Contributory negligence and passenger assumption of risk in automotive civil liability under Article 1371 of the Civil Code

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 26 aprilie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâta E., prin corespondent F. S.R.L. şi intervenientul forţat G., au solicitat instanţei să dispună: obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul încercat prin decesul lui H., astfel: pentru A., tatăl victimei decedate - suma de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale; pentru B., mama victimei decedate - suma de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale şi suma de 10.841,54 RON, cu titlu de daune materiale; pentru C., fratele victimei decedate - suma de 500.000 RON, cu titlu de daune morale; obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul încercat de vătămatul reclamant D., şi anume suma de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale şi suma de 5.839,44 RON, cu titlu de daune materiale.

Prin sentinţa civilă nr. 1972 din 23 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâta E., prin corespondent F. S.R.L. şi intervenientul forţat G. şi a obligat pârâta la plata următoarelor sume: către reclamanţii A. şi B. suma de 10.000 Euro pentru fiecare, cu titlu de daune morale şi suma de 10.841,54 RON cu titlu de daune materiale; către reclamantul C. suma de 5.000 Euro cu titlu de daune morale; către reclamantul D. suma de 75.000 Euro cu titlu de daune morale şi suma de 5.839,44 RON cu titlu de daune materiale.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanţii A., B., C., D. şi pârâta Societatea E., prin mandatar F. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 2110 din 29 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Societatea E. împotriva sentinţei civile nr. 1972 din 23 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor, astfel: pentru A. şi B. la suma de 7.500 euro, pentru C. la suma de 4.000 euro, pentru D. la 56.250 euro. A fost respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Instanţa de apel a reţinut culpa concurentă a victimelor, având în vedere că la data producerii accidentului, atât conducătorul auto cât şi victimele au consumat băuturi alcoolice.

În ceea ce priveşte aplicarea Directivei nr. 103/CE/2009 privind asigurarea de răspundere civila auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, invocată de către pârâtă pentru reţinerea culpei exclusive, având în vedere că şi victimele se aflau sub influenţa băuturilor alcoolice, raportat şi la vârsta acestora la momentul producerii accidentului, Curtea nu a putut face aplicarea clauzei de răspundere a asigurătorului, în condiţiile în care, raportat la întreg materialul probator administrat, nu s-a putut aprecia în mod obiectiv asupra faptului că victimele au fost în măsură să evalueze gradul de intoxicare al şoferului.

Raportat la reţinerea unei culpe în producerea consecinţelor accidentului prin nepurtarea centurii de siguranţă, fiind de notorietate riscul şi consecinţele la care o persoană se supune în această situaţie, Curtea a apreciat că aceasta nu poate fi reţinută decât în persoana victimei H. având în vedere concluziile actelor de urmărire penale efectuate în dosarul nr. x/2014 care atestă faptul că victima a fost proiectată în afara autoturismului, împrejurare care nu s-ar fi putut produce raportat la dinamica accidentului în ipoteza în care victima ar fi purtat centura de siguranţă. În ceea ce priveşte comportamentul reclamantului D., Curtea a constatat că, nici în faza de urmărire penală, dar nici în faţa instanţei de fond sau de apel nu s-au administrat probe pe acest aspect, motiv pentru care, cu aplicarea art. 249 C. proc. civ., a respins apărarea asigurătorului pe acest aspect.

În ceea ce priveşte efectele sentinţei penale 784/30.10.2015 în cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că aceasta se bucură de putere de lucru judecat cu privire la săvârşirea faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului G.. Faţă de victimele H. şi D., întrucât nu împotriva acestora s-a început urmărirea penală sau dispus vreo soluţie în cauza penală, menţiunile cuprinse în hotărâre au forţa probatorie a unui înscris autentic, motiv pentru care Curtea a înlăturat considerentele sentinţei civile 1972/23.05.2017 sub acest aspect.

În consecinţă, în opinia instanţei de apel, contrar celor reţinute de prima instanţă, la producerea accidentului din 01.12.2013 a reţinut culpa victimei H. într-un cuantum de 50% (25% pentru reprezentarea faptului că G. se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi 25% pentru nepurtarea centurii de siguranţă) şi a reclamantului D. în cuantum de 25%, pentru reprezentarea faptului că G. se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, astfel că apelul formulat de pârâta E. a fost găsit fondat în această privinţă.

