Contributory negligence of traffic accident victim via non-use of seatbelt and exclusion of proportionality in moral damage quantification

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la data de 28.07.2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat obligarea pârâtei S.C. D. S.A. şi pe intervenientul E., la plata daunelor morale şi materiale după cum urmează: A. - pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiului său, F., daune morale în cuantum de 1.000.000 RON şi daune materiale în cuantum de 3.500 de RON reprezentând cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării; B. - pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiului său, F., daune morale în cuantum de 1.000.000 de RON; C. - pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fratelui său, F., daune morale în cuantum de 250.000 de RON.

Tribunalul Ilfov, secţia civilă prin sentinţa civilă nr. 151 din 14.01.2015, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, iar prin decizia civilă nr. 1567 din 14.10.2015, cu majoritate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Prin decizia nr. 1433 din 23 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-a admis recursul declarat de reclamanţii B., A., C. împotriva deciziei civile nr. 1567 din 14 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă; a fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014* pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă.

Curtea de apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 1541 din 12 octombrie 2016, a admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 151/14.01.2015, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul intervenient E. şi intimata pârâtă S.C. D. S.A.; a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S.C. D. S.A.

Prin decizia nr. 1225 din 19 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare; totodată, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 1541 din 12 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014* pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă.

Tribunalul Ilfov, secţia Civilă prin sentinţa civilă nr. 1552/2018 din 21 mai 2018, pronunţată de, în dosarul nr. x/2014, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi cu intervenientul forţat E.; a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 150.000 RON către reclamantul A., 150.000 RON către reclamanta B. şi 100.000 RON către C., cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 3.500 RON, cu titlu de daune materiale către reclamantul A..

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat apel reclamanţii şi pârâta, cererile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 27.07.2018, sub nr. x/2018.

Curtea de apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 127 din 21 ianuarie 2019, a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta-pârâtă D. S.A. şi apelanţii-reclamanţi A., B. ŞI C. în contradictoriu cu intimatul-intervenient forţat E..

Împotriva deciziei civile nr. 127 din 21 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta S.C. D. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului judiciar al cauzei, recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia instanţei de apel a fost pronunţata cuprinzând motive contradictorii, astfel:

Instanţa de apel arata ca:"La cuantificarea daunelor morale s-a avut în vedere că F. a decedat la o vârsta extrem de frageda,de numai 20 de ani, când avea toata viaţa înainte. Cu toate acestea, s-au avut în vedere şi concluziile raportului de expertiză tehnică auto care au stabilit ca accidentul de circulaţie putea fi evitat în mod cert doar prin măsuri de evitare preventive şi anume dacă intervenientul forţat nu conducea sub influenta băuturilor alcoolice, respectiv dacă respecta viteza impusă pentru sectorul de drum respectiv şi dacă ocupanţii autoturismului purtau centura de siguranţa ".

Recurenta a arătat că, deşi reţine aceste considerente, în motivarea pe care o face,ulterior, în cuprinsul deciziei sale, instanţa de apel arată că; "în raport de starea de fapt şi faţă de actele de cercetare penală întocmite în cauză, Curtea apreciază că victima nu a contribuit cu nimic la producerea urmărilor accidentului, având în vedere că, din actele de cercetare penală aflate la dosar rezulta că accidentul rutier s-a produs pe fondul vitezei de deplasare neadaptate într-o curbă la stânga, şoferul pierzând controlul direcţiei de deplasare şi astfel autoturismul s-a răsturnat în afara părţii carosabile. In ceea ce priveşte susţinerea că dacă victima ar fi purtat centura de siguranţa deznodământul accidentului ar fi altul, Curtea nu o va reţine în raport de menţiunile din actele de cercetare penală din care rezultă că accidentul a fost unul violent ...Faţă de aceste împrejurări se poate aprecia că rezultatul ar fi fost acelaşi chiar dacă victima ar fi purtat centura de siguranţa."

