Inadmissibility of cassation against final insolvency judge decisions under exclusive appeal jurisdiction

Şedinţa publică din data de 24 iulie 2020

Asupra cererilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 04.01.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, sub nr. x/2015*/a1, contestatorul A. a formulat, în temeiul art. 111 şi urm. din Legea nr. 85/2014, contestaţie împotriva refuzului administratorului judiciar B.. de a-i înscrie creanţa în cuantum de 10.000 RON în tabelul de creanţe al debitoarei S.C. C. S.R.L., solicitând admiterea contestaţiei şi înscrierea creanţei în tabelul suplimentar.

Prin sentinţa civilă nr. 2478/22.04.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a respins contestaţia, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel contestatorul A., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1882 din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, art. 1941 din C. civ. de la 1864 şi art. 2508, 2510 şi 2513 din noul C. civ.

La 3 iunie 2020 intimata-pârâtă B.. - administrator judiciar al S.C. C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii sale procesuale pasive şi inadmisibilităţii recursului.

La 18 iunie 2020 recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor.

Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului (…) hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în litigiile pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Deşi art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră dreptul de acces la instanţă, acesta nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 1882 din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, într-o cerere întemeiată pe prevederile Legii nr. 85/2014, dată în competenţa judecătorului-sindic.

Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii şi pot fi atacate, separat, numai cu apel", iar conform art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "curtea de apel va fi instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic. Hotărârile curţii de apel sunt definitive."

Prin urmare, decizia atacată este definitivă, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Cu privire la cererea de revizuire formulată la 18.06.2020 de A. împotriva deciziei civile nr. 1882 din 12 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, Înalta Curte, astăzi, în şedinţă publică, a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea cererii de revizuire întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 132, rap. la art. 513 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei sale materiale, instanţa supremă reţine că potrivit dispoziţiilor art. 510 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere."

De aceea, în condiţiile în care decizia a cărei revizuire se solicită a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, competenţa de soluţionare a cererii de revizuire aparţine acestei instanţe, în favoarea căreia urmează să fie declinată.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, rap. la art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, va respinge recursul ca inadmisibil şi, în baza art. 510 alin. (1) C. proc. civ., cu aplicarea art. 132 alin. (3) rap. la art. 513 alin. (1) C. proc. civ., va declina în favoarea Curţii de Apel Bucureşti competenţa de soluţionare a cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 1882 din 12 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Declină în favoarea Curţii de Apel Bucureşti competenţa soluţionării cererii de revizuire declarate de A. împotriva deciziei civile nr. 1882 din 12 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iulie 2020.