Raportat la aceste concluzii, făcând şi aplicarea deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie (pronunţata de completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in interpretarea dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ.), Curtea a aplicat procentul de culpă reţinut în persoana victimelor la momentul stabilirii despăgubirilor.

Împotriva deciziei civile nr. 2110 din 29 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A., B., C., D. şi pârâta Societatea E. au declarat recurs.

Recursul reclamanţilor A., B., C., D.

Recurenţii-reclamanţii au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii atacate.

Recurenţii critică decizia atacată susţinând ca a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 27 şi 28 din Ordinul nr. 14/2011 emis de către CSA şi a dispoziţiilor cuprinse în Directiva Europeană 103/CE/2009 (art. 12, art. 13 precum şi pct. 23 din preambulul Directivei).

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au înţeles să critice hotărârea instanţei de fond cât şi a instanţei de apel faţă de modalitatea de soluţionare a pretenţiilor formulate cu titlu de daune morale ca urmare a decesului victimei H., precum şi ca urmare a vătămării corporale a victimei D.. Se precizează faptul că victima directă a acestui accident şi implicit victimele indirecte sunt terţe persoane în raport de asigurarea de răspundere civilă, astfel că este incident în cauză art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia dată, a dispus respingerea apelului formulat de către reclamanţi şi reţinerea în sarcina acestora, conform tezei asumării riscului, un grad de culpă în producerea accidentului. Astfel, prin decizia criticată se reţine, în baza dispoziţiilor art. 1371 din C. civ., o culpă concurentă a victimelor - motiv de diminuare a cuantumului daunelor acordate în vederea reparării prejudiciului nepatrimonial suferit, însă contrar opiniei instanţei de apel, în cauza dedusă judecăţii nu există o culpă comună a persoanelor prejudiciate, prin decizia penală nr. 412/A fiind stabilită fără urmă de dubiu, vinovăţia exclusivă a şoferului care a cauzat prejudiciul.

Potrivit art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., autoritatea hotărârii penale nu se manifestă asupra civilului în mod absolut şi în toate cazurile, ci există o întreită limitare şi aceasta priveşte: existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia, aspecte care nu vor mai putea fi puse în discuţie pe calea unui proces civil. Sub aceste aspecte se consideră că, greşit instanţa de apel a înlăturat reţinerea autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale.

Cu privire la reţinerea unui grad de culpă în sarcina victimelor motivat de faptul că au cunoscut starea de ebrietate a şoferului, recurenţii susţin că legea nu prevede în situaţia dată excluderea sau diminuarea daunelor pentru victimele care s-au urcat în maşină cu un şofer aflat sub influenţa băuturilor alcoolice iar legea, doctrina şi practica nu admit faptul că victima este prezumată a fi acceptat riscul de a muri sau de a rămâne cu sechele pentru toată viaţa.

Interdicţia statuată în dispoziţiile art. 1355 alin. (3) C. civ. se corelează cu dispoziţiile legii fundamentale şi cu prevederile C. civ. în materia drepturilor inerente persoanei fizice. Articolul 64 şi art. 66 din C. civ. stabilesc faptul că nu se poate aduce atingere integrităţii fiinţei umane decât în condiţiile strict, expres şi limitativ prevăzute de lege.

Cu privire la acest aspect se arată că nu există text de lege care să confirme susţinerea că ar exista un consimţământ al victimelor, care ar duce automat la exonerarea asigurătorului de la plata despăgubirilor ca urmare a prejudiciului produs prin fapta asiguratului sau.

Din interpretarea textului normativ menţionat, se deduce foarte clar că teoria acceptării riscurilor nu îşi poate produce efecte în situaţiile în care prejudiciul cauzat victimei a fost rezultatul unei conduite culpabile a autorului său, respectiv a fost săvârşit cu intenţie ori ca urmare a unei culpe grave, ci doar în situaţiile în care acesta a fost urmarea neglijenţei sau imprudenţei autorului său. De asemenea, tot din cuprinsul acestor texte de lege rezultă că această clauză exoneratoare de răspundere îşi va produce efecte numai în acele situaţii în care natura prejudiciului este una patrimonială, iar nu una personală.

Faţă de cele invocate, reiese că în materie delictuală nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ale victimei decât în situaţiile limitativ prevăzute de lege.

Directiva Europeană 103/CE/2009 prevede faptul că excluderea pasagerilor de la acordarea daunelor pe motiv că s-ar fi urcat într-o maşină cu un şofer aflat sub influenţa băuturilor alcoolice este nelegală. În art. 12 alin. (1) se arată că asigurarea acoperă răspunderea ce rezultă că urmare a utilizării unui vehicul pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alţii decât conducătorul auto.

