Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 150/2020 AI generated

Enforceability of bilateral financial commitment: relative nullity for lack of cause and irrelevance of missing tax invoice

Case Number Decizia nr. 150/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, upholding the Court of Appeal’s decision that ordered the defendant to pay the plaintiff approximately RON 992,000 in principal debt and VAT, plus legal interest, for a commercial dispute concerning the enforcement of a financial commitment. The defendant, a construction sub-contractor, challenged the validity of the commitment by arguing it lacked a valid cause, was subject to absolute nullity, and could not be enforced without a tax invoice, claiming the lower court violated procedural rights by rejecting late evidentiary requests. The Supreme Court ruled that the lower court correctly rejected these defenses because the absence of a cause constitutes relative nullity under the Civil Code which the defendant failed to formally invoke, the commitment was a valid bilateral agreement creating binding obligations between the parties independent of accounting documentation, and the defendant’s failure to submit evidence in a timely manner precluded a claim of procedural violation, thereby confirming that the requirement of a tax invoice does not constitute a legitimate cause for non-payment.

Legislator headnote

AI generated

art. 1169 C. civ, art. 1270 alin. (1) C. civ, art. 1247 C. civ, art. 1247 alin. (2) C. civ, art. 493 alin. (2) C. proc. civ, art. 493 alin. (4) C. proc. civ; Enforceability of bilateral financial commitment: relative nullity for lack of cause and irrelevance of missing tax invoice: În ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond cu privire la cauza acestui act juridic, instanţa de apel a reţinut că judecătorul fondului a interpretat greşit dispoziţiile art. 1235 şi 1239 C. civ., având în vedere că dispoziţiile C. civ. prezumă cauza şi nu trebuie dovedită, însă în cauza de faţă, aceasta este confirmată de raporturile juridice dintre părţi, respectiv contractele de subantrepriză a lucrărilor de construcţie.

Keywords

AI generated
nullity of contract bilateral contract obligation to pay validity of debt enforcement tax debt commercial accounting

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 24.05.2016 sub nr. x/2016 reclamanta A. S.R.L. societate în insolvenţă, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 992.000 RON reprezentând 800.000 RON debit principal şi 192.000 RON TVA aplicat la debitul principal, conform angajamentului din data de 24.08.2015, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale remuneratorii, calculată până la data achitării debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, prin sentinţa civilă nr. 788 din 25 octombrie 2017,a respins cererea ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L..

Curtea de Apel Bacău, secţia I Civilă, prin decizia nr. 856/2018 din 09 octombrie 2018, a admis apelul civil formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 788/25.10.2017 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 992.000 RON reprezentând debit principal şi TVA precum şi dobânda legală de la data cererii de chemare în judecată şi până la data achitării efective.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că potrivit convenţiei Angajament din data de 24.08.2015, părţile semnatare au convenit ca suma de 800.000 RON + TVA (în total 992.000 RON) să fie achitată de B. S.R.L. către A. S.R.L. eşalonat, începând cu situaţia intermediară de lucrări (SIL) nr. 9 şi următoarele, scadenţa plăţilor (în valoare de 20% din fiecare SIL) fiind stabilită la 3 zile de la încasarea sumei de la Compania de Apă Târgovişte S.A

Curtea a reţinut că Angajamentul din data de 24.08.2015 este un act juridic valabil, asumat prin semnătură de către părţile contractante, act care nu a fost contestat de niciuna dintre părţi având în vedere că S.C. B. nu a formulat o acţiune în anularea acestui înscris, cerere reconvenţională sau un alt demers judiciar prin care să invoce eventuala lipsă a unor condiţii de valabilitate a actului juridic. S-a mai reţinut că prin Notele de şedinţă din 13.04.2017, intimata-pârâtă a recunoscut obligaţia de plată din înscrisul ce face obiectul cauzei, fiind incidente dispoziţiile art. 348 şi urm. C. proc. civ.. În aceleaşi note de şedinţă, precum şi întâmpinarea formulată în apel, intimata pârâtă a susţinut că se află în imposibilitatea de plată a sumei la care s-a obligat prin Angajament întrucât nu s-ar fi emis o factură din partea apelantei cu privire la această sumă, apărare pe care instanţa a reţinut-o ca neîntemeiată în raport de textul legal al art. 286 alin. (4) lit. f) Codul fiscal şi Normele metodologice de aplicare.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond cu privire la cauza acestui act juridic, instanţa de apel a reţinut că judecătorul fondului a interpretat greşit dispoziţiile art. 1235 şi 1239 C. civ., având în vedere că dispoziţiile C. civ. prezumă cauza şi nu trebuie dovedită, însă în cauza de faţă, aceasta este confirmată de raporturile juridice dintre părţi, respectiv contractele de subantrepriză a lucrărilor de construcţie.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs S.C. B. S.R.L.

