Abusiveness of variable interest rate clauses permitting unilateral modification without specified limits or indices under consumer protection law.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the bank's appeal as unfounded, upholding the Court of Appeal's ruling that specific clauses in a consumer credit contract are abusive and null, thereby maintaining the lower court's order to annul provisions allowing unilateral modification of interest rates and repayment schedules, and obliging the bank to refund the difference between the contractual and unilaterally increased interest rates. The dispute involved a consumer challenging the validity of variable interest rate clauses that permitted the bank to modify the rate based on "market evolution" or "bank policy," where the first instance had voided these clauses along with administrative fees, which the appellate court narrowed down to only the interest rate and unilateral modification clauses. Relying on the Consumer Protection Law, the court determined that because the contract failed to specify concrete motives and limits for interest adjustments, the clauses were not expressed in intelligible language as required by law, thus failing to meet the statutory exceptions for variable interest rates; consequently, the bank's discretion to adjust rates without a precise, legally defined index was deemed contrary to good faith and consumer protection norms, and the bank's arguments regarding subsequent legal changes were rejected as procedurally inadmissible since they were not raised in the initial claims.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 pct. 8 C. proc. civ, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, art. 493 alin. (2) C. proc. civ, art. 493 alin. (4) C. proc. civ, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000; Abusiveness of variable interest rate clauses permitting unilateral modification without specified limits or indices under consumer protection law: Curtea de Apel Bucuresti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 427/2018 din 23 februarie 2018 a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 7573/28.11.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a menţinut soluţia privind caracterul abuziv al art. 4.7 teza finală, art. 14.1,14.4 (în relaţie cu art. 4.7 teza finală) şi a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată. A obligat intimata la 242,41 RON cheltuieli de judecată.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2020
Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 7573 din 28 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi a dispus anularea următoarelor clauze din convenţia x: art. 4.7, teza finală vizând faptul că rata anuală a dobânzii va putea fi modificată de către bancă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii; art. 5.4; art. 5.7 teza finală vizând plata "comisioanelor aferente"; 6.2 vizând comisionul de administrare; 8.3 şi 14.1 teza finală vizând acceptarea modificării unilaterale a graficului de rambursare ca şi 14.4 teza finală vizând modificarea unilaterală a clauzelor de către bancă; a respins capătul de cerere vizând stabilizarea cursului valutar; a obligat pârâta la restituirea sumei reprezentând diferenţa dintre dobânda consemnată la semnarea contractului şi cea percepută prin majorare unilaterală, a obligat aceeaşi pârâtă la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data perceperii fiecărei sume şi până la plata efectivă a acestui debit.
Împotriva acestei sentinţe la data de 27.10.2017 a declarat apel pârâta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 21.11.2017.
Curtea de Apel Bucuresti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 427/2018 din 23 februarie 2018 a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 7573/28.11.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a menţinut soluţia privind caracterul abuziv al art. 4.7 teza finală, art. 14.1,14.4 (în relaţie cu art. 4.7 teza finală) şi a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată. A obligat intimata la 242,41 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei civile nr. 427/2018 din 23 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucuresti, secţia a V-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. A. S.A.
Recurenta-pârâtă solicită, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii în totalitate a apelului şi, pe cale de consecinţă, respingerea capetelor de cerere cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda prevăzută la art. 4.7 teza a doua şi a art. 14.1 şi 14.4 (în relaţie cu art. 4.7 teza finală), precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că soluţia prin care s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei de la art. 4.7 teza a II-a a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 prin neanalizarea condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (6) pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale. Totodată, consideră că instanţa de apel a realizat o analiză a acestei clauze prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexă, însă nu a avut în vedere, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda.
O altă critică se referă la omisiunea instanţei de apel de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior momentului iunie 2010, de când dobânda a variat exclusiv în raport de indicele Libor. Astfel, consideră că instanţa de apel a încălcat art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, aplicabil între 21.06.2010 şi 02.01.2011, art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 şi art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.
Prin încheierea din 13 septembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului către părţi, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar prin încheierea din 26 septembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilindu-se termen la 23 ianuarie 2020, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Prin decizia atacată, instanţa de apel a admis apelul şi a menţinut soluţia instanţei de fond doar în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.7 teza finală, art. 14.1,14.4 (în relaţie cu art. 4.7 teza finală).
Recurenta-pârâtă susţine că nulitatea clauzei de la art. 4.7 teza a II-a a fost reţinută prin greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, prin neanalizarea condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (6) din lege care stipulează că nu pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv clauzele care privesc obiectul şi preţul contractului, cum este clauza privind dobânda.
Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Cu referire la clauzele prevăzute de 4.7 teza finală şi art. 14.1 şi 14.4 din contractul de credit reţinute ca fiind abuzive de instanţa de fond, instanţa de apel a reţinut că sintagma, potrivit căreia modificarea dobânzii se poate efectua în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii, nu este de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii întrucât nu sunt indicate în concret motivele şi limitele modificărilor.