În acest context, recurenţii susţin că nicio reglementare legală, nicio dispoziţie legală în materie nu exclude posibilitatea ca reclamanţii să fie dezdăunaţi prin efectul Legii nr. 136/1996, în calitatea lor de persoane prejudiciate.

În ceea ce priveşte reţinerea unui culpe cu privire la nepurtarea centurii de siguranţă de către victima decedată, aceasta este nefondată şi nelegală deoarece culpa acesteia se putea reţine doar dacă se făcea dovada efectivă a unei legături de cauzalitate între deces şi nefolosirea centurii. Astfel, nu se poate reţine o culpă concurentă a victimei raportat la faptul că aceasta purta sau nu centura de siguranţă la momentul impactului. Simpla omisiune de a nu purta centura de siguranţă nu este suficientă în construirea unei apărări privitoare la gravitatea şi natura consecinţelor unui eveniment rutier. Culpa ce revine conducătorului autovehiculului de a conduce cu viteză mare pe un carosabil umed precum şi conduita indisciplinată adoptată în trafic de acesta sunt principalele cauze ce au dus la producerea accidentului şi, în consecinţă la rezultatul vătămător înregistrat de părţi.

Vinovat exclusiv pentru producerea accidentului este conducătorul autoturismului, legătura de cauzalitate între fapta acestuia şi consecinţele evenimentului rutier fiind fără dubiu, în lipsa faptei săvârşite de către şofer nu ar fi existat decesul victimei. Doar conduita indisciplinată a acestuia în trafic a fost de natură să conducă la producerea rezultatului realmente vătămător, în mod explicit la producerea riscului asigurat şi, în subsidiar, la decesul şi vătămarea pasagerilor.

Nu reiese din probe faptul că leziunile au fost produse ca urmare a expulzării din maşină (conform susţinerilor asigurătorului şi preluate de instanţa de apel), ci ele au fost produse ca urmare a impactului pe care maşina l-a avut cu stâlpul de pe marginea drumului, impactul fiind atât de devastator încât maşina a fost ruptă efectiv în două.

Având în vedere cele expuse, recurenţii consideră că nu se poate reţine în sarcina celor doi pasageri un grad de culpă concurent în producerea accidentului, respectiv în producerea consecinţelor vătămătoare şi solicită instanţei de control judiciar să aibă în vedere că din tot materialul probator în cauză, rezultă că acţiunea intervenientului reprezintă o condiţie sine qua non, având o contribuţie esenţială, fiind cauza principală ce a generat rezultatul şi fără de care acesta nu s-ar fi produs.

Recursul pârâtei Societatea E.

Prin memoriul de recurs, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nelegalitatea deciziei atacate este motivată de împrejurarea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit atât dispoziţiile art. 1371 C. civ., cât şi dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi dispoziţiile art. 28 din Norma CSA nr. 14/2011, precum şi dispoziţiile par. 23 din Directiva nr. 103/CE/2009.

În opinia recurentei, hotărârea recurată este nelegală, deoarece în mod eronat instanţa de apel, admiţând apelul, a schimbat numai în parte sentinţa apelată, deşi raportat la dispoziţiile legale incidente în prezenta cauză, aceasta ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa consimţământului expres al victimelor la săvârşirea faptei care a dus la producerea prejudiciului, devreme ce chiar instanţa de apel a reţinut că acestea consumaseră anterior împreună cu conducătorul auto cantităţi mari de alcool, iar ulterior au acceptat să se deplaseze într-un autoturism condus de către o persoană aflată în stare avansată de ebrietate, asumându-şi astfel riscul producerii prejudiciului.

În acest sens, recurenta consideră că în prezenta cauză se află în ipoteza în care victimele puteau să evite în tot cauzarea prejudiciului dacă nu acceptau să se deplaseze într-un vehicul condus de către o persoană aflată în stare avansată de ebrietate, asumându-şi astfel riscul producerii faptei cauzatoare a prejudiciului, instanţa de apel făcând o greşită aplicare a acestei teze.

Mai mult, argumentul pentru care instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile menţionate este acela că victimele nu puteau aprecia gradul de intoxicare al conducătorului auto datorită faptului că ele însele se aflau sub influenţa băuturilor alcoolice, deci invocând în sprijinul victimelor propria lor culpă cu încălcarea unuia din principiile fundamentale ale dreptului civil potrivit căruia nemo auditur propriam turpitudinem alleqans.