Recurenta - pârâtă se raportează la dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate sub aspectul soluţiei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Un prim motiv de recurs este acela că instanţa de apel a respins ca tardivă cererea de probatorii cu motivarea că probele nu au fost solicitate o dată cu întâmpinarea, reţineri care sunt eronate în opinia recurentei, aceasta susţinând că a indicat în cuprinsul întâmpinării proba cu înscrisuri astfel că i-a fost încălcat dreptul la apărare, înscrisurile probând că reclamanta solicită recuperarea aceleiaşi sume de bani şi de la C. S.A. precum şi de la Compania de Apă Târgovişte S.A..

Al doilea motiv de recurs este reprezentat de faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1169 C. civ., art. 1270 alin. (1) C. civ., art. 1235, art. 1239, art. 1247 C. civ.

Instanţa de apel a avut o reprezentare defectuoasă în momentul în care a apreciat că nulitatea absolută a unui act poate fi analizată numai în situaţia în care aceasta a fost invocată în prealabil, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, or dacă, conform art. 1247 alin. (2) C. civ., nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pentru instanţa este o obligaţie de a o invoca din oficiu. Potrivit deciziei atacate, angajamentul din data de 24 august 2015, deşi criticabil pentru motive de nulitate absolută, este valabil în lipsa invocării nulităţii de către părţi.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit prevederile art. 286 alin. (4) lit. f) Codul fiscal, acesta fiind punctul de vedere al expertului parte propus de reclamant, dispoziţii care nu sunt aplicabile speţei pendinte întrucât nu subzistă ipoteza în care sumele ar fi fost achitate în numele şi în contul altei persoane.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că pârâta a recunoscut obligaţiile din cuprinsul Angajamentului, în realitate acestea fiind asumate sub rezerva îndeplinirii anumitor condiţii de către reclamantă.

În continuare, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel în mod greşit a înlăturat concluziile Raportului de expertiză din cadrul obiectivelor 6-8 deşi acestea erau pertinente şi utile cauzei. Din punct de vedere contabil, pârâta nu poate realiza o plată fără a avea la bază documente justificative, fără să fi fost emisă în prealabil o factură, un act contabil în care să se precizeze bunul, calitatea, cantitatea, preţul, această concluzie fiind indicată şi în raportul de expertiză unde se precizează că angajamentul din 24 august 2015 nu este un document financiar contabil justificativ.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că din corelarea datelor se evidenţiază împrejurarea că pârâta a încasat de la beneficiar strict sumele de bani pentru lucrările efectuate de aceasta, nu şi pentru cele realizate anterior de reclamantă. În opinia recurentei, reclamanta încearcă să inducă în eroare instanţa, având în vedere că aceeaşi sumă de bani, pentru aceleaşi lucrări a fost solicitată şi de la Compania de Apă Târgovişte Dâmboviţa S.A.. Astfel cum a concluzionat expertul numit în cauză, beneficiarul a achitat factura emisa pentru antreprenorul general, iar reclamantei i-au fost achitate lucrările efectuate în temeiul contractului de antrepriză, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Recurenta-pârâtă argumentează în sensul că o ultimă critică adusă deciziei recurată se raportează la maniera în care instanţa de apel a apreciat că respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză nu a fost motivată de către instanţa de apel.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părţi, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar prin încheierea din 10 octombrie 2019 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului şi a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilindu-se termen la 23 ianuarie 2020, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. susţinând că i-a fost încălcat dreptul la apărare de către instanţa de apel deoarece i-a fost respinsă ca tardivă cererea de probatorii.

Potrivit art. 488 pct. 5 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Motivul de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. potrivit cu care, nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. Nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C. proc. civ. vizează aşadar o singură ipoteză de nulitate şi anume: încălcarea formelor procedurale, condiţionată de producerea unei vătămări.

Din prevederile art. 178 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată, deci ale cărei interese sunt protejate prin norma încălcată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria sa fapta.

Deşi a invocat acest motiv de recurs, recurenta nu a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 205 alin. (2) lit. d) C. proc. civ. ci doar faptul că instanţa i-a încălcat dreptul la apărare din perspectiva reţinerii ca tardive a cererii de depunere înscrisuri.

