Bank's appeal rejected: sureties released under Civil Code Article 2318 after creditor missed six-month deadline; appeal costs awarded.

Şedinţa publică din data de 24 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la data de 14 noiembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta CEC BANK S.A., au solicitat să se constate stinsă garanţia personală constituită în baza contractului de fidejusiune nr. x/06.04.2012, modificat şi completat prin actele adiţionale nr. x, 2/04.09.2014 şi 3/22.10.2014, încheiat între CEC BANK S.A. şi A., precum şi în baza contractului de fidejusiune nr. x/30.03.2012, modificat şi completat prin actele adiţionale nr. x, 2/04.09.2014 şi 3/22.10.2014, încheiat între CEC BANK S.A. şi B. şi, în consecinţă, să se constate încetate efectele contractelor menţionate, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute de art. 2318 C. civ.

Au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 35, art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., precum şi prevederile art. 2318 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 5708/2018 pronunţată în cauză la data de 7 iunie 2018, Judecătoria Braşov a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Braşov.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă şi prin sentinţa civilă nr. 214/S pronunţată la data de 15 octombrie 2018, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă materială procesuală, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea secţiei a II-a Civile de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Braşov.

În consecinţă, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 23 octombrie 2018, sub nr. x/2017*.

Prin sentinţa civilă nr. 695/C din 29 noiembrie 2018, Tribunalul Braşov, secţia Civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta CEC BANK S.A. şi, în consecinţă:

A constatat stinsă garanţia personală constituită în baza contractelor de fideiusiune nr. x/06.04.2012 şi nr. y/30.03.2012, ambele contracte modificate şi completate prin Actele adiţionale nr. x, 2/04.09.2014 şi 3/22.10.2014 şi încetate contractele menţionate.

A obligat pârâta să achite reclamantului A. suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi ambilor reclamanţi suma de 7.415 RON cu acelaşi titlu, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta CEC BANK S.A., solicitând schimbarea acesteia, în sensul respingerii acţiunii.

Cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia Civilă la data de 13 februarie 2019.

Prin decizia civilă nr. 329/Ap din 13 martie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins apelul declarat de pârâta CEC BANK S.A. împotriva sentinţei civile nr. 695/C din 29 noiembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Braşov, pe care a păstrat-o.

A obligat apelanta să plătească intimaţilor-reclamanţi A. şi B. suma de 2500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Decizia a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi A. şi B. la data de 20 martie 2019 şi apelantei-pârâte CEC BANK S.A., la data de 22 martie 2019 .

La data de 12 aprilie 2019 (data plicului poştal - dosar), recurenta-pârâtă CEC BANK S.A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 329/Ap din 13 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii şi rejudecând cauza, să se dispună respingerea acţiunii, cu cheltuieli de judecată, constând în taxele judiciare de timbru (din apel şi din recurs) şi alte cheltuieli ocazionate de prezentul recurs.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14 mai 2019.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 2318 C. civ.

În fapt, a arătat că, la data de 10 martie 2009, între CEC BANK S.A. - Sucursala Braşov, în calitate de creditor şi S.C. C. S.R.L., în calitate de client, s-a încheiat Contractul de credit nr. x/10.03.2009, în baza căruia Banca a acordat clientului un împrumut in valoare de 465.000,00 RON, pe o perioada de creditare de 12 luni, cu menţiunea că suma acordată trebuie utilizată de către client pentru finanţarea cheltuielilor curente.

A menţionat că la datele de 30.03.2012 şi, respectiv, de 06.04.2012, au fost încheiate cele două contracte de fidejusiune aferente Contractului de credit nr. x/10.03.2009: Contractul de fidejusiune nr. x/30.03.2012, încheiat cu B. şi Contractul de fidejusiune nr. x/06.04.2012, încheiat cu A..

Prin cele două contracte de fidejusiune, fideiusorii au garantat Băncii: îndeplinirea întocmai de către împrumutat a tuturor obligaţiilor asumate prin contractul de credit, faptul că, oricând împrumutatul nu plăteşte la scadenţă orice sumă datorată în baza sau în legătură cu contractul de credit, să plătească imediat, la cerere, aceasta sumă, ca şi când ar fi debitorul principal, împrejurarea că nu vor invoca beneficiul de discuţiune şi de diviziune, declarând, totodată, că renunţă la orice cale de atac împotriva deciziei băncii de urmărire a sumelor datorare, faptul că vor răspunde pentru împrumutat cu toate bunurilor lor, prezente şi viitoare, până la acoperirea datoriilor împrumutatului către CEC BANK S.A.

Recurenta-pârâtă a specificat că nici debitorul principal, nici fidejusorii nu si-au respectat obligaţiile de plată prevăzute în contract şi nu au rambursat la scadenţă împrumutul acordat de Bancă.