Astfel, recurenta înţelege să critice pentru nelegalitate decizia pronunţată, deoarece, contrar celor reţinute prin considerentele hotărârii recurate, din interpretarea corectă a dispoziţiilor legale susmenţionate rezultă în mod clar şi neechivoc că asigurătorul nu acordă despăgubiri în cazul în care persoana prejudiciată/victima şi-a dat consimţământul la săvârşirea faptei ilicite, acceptând posibilitatea producerii prejudiciului, aceste dispoziţii legale reprezentând cazuri particulare ale regulii din materia răspunderii civile delictuale, potrivit cu care fapta victimei însăşi înlătură răspunderea civilă a autorului faptei.

Aşa cum s-a precizat şi prin motivele de apel, ca urmare a asumării în integralitate de către victime a riscului producerii unui accident (rezultat pe care toate cele patru victime trebuiau şi puteau să îl prevadă), în mod evident răspunderea civilă delictuală pentru consecinţele grave ale evenimentului rutier faţă de propria persoana aparţine chiar victimelor.

În sensul celor menţionate, faptul că victimele nu au consimţit la producerea leziunilor care au dus la decesul, respectiv la vătămarea acestora, nu are relevanţă deoarece, consimţământul victimei nu trebuie să privească producerea prejudiciului, ci săvârşirea faptei ilicite (în cazul de faţă conducerea unui vehicul - în care victimele au acceptat să urce - pe drumurile publice într-o stare avansată de ebrietate, faptă care constituie un pericol social major, acesta fiind şi motivul pentru care această faptă este prevăzută şi sancţionată de legiuitor ca infracţiune) care era de natură a produce prejudiciul şi, din păcate l-a şi produs.

De asemenea, recurenta apreciază că intimaţii-reclamanţi nu sunt îndreptăţiţi la despăgubiri şi în raport de dispoziţiile par. 23 din Directiva nr. 103/CE/2009 deoarece aceste dispoziţii instituie doar o prezumţie relativă, potrivit cu care pasagerul nu este în mod obişnuit în măsură să evalueze gradul de intoxicare a şoferului, motiv pentru care acesta nu poate fi exclus de plano de la beneficiul asigurării.

În acest context, recurenta consideră că hotărârea atacată este nelegală, deoarece din interpretarea per a contrario a acestui text rezultă că în situaţia în care se dovedeşte că pasagerii au putut să evalueze gradul de intoxicare a şoferului, iar în situaţia în care se dovedeşte (speţa de faţă) că pasagerii au consumat împreună cu şoferul mari cantităţi de alcool, atât aceştia, cât şi şoferul, având o alcoolemie foarte mare, este evident că pentru aceştia nu mai poate opera prezumţia că nu au ştiut că şoferul a consumat alcool şi nu au putut evalua gradul de intoxicaţie alcoolică al acestuia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părţi, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar prin încheierea din 24 octombrie 2019 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului şi a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilindu-se termen la 23 ianuarie 2020, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse pentru considerentele ce urmează:

Litigiul are ca obiect acţiune în răspundere delictuală întemeiată pe art. 49 din Legea nr. 136/1995 conform căruia asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule.

Recurenţii-reclamanţi critică decizia atacată susţinând că, în mod greşit, s-a reţinut o culpă concurentă a victimelor accidentului rutier, deşi culpa îi aparţine exclusiv şoferului, aceasta fiind stabilită prin decizia penală nr. 412/A, care se bucură de autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, conform art. 22 alin. (1) C. proc. pen.

Critica nu este fondată.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a deciziei penale în cadrul unui dosar civil având ca obiect răspundere civilă delictuală sunt relevante în speţă dispoziţiile art. 1365 din C. civ., care, stabilind efectele hotărârii penale în privinţa răspunderii pentru fapta proprie, prevăd că instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Prin decizia penală anterior amintită, instanţa a analizat doar vinovăţia penală a inculpatului reţinând în sarcina acestuia existenţa infracţiunilor săvârşite, prin urmare decizia are autoritate de lucru judecat doar cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o însă nu şi cu privire la gradul de culpă al acesteia sau cu privire la existenţa unei culpe concurente a victimelor, aceste aspecte intrând în competenţa de evaluare a instanţei civile.

