016: 1 CHF = 4,10 RON) urmând a se determina cuantumul exact prin expertiza contabilă; de la data de 19 iulie 2008 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti şi dobânda legală calculată de la data achitării sumelor cu titlu de dobândă şi până la achitarea efectivă a sumelor datorate; să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare şi să recalculeze dobânda perceputa în temeiul contractului, după următoarea formulă: marja fixa de 3,1 % + valoarea indicelui LIBOR la 6 luni, începând cu data de 19 iulie 2008 şi până la finalizarea contractului; obligarea pârâtei să actualizeze semestrial dobânda perceputa în temeiul contractului, în funcţie de valoarea LIBOR la 6 luni; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserata în art. C3.2 alin. (3) teza I din Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare şi eliminarea acesteia; stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; obligarea pârâtei la recalcularea sumelor constând în debit principal şi dobânzi aplicate acestuia rămase de achitat de către reclamanţi prin raportare la cursul de schimb de la data semnării contractului, cu luarea în considerare a plăţilor deja efectuate, urmând a se determina cuantumul exact al acestora prin expertiză contabilă; convertirea în RON a monedei prin care se face plata creditului la cursul de schimb CHF - leu de la momentul semnării contractului, urmând ca plata acestuia să se facă în continuare în RON, cu dobânda practicată de bancă în prezent la acest tip de credit în moneda naţională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 14865/2016 din 15 septembrie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la 7 noiembrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 2563 din 21 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 19 iunie 2007; a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. D.3 alin. (2) teza a II-a din condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare; a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 2.3 şi 3.5 din contractul de credit nr. x din 19 iunie 2017, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 4378 CHF reprezentând comision de procesare, precum şi dobânda legală calculată de la data încasării şi până la data restituirii; a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1583 din 13 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2563 din 21 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.. A fost admis apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 2.3 şi 3.5. din contractul de credit, restituirea sumelor prevăzute în baza acestor clauze şi dobânda legală la aceste sume. Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate şi au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 160 RON cheltuieli de judecată, către apelanta-pârâtă C. S.A..

Împotriva deciziei civile nr. 1583 din 13 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, pârâta C. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate prin care a fost menţinută soluţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit, trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu privire la această clauză.

În argumentarea cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la apelul său referitor la capătul de cerere privind clauza 3.3 teza a II-a din contractul de credit este nelegală ca urmare a interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor la care acesta a făcut referire din Legea nr. 193/2000.

Analizând această clauză, instanţa de apel a reţinut existenţa caracterului abuziv, exclusiv pentru că a apreciat că modul în care a fost redactată clauza în discuţie nu conferă intimaţilor-reclamanţi un criteriu clar exprimat de variaţie a dobânzii, or, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea 193/2000, există mai multe condiţii ce trebuie îndeplinite simultan, însă instanţa nu a analizat şi nu a făcut verificări pentru a stabili dacă există un dezechilibru semnificativ produs în detrimentul consumatorilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, ci doar a enunţat aceste condiţii.

Analiza clauzelor criticate în prezenta cauză trebuie să se facă potrivit dispoziţiilor aplicabile la data încheierii contractului de credit, potrivit principiului tempus regit actum, recurenta indicând art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi susţinând că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii au respectat întru totul dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului.

Sub acest aspect, referitor la determinarea în contract a criteriului de evoluţie a dobânzii, soluţia instanţei de apel este criticabilă, întrucât nu avut în vedere textul literei a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în forma in vigoare la data încheierii contractului, făcând referiri la obligaţia băncii de a stipula în contractul de credit o motivaţie întemeiată pentru modificarea condiţiilor contractuale.

Or, la data încheierii contractului de credit - 19 iunie 2007 - nu exista cerinţa reţinută în mod greşit de către instanţa de apel motiv întemeiat prevăzut în contract raportat la care să varieze dobânda, întrucât aceasta a fost introdusă în Legea nr. 193/2000 ulterior semnării contractului, prin Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007, nefiind aplicabilă în cauză.

În sprijinul susţinerilor, se invocă şi O.U.G. nr. 174/2008, în vigoare din 27 decembrie 2008, prin care s-a introdus art. 93 lit. e) la O.G. nr. 21/1992, privind protecţia consumatorului.