Înalta Curte reţine că exercitarea dreptului la apărare trebuie să se manifeste în limitele şi după procedura prevăzută de lege, respectiv de art. 10 C. proc. civ. în conformitate cu care părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie astfel la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Or, în cauză recurenta nu şi-a îndeplinit la timp obligaţiile procedurale şi nu a depus în termenul legal înscrisurile cu care a înţeles să-şi probeze pretenţiile, astfel că ipoteza susţinută în cadrul acestui motiv de recurs nu se confirmă întrucât culpa constatării tardivităţii cererii de depunere înscrisuri aparţine recurentei.

Recurenta a invocat şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. susţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1169 C. civ., art. 1270 alin. (1) C. civ., art. 1235, art. 1239, art. 1247 C. civ., instanţa apreciind că nulitatea absolută a unui act poate fi analizată numai în situaţia în care aceasta a fost invocată în prealabil, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, motiv pentru care, angajamentul din data de 24 august 2015, este valabil chiar în lipsa invocării nulităţii de către părţi.

Înaltă Curte reţine ca motivul admiterii apelului reclamantei a fost reprezentat de faptul ca instanţa de fond s-a pronunţat asupra nulităţii Angajamentului fără să fi fost învestită cu o cerere în acest sens şi fără să pună în discuţia părţilor acest aspect, fiind încălcat astfel principiul contradictorialităţii.

Pe de altă parte, Înaltă Curte observă că, nulitatea reţinută de instanţa de fond respectiv, lipsa cauzei actului juridic, este calificată de art. 1238 C. civ. ca fiind o nulitate relativă, motiv pentru care instanţa nici nu putea să o invoce din oficiu, conform art. 1248 alin. (3) C. civ., astfel că şi din acest punct de vedere critica este nefondată.

Cu referire la valabilitatea actului în cauză, în mod corect a reţinut instanţa de apel că executarea obligaţiilor asumate de părţi prin încheierea Angajamentului nu este condiţionată de menţiunile efectuate de acestea în contabilitate, actul având caracter bilateral, acesta reprezentând voinţa concordant a părţilor, cu putere de lege între părţile semnatare, conform art. 1270 C. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, în cauza nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1235 şi 1239. Astfel, în ceea ce priveşte cauza actului juridic, legiuitorul a instituit prin art. 1239 alin. (2) C. civ. prezumţia de valabilitate a cauzei până la proba contrară, prezumţie care nu a fost răsturnată în cauză.

Raportat la incidenţa acestor dispoziţii, instanţa de apel a reţinut că valabilitatea cauzei este confirmată de raporturile juridice dintre părţi generate de contractele de subantrepriză de construcţii.

Recurenta a susţinut şi faptul ca instanţa de apel a reţinut în mod greşit prevederile art. 286 alin. (4) lit. f) Codul fiscal, dispoziţii care nu sunt aplicabile speţei pendinte întrucât nu subzistă ipoteza în care sumele ar fi fost achitate în numele şi în contul altei persoane.

Nici aceasta critică nu poate fi primita întrucât motivul invocat de recurenta-pârâtă în apărare cum că s-a aflat în imposibilitatea de plată a sumei la care s-a obligat prin Angajament deoarece nu s-ar fi emis o factură în acest sens de către reclamantă, nu este de natură să împiedice executarea obligaţiilor, cerinţa emiterii facturii neconstituind, în raport de prevederile Angajamentului, o cauză legitimă de neplată a sumelor la care pârâta s-a angajat. Trimiterile instanţei la prevederile art. 286 alin. (4) lit. f) Codul fiscal constituie un argument suplimentar, acesta având doar relevanţă fiscală.

Recurenta consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că a recunoscut obligaţiile din cuprinsul Angajamentului, în realitate acestea fiind asumate sub rezerva îndeplinirii anumitor condiţii de către reclamantă.

Nici aceste susţineri nu sunt fondate. Din situaţia de fapt reţinuta de instanţa de apel, în urma administrării probelor cu expertiză rezultă că pârâta nu a achitat sumele la care s-a obligat prin Angajament, aceasta recunoscând prin notele de şedinţă ca a acceptat şi semnat acest act susţinând că nu a plătit în lipsa facturii emise de reclamant.

Conform art. 348 C. proc. civ. constituie mărturisire recunoaşterea de către una dintre părţi din proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau după caz, apărarea.

Sensul în care instanţa a reţinut aceste dispoziţii nu a fost unul formal ci unul susţinut pe probele cu expertiză administrate în cauză, ca atare instanţa nu s-a rezumat la simpla mărturisire a pârâtei.

Criticile prin care recurenta face trimitere la înscrisurile şi la expertizele administrate în cauză precum şi la modul de interpretare a acestora au în vedere aspecte de netemeinicie care exced controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs.

Fata de considerente reţinute, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 856/2018 din 09 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar D. şi administrator special E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 856/2018 din 09 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar D. şi administrator special E..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2020.