Aşadar, în cazul litigiului civil sunt analizate elementele răspunderii civile delictuale şi sunt administrate probe pentru dovedirea existenţei prejudiciului şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite, din perspectiva legii civile, fără ca acest lucru să încalce autoritatea de lucru judecat a deciziei penale.

Potrivit dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ. în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Această normă legală face posibilă diminuarea obligaţiei autorului faptei ilicite, atunci când acesta apreciază că şi victima a contribuit, cu intenţie sau din culpă, la cauzarea sau la mărirea prejudiciului. Autorul faptului prejudiciabil va putea fi obligat la dezdăunare numai în raport cu "contribuţia" sa la producerea prejudiciului, pentru restul de daună fiind răspunzătoare victima, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii sale concurenţiale.

Din interpretarea prevederii legale redate reiese că legiuitorul român a stabilit drept condiţie pentru reţinerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârşirea de către aceasta a faptei cu o anumită formă a vinovăţiei, intenţie sau culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Aceste aspecte au fost avute în vedere şi la pronunţarea Deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curţi, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 4 iulie 2016, prin care s-a decis că dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

Motivând soluţia reţinută în dispozitivul deciziei, Înalta Curte a statuat în considerente că:

"Dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiţia ca victima sa săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia; (...) sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din C. civ., şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. (...)

Aşadar, dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului."

Hotărârea instanţei supreme respectă principiul de drept potrivit căruia răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai uşoară culpă, această formă de răspundere fiind mult mai largă decât răspunderea penală, existând o distincţie clară între cele două laturi ale cauzei.

Aplicând aceste reguli în privinţa determinării culpei fiecărui participant, instanţa de apel a făcut distincţie între culpa conducătorului auto în producerea efectivă a accidentului care a avut drept consecinţă atragerea răspunderii penale a acestuia şi culpa în producerea consecinţelor grave ale accidentului, respectiv deces şi vătămare corporală, ce aparţine victimelor care şi-au asumat şi acceptat riscul producerii acestor consecinţe atunci când au acceptat să se urce într-un autovehicul condus de o persoană aflată în stare de ebrietate, dând dovadă de lipsa de diligenţă cu privire la viaţa şi siguranţa personală.

În aplicarea art. 1371 alin. (1) C. civ., instanţa de apel a analizat în mod judicios vinovăţia conducătorului auto şi a victimelor accidentului rutier reţinând şi culpa concurentă a victimelor în producerea consecinţelor accidentului deoarece din probele administrate în dosarul penal a rezultat că victimele au dat dovadă de iresponsabilitate prin faptul că au acceptat să se urce într-un vehicul condus de o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice şi fără a respecta obligaţia legală de a purta centura de siguranţă, conform art. 35 alin. (1) din Oug. nr. 195/2002, care ar fi fost de natură să limiteze consecinţele accidentului.

Astfel, în raport de circumstanţele factuale statuate prin decizia pronunţată în dosarul penal şi de probele administrate, atât în faţa instanţei penale dar şi civile, instanţa de apel a efectuat o corectă determinare a nivelului despăgubirilor cuvenite recurenţilor-reclamanţi, având la bază gradul de culpă reţinut.

Contrar susţinerilor recurenţilor art. 1371 alin. (1) este temeiul legal în stabilirea culpei concurente a victimelor şi este incident şi în situaţia consecinţelor produse în urma accidentelor de circulaţie, acest text de lege constituind dreptul comun aplicabil ori de câte ori nu există dispoziţii speciale.

Art. 1355 alin. (3) C. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi în susţinerea teoriei că nu există text de lege care să confirme susţinerea că ar exista un consimţământ al victimelor care ar duce automat la exonerarea asigurătorului de la plata despăgubirilor ca urmare a prejudiciului produs prin fapta asiguratului său, prevede că răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii.

În cauza de faţă textul de lege care poate diminua răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii este art. 1371 alin. (1) C. civ. astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi, ca atare nici această critică nu este fondată.

Este nefondată şi critica prin care recurenţii susţin faptul că Directiva Europeană 103/CE/2009 par. 23 a fost greşit aplicată în cauză deoarece pasagerii nu pot fi excluşi de la acordarea despăgubirilor în nicio situaţie.

Înalta Curte reţine că par. 23 din Directiva menţionată are în vedere interzicerea excluderii de plano a pasagerilor de la beneficiul acordării despăgubirilor în caz de accident iar nu acordarea despăgubirilor în orice condiţii, cum susţin recurenţii.