De asemenea, nici textul de la lit. b) al Anexei la Legea nr. 193/2000 nu a fost aplicat corect de către instanţa de apel, în condiţiile în care motivul de variaţie a dobânzii a fost clar exprimat în contract, cunoscut şi asumat de către intimaţii-reclamanţi încă de la data încheierii contractului, aceştia nefiind în situaţia de a se supune unor condiţii contractuale despre care să nu fi avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la acea dată.

Mai mult, intimaţii-reclamanţi nu au administrat probe din care să rezulte că nu ar fi cunoscut condiţiile de creditare, cu atât mai mult costurile creditului, care constituie interes pentru orice consumator, dimpotrivă, din probele administrate rezultă că aceştia au încheiat contractul de credit în deplină cunoştinţă de cauză.

Aşadar, contrar instanţei de apel, recurenta apreciază că dobânda variabilă stabilită de către Bancă, la aniversarea creditului este perfect legală, la data încheierii contractului aceasta neavând obligaţia legală de a preciza în contract toţi indicii variabili în funcţie de care se calculau costurile de creditare ale băncii în perioada 2007-2010, ci trebuia să prezinte doar motivul care ar conduce la modificare dobânzii (Legea nr. 193/2000, Anexa alin. (1) lit. a).

Atât la momentul încheierii contractului, cât şi în prezent, nu este interzisă perceperea unei dobânzi variabile, astfel cum s-a prevăzut expres în contractul de credit în discuţie.

De altfel, instanţa de apel, în mod corect, a menţinut soluţia primei instanţe, de respingere a capătului de cerere prin care intimaţii-reclamanţi au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei 3.1 lit. b) din contractul de credit, care prevede că dobânda contractuală, începând cu cel de-al doilea an de creditare, este variabilă. Prin urmare, este evident că aceasta a recunoscut necesitatea existenţei în contract şi a unui criteriu în funcţie de care dobânda să fluctueze, însă prin soluţia pronunţată cu privire la clauza 3.3 din contract, a golit de conţinut clauza 3.1, eliminând orice criteriu de variaţie, ceea ce este contrar nu numai înţelegerii părţilor, ci şi regulii de interpretare potrivit cu care o clauză (în speţă cea de la art. 3.1) trebuie interpretată în sensul aplicării sale, iar nu în sensul în care nu s-ar aplica.

Or, prin constatarea caracterului abuziv al acestei sintagme, se ajunge la situaţia în care contractul este cu dobândă revizuibilă, dar nu există vreo situaţie sau un criteriu în funcţie de care aceasta să poată fi revizuită.

Referitor la condiţia caracterului clar si inteligibil al clauzei 3.3 teza a II-a din contractul de credit, recurenta apreciază că aceasta este îndeplinită în cauză, sintagma "evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii" fiind pe înţelesul unui consumator mediu informat, cu atât mai mult a intimaţilor-reclamanţi, care au studii universitare, nefiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin urmare, criteriul de variaţie a dobânzii a fost clar exprimat, fiind pe deplin respectat alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, după s-a arătat, dar şi lit. b), întrucât informarea intimaţilor-recurenţi cu privire la motivul de variaţie este de necontestat, fiind clar prevăzut în contract în cadrul clauzei 3.3 teza a II-a.

Procentul de dobânda din anul doi de creditare a fost calculat de către bancă pe baza unor indici de referinţă şi criterii pe care aceasta le-a utilizat inclusiv la stabilirea dobânzii iniţiale, pentru care intimaţii-reclamanţi au optat la contractarea creditului, fără a solicita explicaţii suplimentare cu privire la mecanismul de stabilire a acesteia. Ulterior, de la data la care a fost implementată dobânda variabila de 6,9%, în vigoare la data aniversarii creditului, 9 iulie 2008, şi până la implementarea actului adiţional de conformare la O.U.G. nr. 50/2010, aceasta a rămas neschimbată, aşa cum s-a arătat şi în tabelul privind evoluţia dobânzii depus la dosar, prin urmare, dobânda contractuală nu a fost niciodată majorată, potrivit criteriului menţionat în teza a II-a a art. 3.3 din contract.

