Competence for employer-initiated labor claims: territorial jurisdiction lies with the branch office seat rather than the main headquarters

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă la data de 8.03.2019 reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iaşi a solicitat obligarea pârâtului A., la plata sumei de 262,97 RON, reprezentând contravaloarea a 55 kg de motorină, prejudiciu adus societăţii.

Tribunalul Iaşi, secţia I civilă prin sentinţa civilă nr. 1527 din 17.10.2019 a admis excepţia necompetentei teritoriale a Tribunalului Iaşi şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că în ceea ce priveşte conflictele de muncă, competenţa teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul sau locul de muncă reclamantul şi având în vedere dispoziţiilor art. 269 Codul muncii, precum şi faptul că sediul reclamantei este în Municipiul Bucureşti, s-a constatat că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă în soluţionarea prezentei cauze.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 578 din 27 februarie 2020, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În argumentarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că litigiul reprezintă un conflict individual de muncă, în sensul art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, întrucât are ca obiect plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat de salariatul pârât, prin îndeplinirea necorespunzătoare sau prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă dintre părţi.

Totodată, s-a reţinut că la data introducerii acţiunii reclamanta şi-a indicat sediul din municipiul Iaşi al unei subunităţi a sa, unde de altfel s-au desfăşurat raporturile de muncă cu pârâtul salariat, în raza instanţei ce a fost mai întâi învestită, iar sediul subunităţii constituie sediu al reclamantei, întrucât reprezintă locul unde se desfăşoară activitatea, în teritoriu, a reclamantei, Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Iaşi nefiind o persoană juridică distinctă, terţ faţă de raportul de muncă încheiat cu pârâtul, ci este o entitate aflată în componenţa societăţii reclamante, rezultă că, fiind prima instanţă investită cu soluţionarea cauzei, aparţine Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare, în temeiul art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din legea nr. 62/2011.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între Tribunalul Iaşi, secţia civilă şi Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia civilă, competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Litigiul de faţă, având ca obiect, cererea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iaşi, în calitate de angajator, în contradictoriu cu pârâtul A. angajatul acestei societăţi, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reţine că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 Codul muncii respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă. Se observă că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speţă însă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Se reţine faptul că, în ceea ce priveşte conflictul de competenţă ivit între Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Bucureşti, instanţele în conflict au apreciat diferit noţiunea de "sediu al reclamantului". Astfel Tribunalul Iaşi a reţinut că sediul reclamantului se află pe teritoriul municipiului Bucureşti, sucursala neavând personalitate juridică, în timp de Tribunalul Bucureşti a reţinut că sediul reclamantei se află pe teritoriul judeţului Iaşi, conform menţiunii făcute prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iaşi în contradictoriu cu pârâtul A. angajat al Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A., dar cu atribuţii exercitate în cadrul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar Călători Iaşi, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Iaşi.

Potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ. "Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau entităţile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii."

Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile legale citate, legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituie potrivit legii, raţiunea legiuitorului fiind legată de drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, aşa cum este cazul în speţă.

În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu.

O interpretare contrară, în sensul că, deşi sucursala are capacitate procesuală de folosinţă şi exerciţiu, acţiunea în care calitatea de reclamantă se introduce tot la sediul persoanei juridice mamă, s-ar goli de conţinut dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. şi ar fi încălcată însăşi raţiunea pentru care legiuitorul a recunoscut capacitatea procesuală entităţilor fără personalitate juridică.

În raport de considerentele mai sus arătate, întrucât sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar Călători Iaşi se află pe raza teritorială a judeţului Iaşi, revine Tribunalului Iaşi competenţa teritorială de soluţionare a cauzei.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iulie 2020.