Prevederile art. 1371 alin. (1) C. civ. şi ale art. 28 din Ordinul nr. 14/2011 nu sunt în contradicţie cu par. 23 din Directiva Europeană 103/CE/2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, a Parlamentului European, întrucât prin legislaţia internă nu s-au exclus de la asigurare pasagerii pentru considerentul că au ştiut că şoferul vehiculului era sub influenţa alcoolului, ci s-a avut în vedere doar gradul în care culpa acestora concură cu culpa autorului prejudiciului.

Cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 27 şi 28 din Ordinul nr. 14/2011 emis de către CSA Înalta Curte reţine că recurenţii nu au formulat critici concrete prin memoriul de recurs, aceste dispoziţii fiind indicate în mod formal.

Prin memoriul de recurs recurenta-pârâtă critică în esenţă aceleaşi aspecte ca şi recurenţii-reclamanţi dar dintr-o perspectivă opusă astfel că Înalta Curte va avea în vedere, în analiza recursului acesteia, doar criticile la care nu s-a răspuns deja.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa consimţământului expres al victimelor la săvârşirea faptei care a dus la producerea prejudiciului, devreme ce s-a reţinut că acestea consumaseră anterior împreună cu conducătorul auto cantităţi mari de alcool, iar ulterior au acceptat să se deplaseze într-un autoturism condus de către o persoană aflată în stare avansată de ebrietate, asumându-şi astfel riscul producerii prejudiciului, ca atare ipoteza care trebuia reţinută e aceea în care victimele puteau să evite în tot cauzarea prejudiciului.

Critica este nefondată. Consimţământul reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane în vederea încheierii ori săvârşirii unui act juridic. Pentru a produce efecte, consimţământul trebuie să fie conştient şi liber, neviciat. Manifestarea expresă a consimţământului presupune exprimarea acestuia în mod direct ceea ce exclude posibilitatea de a fi dedus prin intermediul prezumţiilor.

În speţă, din probele administrate nu rezultă că victimele şi-au exprimat expres consimţământul cu privire la săvârşirea faptei ilicite dimpotrivă exprimarea consimţământul acestora a fost atenuată serios de starea de ebrietate în care s-au aflat la momentul când au urcat în vehicul, acestea neputând aprecia gradul de intoxicare al conducătorului auto, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa nu a invocat în sprijinul victimelor propria lor culpă, stabilirea gradului culpei fiecărui participant la producerea cazului asigurat făcându-se pe baza probelor administrate atât în faţa instanţei penale cât şi în faţa instanţei civile.

Sunt nefondate şi susţinerile prin care recurenta înţelege să critice pentru nelegalitate decizia pronunţată, deoarece, din interpretarea corectă a dispoziţiilor legale rezultă în mod clar şi neechivoc că asigurătorul nu acordă despăgubiri în cazul în care persoana prejudiciată/victima şi-a dat consimţământul la săvârşirea faptei ilicite, deoarece astfel cum s-a arătat, din situaţia de fapt reţinută, nu rezultă existenţa consimţământului victimelor.

Recurenta-pârâtă apreciază că intimaţii-reclamanţi nu sunt îndreptăţiţi la despăgubiri şi în raport de dispoziţiile par. 23 din Directiva nr. 103/CE/2009 deoarece din interpretarea per a contrario a acestui text rezultă că în situaţia în care se dovedeşte că pasagerii au putut să evalueze gradul de intoxicare a şoferului, iar în situaţia în care se dovedeşte (speţa de faţă) că pasagerii au consumat împreună cu şoferul mari cantităţi de alcool, atât aceştia, cât şi şoferul, având o alcoolemie foarte mare, este evident că pentru aceştia nu mai poate opera prezumţia că nu au ştiut că şoferul a consumat alcool şi nu au putut evalua gradul de intoxicaţie alcoolică al acestuia.

Chestiunea posibilităţii evaluării de către pasageri a gradului de intoxicare a şoferului este una de apreciere a instanţei de fond şi se bazează pe întregul material probator administrat, ca atare ea nu poate fi analizată sub aspectul legalităţii de către instanţa de recurs.

Fata de considerente reţinute, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. şi de recurenta-pârâtă SOCIETATEA E. împotriva deciziei civile nr. 2110 din 29 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-intervenient G..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. şi de recurenta-pârâtă SOCIETATEA E. împotriva deciziei civile nr. 2110 din 29 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-intervenient G..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2020.