Precizând că după data scadentei (21.11.2014), CEC BANK S.A. a încercat să recupereze amiabil creditul şi a ţinut permanent legătura cu clientul în vederea găsirii unei soluţii pentru recuperarea creanţei, a făcut menţiunea că debitoarea nu a dus la bun sfârşit niciuna dintre soluţiile de rambursare a creditului.

A făcut referire la probele administrate în cauză (întreaga corespondenţă purtată cu clientul privind solicitarea de restructurare a creditului, documentele depuse pentru restructurare şi discuţiile purtate în acest scop, solicitarea acordului CEC BANK S.A. pentru vânzarea imobilului societăţii şi demersurile începute de debitoare pentru vânzarea imobilului, în scopul achitării datoriei fata de CEC BANK S.A.), arătând că nu a stat în pasivitate în ceea ce priveşte recuperarea creditului.

În acelaşi sens, a menţionat că, după începerea executării silite de către A.J.F.P. Braşov împotriva societăţii împrumutate, recurenta-pârâtă a formulat cerere de intervenţie în dosarul de executare silită, înregistrată sub nr. x din data de 10 iulie 2015, în vederea recuperării creanţei.

Urmare a intrării societăţii debitoare în insolvenţă, recurenta-pârâtă a formulat cerere de admitere a creanţelor la data de 16.11.2015, iar, ulterior, a început executarea silită împotriva fidejusorilor, conform cererii de executare silită din 10.06.2016.

Sub aspectul motivului de recurs invocat, a susţinut că argumentarea instanţei de apel în privinţa aplicării dispoziţiilor art. 2318 C. civ. nu este corectă, hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Astfel, a precizat că acţiunea ce trebuia introdusă împotriva debitorului principal, în termen de 6 luni de la scadenţă şi continuarea acesteia cu diligenţă, aspecte prevăzute de dispoziţiile art. 2318 C. civ., vizează acţiunea de drept comun introdusă pe rolul unei instanţe de judecată pentru recuperarea creanţei, nu situaţia din speţă, în care recurenta-pârâtă deţine titluri executorii, reprezentate de contractul de credit si contractele de fidejusiune, potrivit art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, nefiind necesară introducerea unei acţiuni împotriva debitorului principal pentru ca acesta sa fie obligat la plată.

Menţionând că recurenta-pârâtă poate formula cerere de executare silită în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut în materia executării silite, a considerat că dispoziţiile art. 2318 C. civ. nu se referă la depunerea cererii de executare silită împotriva debitorilor faţă de care exista deja titluri executorii, deoarece în caz contrar, caracterul executoriu de drept al contractelor de credit şi de garanţie ar fi înfrânt.

A solicitat judecarea recursului şi în lipsă.

Prin adresele emise prin grija instanţei la data de 16 mai 2019 s-a pus în vedere recurentei-pârâte să depună la dosar înscrisuri doveditoare ale cererii şi să achite o taxă de timbru în valoare de 4.127,5 RON, sub sancţiunea anulării cererii.

La aceeaşi dată, prin adresa emisă de instanţă, intimaţilor-reclamanţi li s-a pus în vedere să depună la dosar, în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea cererii de recurs, întâmpinare şi înscrisuri doveditoare.

La data de 28 mai 2019, recurenta-pârâtă a transmis la dosar dovada achitării taxei de timbru stabilite de instanţă .

La data de 20 iunie 2019 (data plicului poştal de la dosar), intimaţii-reclamanţi A. şi B. au transmis la dosar întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului formulat de CEC BANK S.A., prin prisma prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., arătând că susţinerile recurentei nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci vizează elemente de netemeinicie ale hotărârii atacate.

În subsidiar, au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

De asemenea, au cerut obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului cu care Înalta Curte a fost investită.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit de către magistratul asistent raportor desemnat, în baza art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., s-a apreciat că cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă a fost legal timbrată cu suma de 4.127,5 RON, că recursul a fost declarat şi motivat în termenul legal şi este admisibil în principiu, iar susţinerile formulate în dezvoltarea căii de atac se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 6 decembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea de şedinţă din data de 3 aprilie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamaţi, arătând că, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se constată că din criticile prezentate în cererea de recurs se desprind motive de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât excepţia este neîntemeiată

Prin aceeaşi încheiere Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de recurenta-parată CEC BANK S.A. împotriva deciziei civile nr. 329/Ap din 13 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă şi a constat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, ca nefiind fondat pentru următoarele considerente.

Recurenta-pârâtă invocă, în susţinerea recursului formulat, motivul de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 2318 C. civ.

Sub un prim aspect, s-a arătat că acţiunea ce trebuia introdusă împotriva debitorului principal, în termenul de 6 luni de la scadenţă şi continuarea acestuia cu diligenţă, vizează acţiunea de drept comun introdusă pe rolul unei instanţe de judecată pentru recuperarea creanţei, nu situaţia din speţă, în care recurenta-pârâtă deţine titluri executorii, potrivit art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, reprezentate de contractul de credit şi contractele de fidejusiune, nefiind necesară introducerea unei acţiuni împotriva debitorului principal pentru ca acesta sa fie obligat la plată şi, sub un al doilea aspect, a considerat că dispoziţiile art. 2318 C. civ. nu se referă la depunerea cererii de executare silită împotriva debitorilor faţă de care există titluri executorii, pârâta putând formula cerere de executare silită în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut în materia executării silite.