În perioada 2007-2010, nu exista obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă sau indicator, cu menţionarea unei formule de calcul, ci trebuia să fie prezentat doar motivul care ar conduce la modificare de dobândă, ceea ce s-a respectat prin utilizarea sintagmei de la art. 3.3 teza a doua.

În componenta dobânzii variabile, calificată de către instanţa de apel ca fiind perfect legală, se regăseau toate costurile de finanţare ale băncii, abia începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instituţiile bancare fiind obligate să reflecte variaţia dobânzii doar în funcţie de un indice de referinţă, în speţă Libor, celelalte costuri de finanţare ale băncii fiind asumate de către aceasta.

Sub aspectul limbajului folosit, recurenta apreciază că acesta este inteligibil, pentru intimaţii-reclamanţi, întrucât sintagma în funcţie de care a variat dobânda nu reprezintă decât o modalitate de exprimare mai uşor de înţeles de către un consumator fără cunoştinţe tehnice de specialitate în domeniu.

Mai arată recurenta că determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară nici cerinţelor bunei-credinţe.

Referitor la dezechilibrul semnificativ, se susţine că nu se poate reţine în detrimentul intimaţilor-reclamanţi, în condiţiile în care dezechilibrul - condiţie a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică. În acest context, recurenta apreciază că nu poate fi reţinută nici reaua-credinţă a Băncii în redactarea şi executarea clauzei privitoare la dobândă, buna-credinţă se prezumă, în timp ce reaua-credinţă trebuie dovedită, în condiţiile art. 1169 C. civ. de la 1864, or, în cauza pendinte nu se face nicio dovadă în sprijinul relei-credinţe invocate în privinţa sa.

Faţă de aspectele prezentate, rezulta că, sintagma analizată nu are caracter abuziv, câtă vreme reprezintă doar o aplicare a dreptului conferit băncii prin art. 3.1 din contract, formularea, în sensul că banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, având în vedere indicatori obiectivi şi cu caracter determinabil, astfel cum s-a arătat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părţi, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar prin încheierea din 10 octombrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilindu-se termen la 23 ianuarie 2020, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Prin decizia atacată a fost menţinută hotărârea instanţei de apel doar în ceea ce priveşte reţinerea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 19 iunie 2007 şi de la art. D.3 alin. (2) teza a II-a din condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare, ca atare recursul este limitat la analiza legalităţii soluţiei doar din perspectiva acestor clauze.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanţa de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă reţinând ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda, deoarece aceste clauze nu sunt exprimate clar şi inteligibil ceea ce creează un evident dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, care nu au cunoscut la data încheierii contractului, în mod clar şi neechivoc, întinderea obligaţiilor ce le revin conform contractului, sumele pe care urmează să le achite având caracter incert, imprevizibil.

În argumentarea motivului recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că, analizând clauza 3.3 teza a II-a din contractul de credit, instanţa de apel a reţinut existenţa caracterului abuziv, exclusiv pentru că a apreciat că modul în care a fost redactată clauza în discuţie nu conferă intimaţilor-reclamanţi un criteriu clar exprimat de variaţie a dobânzii, or, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, există mai multe condiţii ce trebuie îndeplinite simultan, însă instanţa nu a analizat şi nu a făcut verificări pentru a stabili dacă există un dezechilibru semnificativ produs în detrimentul consumatorilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, ci doar a enunţat aceste condiţii.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

O clauză contractuală clară, fără echivoc este o clauză care conţine o obligaţia determinată sau determinabilă în sarcina părţii care se obligă.

Clauza 3.3. teza a II-a din contractul de credit în cauză prevede că începând cu al doilea an de creditare, rata dobânzii curente devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii în modalităţile menţionate în Condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare.

Este cert că o astfel de clauză obligaţională, cu consecinţe asupra patrimoniului consumatorului, nu îndeplineşte condiţia clarităţii, nivelul obligaţiei financiare depinzând de voinţa exclusivă a băncii.

Clauzele care prevăd caracterul variabil al dobânzii trebuie să se raporteze la indici obiectivi, publici şi verificabili, pentru a fi clar şi inteligibil formulate, pentru că numai aceşti indici au aptitudinea de a fi consideraţi cunoscuţi de către consumatori.

Nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei astfel de clauze.

Or, la momentul încheierii contractului, în lipsa indicării unor indici de referinţă independenţi de voinţa băncii, consumatorii în cauză nu au putut anticipa care vor fi consecinţele economice ale acestei clauze privind caracterul variabil al dobânzii în ceea ce priveşte propriul patrimoniu.

În concluzie, pentru a nu fi considerate abuzive, clauzele prin care banca îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii, ca şi cele care cuprind motivaţiile întemeiate ale unei astfel de modificări, trebuie formulate astfel încât să ofere posibilitatea unui observator obiectiv să aprecieze asupra temeiniciei modului de stabilire a dobânzii.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a analizat condiţiile legale pentru declararea unei clauze contractuale ca fiind abuzivă reţinând că este contrar cerinţelor bunei credinţe împrejurarea că variaţia dobânzii şi criteriile de variaţie sunt lăsate la aprecierea unilaterală a băncii, care îşi rezervă dreptul de a modifica dobânda, fără a se indica în contract elemente obiective care să determine modificarea, elemente care să nu ţină de aprecierea subiectivă a unui contractant şi care să permită verificarea modului de calcul al dobânzii revizuite atât de către împrumutat cât şi de către instanţă.

Cu referire la existenţa dezechilibrului semnificativ, instanţa a punctat că tocmai elementul subiectiv al determinării dobânzii variabile potrivit politicii de credite a băncii, determină contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Recurenta susţine că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii au respectat întru totul dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului, dată la care nu exista cerinţa reţinută de către instanţa de apel şi anume existenţa unui motiv întemeiat prevăzut în contract în raport de care de care să varieze dobânda, soluţia instanţei de apel fiind criticabilă, întrucât nu a avut în vedere textul literei a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, făcând referiri la obligaţia băncii de a stipula în contractul de credit o motivaţie întemeiată pentru modificarea condiţiilor contractuale.

Critica este nefondată. Chiar dacă ulterior încheierii contractului au apărut texte de lege care reglementează condiţiile în care poate fi percepută în mod legal dobânda variabilă în contractele de credit, acestea au avut scopul de a preveni pe viitor abuzurile de interpretare ale acestei noţiuni iar nu de a reglementa în premieră acest domeniu. Cerinţa clarităţii clauzelor contractuale, respectiv a obligaţiilor financiare în contractul de credit în cauză nu a apărut după încheierea acestui contract, cum greşit susţine recurenta, ci este o condiţie esenţială a oricărui contract, cu atât mai mult a unui contract reglementat printr-o lege specială cu dispoziţii de ordine publică, cum este Legea nr. 193/2000 care chiar în art. 1 impune acest principiu al exprimării clare a clauzelor obligaţionale.

Contrar susţinerilor recurentei, modificarea de către bancă a ratei dobânzii rezervată prin clauza 3.3. teza a II-a din contractul de credit nu se încadrează în exigenţele literei a) din Anexa la Legea 193/2000, în condiţiile în care modificarea nu a fost raportată la un indicator precis, individualizat, deci nu satiface cerinţa clarităţii.

Astfel, potrivit lit. a) şi b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului, Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia; b)obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului;.

În aceste condiţii apare cu evidenţă faptul că evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii, la care face referire art. 3.1 din contract nu se încadrează în noţiunea de motivaţie întemeiată pentru modificarea condiţiilor contractuale, în condiţiile în care nu se poate determina modul de variaţie a acestei dobânzi, nefiind raportată la indici obiectivi, care să nu depindă de voinţa băncii - parte contractantă.

Neîndeplinirea condiţiei clarităţii clauzei reţinută de instanţa de apel a avut drept consecinţă incidenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 potrivit căruia o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Nu poate fi primită nici critica prin care recurenta susţine că intimaţii-reclamanţi nu au administrat probe din care să rezulte că nu ar fi cunoscut condiţiile de creditare, cu atât mai mult costurile creditului, având în vedere că nerespectarea cerinţei clarităţii stipulării unei obligaţii constituie un impediment pentru oricine, aşadar şi pentru o terţă parte, cum este însăşi instanţa de judecată.