Într-adevăr, din modul de redactare a clauzei privind dobânda variabilă prin care banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară precum şi cele referitoare la obligaţia împrumutatului de a achita sumele rezultând din eventuala ajustare a dobânzii de către bancă şi modificarea automată a graficului de rambursare ca urmare a ajustării ratei dobânzii, nu rezultă că aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, motiv pentru care, aceste clauze, deşi fac parte din obiectul contractului, nu pot fi excluse de la examinarea caracterului abuziv, cum în mod legal, a reţinut şi instanţa de apel.
Recurenta-pârâtă a criticat şi faptul că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei 4.7, nu a avut în vedere ipoteza în care banca poate modifica dobânda, respectiv alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi nici îndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de art. 4 din lege, analizând doar două din cele trei condiţii.
Criticile nu sunt fondate. Conform alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt abuzive clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Conform alin. (2), prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii platibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Aceste dispoziţii legale nu susţin ipoteza avansată de recurenta-pârâtă că textul de lege permite modificarea unilaterală a contractului de credit atunci când este stipulat caracterul variabil al dobânzii, chiar în lipsa unor motive indicate expres în contract. Dimpotrivă, legea permite modificarea ratei dobânzii variabile doar în condiţiile în care contractul de credit conţine în mod expres care sunt motive temeinice care generează modificarea.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei-pârâte că instanţa de apel nu a analizat clauza prevăzută la art. 4.7 teza finală din contractul de credit din perspectiva dispoziţiilor legale în vigoare data încheierii contractului de credit respectiv la 26.11.2008, dată la care nu exista obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anume indice de referinţă.
O primă observaţie se impune: alin. (1), lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu a suferit modificări de la data intrării în vigoare şi până în prezent, apoi, recurenta-pârâtă nu face referire la aplicarea de către instanţa de apel a unui text de lege care a intrat în vigoare după data încheierii contractului de credit.
Aşadar, la data încheierii contractului de credit recurenta-pârâtă trebuia să se conformeze dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 sub aspectul reglementării unor clauze contractuale cu obligaţii clare de plată, cu caracter neechivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Neprocedând în acest mod, recurenta-pârâtă a generat posibilitatea împrumutatului să sesizeze instanţa de judecată cu verificarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit.
Reţinând că obligaţia de plată a dobânzii contractuale nu satisface condiţia clarităţii întrucât modificarea acesteia se face în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, instanţa de apel a concluzionat că o astfel prevedere nu înseamnă nici stabilirea unui cuantum, nici stabilirea unui caracter al dobânzii deci nu devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Cum instanţa de apel a reţinut că modul de redactare al clauzei privind dobânda are un caracter discreţionar întrucât modificarea acesteia ţine numai de voinţa profesionistului atâta timp cât nu sunt prevăzute motivele şi limitele modificărilor, nu s-a mai impus analiza celorlalte condiţii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare este contrară cerinţelor bunei credinţe raportat la faptul că profesionistul, deşi nu a încheiat un contract aleatoriu ci un contract comutativ, nivelul obligaţiei de plată a dobânzii stabilit în sarcina consumatorului ţine de voinţa sa exclusivă, ceea ce exclude buna credinţă.
Deşi cele două entităţi contractuale, respectiv banca şi împrumutatul, sunt subiecte de drept privat, libertatea băncii de a reglementa clauzele contractuale nu este absolută ci ea trebuie să se manifeste în limitele impuse prin legislaţia privind protecţia consumatorilor, ale cărei norme au carater imperativ, de la care părţile nu pot deroga.
Recurenta invocă aplicabilitatea în cauză a O.U.G. nr. 178/2008 prin care a fost modificată O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor în sensul că art. 93 nou introdus, ar fi permis băncii modificarea unilateral a dobânzii, criteriu eliminat abia în iunie 2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcţie de indicele Libor 6M.
Nici această critică nu poate fi primită, interpretarea textului de lege invocat nefiind aceea că, de la data intrării sale în vigoare, băncile au primit dreptul să modifice unilateral dobânzile în condiţiile în care acest lucru nu este prevăzut în contract prin clauze conforme legii.
În ceea ce priveşte critica prin care se susţine omisiunea instanţei de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior momentului iunie 2010 dată de la care susţine recurenta-pârâtă, dobânda a variat exclusiv în raport de indicele Libor, aceasta se situează în afara cadrului procesual având în vedere că nu a constituit un petit formulat în faţa instanţei de fond cu respectarea procedurii prevăzute de lege pentru susţinerea pretenţiilor proprii.
Cum instanţa a fost învestită exclusiv de către împrumutat cu constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda, clauză care nu a suferit modificări de la data încheierii contractului de credit prin semnarea unui act adiţional de către părţi, poziţia procesuală a băncii de a solicita analiza legalităţii dobânzii de la o anumită dată, formulată direct în căile de atac, nu poate fi primită.
Referirile la O.U.G. nr. 50/2010 nu schimbă cu nimic situaţia atâta timp cât nu s-a depus la dosar un act adiţional prin care să transpună în mod efectiv dispoziţiile actului normativ în perioada aplicabilităţii acestuia contractului de credit în cauză.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 427/2018 din 23 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 427/2018 din 23 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2020.