În Secţiunea a 3-a, Încetarea fideiusiunii, dispoziţiile art. 2318 C. civ., ce reglementează urmărirea debitorului principal, prevăd că:

"(1) Fideiusorul rămâne ţinut şi după împlinirea termenului obligaţiei principale, în cazul în care creditorul a introdus acţiune împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţă şi a continuat-o cu diligenţă. (2) Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul în care fideiusorul a limitat în mod expres fideiusiunea la termenul obligaţiei principale. În acest caz, fideiusorul este ţinut doar dacă acţiunea împotriva debitorului principal este introdusă în termen de două luni de la scadenţă".

În conformitate cu dispoziţiile art. 2293 C. civ., ce reglementează obligaţia fideiusorului, textul de lege prevede că acesta nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât dacă acesta nu o execută, iar potrivit art. 2294 alin. (1) C. civ., ce vizează beneficiul de discuţiune, fideiusorul convenţional sau legal are facultatea de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, dacă nu a renunţat la acest beneficiu în mod expres.

Din interpretarea textelor de lege invocate, reiese că fideiusiunea are caracterul judiciar al unei garanţii personale accesorii, prin care fideiusorul se obligă faţă de creditorul obligaţiei principale să execute respectiva obligaţie dacă debitorul principal nu o face.

În privinţa încetării fideiusiunii, legiuitorul prin norma legală anterior menţionată, a prevăzut o modalitate specifică de stingere a fideiusiunii în scopul evitării atitudinii abuzive din parte creditorilor şi clarificării situaţiei fideiusorului într-un termen rezonabil.

Această modalitate prevede că, în cazul împlinirii obligaţiei principale, fideiusiunea va înceta dacă creditorul nu a introdus acţiune împotriva debitorului principal, cerere ce trebuie promovată în termen de 6 luni de la scadenţa obligaţiei principale şi continuată cu diligenţă. Termenul legal este redus la 2 luni în cazul reglementat de dispoziţiile alin. (2) al textului de lege.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 2318 alin. (1) C. civ. reiese că, în cazul împlinirii termenului obligaţiei principale, fideiusiunea va continua dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiţii şi anume: creditorul a introdus acţiunea împotriva debitorului principal, cererea trebuie promovată în termenul de 6 luni de la scadenţa obligaţiei principale; şi creditorul trebuie să continue acţiunea cu diligenţă.

Din această perspectivă se constată că s-a argumentat corect prin decizia recurată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 2318 alin. (1) C. civ. pentru ca fideiusorii să rămână obligaţi şi după împlinirea termenului obligaţiei principale, astfel că soluţia de stingere a fideiusiunii este dată cu aplicarea corectă a legii.

În ce priveşte noţiunea de acţiune la care se referă textul art. 2318 C. civ., în mod corect instanţa de apel a reţinut că şi cererea de executare silită este tot o acţiune în sensul art. 2318 C. civ., având în vedere că scopul este acelaşi, de realizare a obligaţiei garantate prin mecanismul fideiusiunii, iar punerea în executare a contractului de credit şi a contractelor de fideiusiune nu se poate face oricând în termenul legal prevăzut de lege în materia executării silite, cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute expres doar pentru fideiusori de art. 2318 C. civ.

Textul de lege nu face distincţie între situaţia în care obligaţia principală este stipulată printr-o convenţie, care nu reprezintă titlu executoriu şi situaţia în care titlul care constată obligaţia reprezintă titlu executoriu, şi se aplică principiul de drept potrivit căruia "unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem" (ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus).

Este adevărat că cererea de executare silită împotriva debitorului principal poate fi exercitată în termenul de prescripţie de 3 ani, însă în ceea ce priveşte fideiusorul legiuitorul a introdus o condiţie suplimentară, aceea a urmăririi debitorului principal într-un termen rezonabil.

Este corect că, contractul de credit şi contractele de fidejusiune sunt titluri executorii, potrivit art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, însă acestea nu fac inaplicabile prevederile art. 2318 C. civ.

În ce priveşte susţinerea în sensul că a formulat cerere de intervenţie în executarea silită începută de A.J.F.P. Braşov se constată, raportat la data precizată a fi fost înregistrată, că este formulată peste termenul de 6 luni prevăzut de art. 2318 C. civ.

Faţă de considerentele anterior expuse, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă, ca parte căzută în pretenţii prin respingerea recursului său, la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă CEC BANK S.A. împotriva deciziei civile nr. 329/Ap din 13 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Obligă recurenta la plata către intimatul A. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iulie 2020.