Nu s-a imputat recurentei obligaţia de a preciza în contract toţi indicii variabili în funcţie de care se calculau costurile de creditare ale băncii în perioada 2007-2010, ci faptul că obligaţia financiară trebuia să prezinte parametrii clari de calcul determinaţi sau determinabili în mod obiectiv.

Indicarea unor motive generice de variaţie a dobânzii cum ar fi: în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii nu respectă cerinţa clarităţii.

Instanţa de apel a validat, de principiu, posibilitatea ca dobânda contractuală să fie variabilă prin respingerea constatării caracterului abuziv al clauzei 3.1 lit. b) din contractul de credit, care prevede că dobânda contractuală, începând cu cel de-al doilea an de creditare, este variabilă.

Întrucât motivele de variaţie a dobânzii prevăzute în clauza 3.3 din contract nu au caracter obiectiv, instanţa a constatat caracterul abuziv ale acesteia, fără ca acest lucru să reprezinte o încălcare a regulii de interpretare potrivit cu care o clauză trebuie interpretată în sensul aplicării sale, iar nu în sensul în care nu s-ar aplica.

Eliminarea clauzelor abuzive din contract este o chestiune de ordine publică care excedează regulilor de interpretare de drept comun şi reprezintă o sancţiune cu caracter disuasiv la adresa profesionistului care trebuie să se abţină pe viitor de la a stipula clauze abuzive în relaţiile cu consumatorii.

Aprecierea recurentei că sintagma evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii este pe înţelesul unui consumator mediu informat, cu atât mai mult a intimaţilor-reclamanţi, care au studii universitare, nu poate fi primită Curtea reţinând în mod corect că nici instanţa de judecată nu a putut determina modul de variaţie a dobânzii întrucât nu este raportată la indici obiectivi, verificabili.

Sunt nerelevante susţinerile recurentei privind calcularea dobânzii de către bancă pe baza unor indici de referinţă şi criterii pe care aceasta le-a utilizat inclusiv la stabilirea dobânzii iniţiale şi pentru care intimaţii-reclamanţi au optat la contractarea creditului, fără a solicita explicaţii suplimentare cu privire la mecanismul de stabilire a acestei, deorece instanţa a fost învestită cu verificarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda variabilă raportat la îndeplinirea cerinţei clarităţii clauzei la momentul încheierii contractului.

Trimiterile recurentei la O.U.G. nr. 50/2010, sunt eronate sub aspectul faptului că abia de la data intrării în vigoare a acestui act normativ a apărut obligaţia pentru instituţiile bancare de a reflecta variaţia dobânzii doar în funcţie de un indice de referinţă, în speţă Libor, celelalte costuri de finanţare ale băncii fiind asumate de către aceasta.

Apariţia actului normativ menţionat a avut ca raţiune necesitatea reglementării domeniului contractelor de credit în mod unitar, clauzele privind transparenţa dobânzii fiind reglementate şi anterior prin legislaţia aplicabilă în domeniul protecţiei consumatorilor.

Recurenta apreciază că buna-credinţă se prezumă, în timp ce reaua-credinţă trebuie dovedită, în condiţiile art. 1169 C. civ. de la 1864, or, în cauza pendinte nu s-a făcut nicio dovadă în sprijinul relei-credinţe invocate în privinţa sa.

Nici această critică nu poate fi primită. Buna credinţă în accepţiunea legislaţiei protecţiei consumatorilor are în vedere obligaţia profesionistului de a pune la dispoziţia consumatorului contracte conţinând clauze clare privind obligaţiile ce urmează a fi îndeplinite de acesta sub aspectul întinderii lor. Neîndeplinirea acestei obligaţii reprezintă în fapt impunerea unor clauze care nu au fost negociate cu consumatorul şi despre care acesta nu a avut cunoştinţă la data semnării contractului, ceea ce este echivalentul relei-credinţe din partea profesionistului.

Potrivit art. 4 alin. (3), teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului, iar nu consumatorului astfel cum greşit susţine recurenta.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1583 din 13 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B. şi A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1583 din 13 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2020.