Recurenta a solicitat a se avea în vedere că instanţa de apel a înlăturat fără temei unele din probatoriile administrate - nereţinând faptul că, aşa cum intervenientul forţat avea obligaţia să nu depăşească viteza legală şi pasagerul decedat avea obligaţia să circule respectând normele legale de circulaţie şi să nu se urce intr-un autoturism condus de un şofer aflat în stare de ebrietate; victima a consumat băuturi alcoolice împreună cu şoferul - intervenient forţat; ulterior,victima a acceptat să se urce în autoturism împreună cu şoferul ştiind că acesta consumase băuturi alcoolice; victima nu şi-a cuplat centura de siguranţă, deşi autoturismul în care era dotat cu astfel de mecanism iar cuplarea centurii de siguranţa era chiar la nivelul anului 2011 obligatorie, conform art. 36 din O.U.G. nr. 95/2002.

Recurenta a susţinut că, relevant este şi faptul că, atât şoferul, cât şi pasagerul au consumat alcool împreună şi că aceste elemente urmau a fi valorificate prin prisma dimensiunii despăgubirilor morale acordate.

Recurenta a mai arătat că hotărârea pronunţată a încălcat normele legale in aceasta materie-motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefăcând aplicarea textelor legale in materia culpei comune - art. 1371 C. civ., art. 28 din Ordinul nr. 5/2010 al CSA ca şi a criteriului jurisprudenţial în această materie, a stabilirii despăgubirilor morale - criteriu prevăzut de art. 49 pct. 2 lit. f) din Ordinul CSA nr. 5/2010 (daunele morale in conformitate cu legislaţia si jurisprudenţa din România").

Recurenta a susţinut că nici o suma de bani nu poate compensa viaţa ori sănătatea unei persoane şi că, în fapt, ceea ce se evaluează nu este prejudiciul, ci despăgubirea, subliniind, totodată că, în lipsa unor criterii şi elemente de natură obiectivă, instanţele de judecată, inclusiv Înalta Curte de Casaţie si Justiţie au arătat că relevanţă în acordarea acestor despăgubiri este jurisprudenţa, or, în motivarea deciziei recurate nu apare nici măcar o soluţie dată de instanţele de judecată în speţe similare.

După prezentarea unor considerente ale deciziei nr. 422/2018 a I.C.C.J., secţia I civilă, recurenta a apreciat că instanţa de apel nu a examinat criteriul jurisprudenţial şi nu a analizat în suficientă măsură jurisprudenţa naţională precum si cea pe care a indicat-o prin hotărârile depuse in fata instanţei de apel, astfel cum impun dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, ceea ce echivalează in fapt cu o cercetare incompleta a fondului cauzei.

Recurenta a mai susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel nu numai ca nu retine, dar nu face nici referire la jurisprudenţa ataşata apelului, întrucât jurisprudenţa este unicul criteriu oferit de lege, iar instanţele au obligaţia de a face o corectă aplicare a acestuia. În considerarea acestui argument, recurenta a apreciat că instanţa de apel ar fi urmat a manifesta preocupare în analiza unei jurisprudenţe similare pentru a putea cuantifica în mod obiectiv daunele acordate prin hotărârea pronunţată.

Recurenta a considerat că despăgubirea băneasca pentru repararea prejudiciului personal nepatrimonial, aşa cum au arătat instanţele de judecată, este, prin însăşi destinaţia sa menită de a uşura situaţia persoanei lezate, de a i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, ea trebuind să fie însă, în egală măsură rezultatul analizei atente a unor elemente obiective care să înlăture posibilitatea ca aceasta să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei. Aceasta cu atât mai mult cu cât fapta ilicita este săvârşită sub forma culpei şi nu a intenţiei directe sau indirecte.

Recurenta a apreciat că daunele acordate reclamantului nu păstrează acel raport de rezonabilitate şi proporţionalitate cu dauna suferită şi că dauna morală nu trebuie sa fie excesivă ca întindere riscând a se îndepărta de la funcţia compensatorie recunoscutaă de lege.

Curtea Europeana, în practica sa, a mai susţinut recurenta, a arătat adesea faptul că important este principiul echităţii în materia daunelor morale, astfel încât pe de o parte fiecare persoană să primească o satisfacţie echitabila, iar pe de alta parte despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Recurenta a apreciat că instanţa de reformare, Curtea de Apel Bucureşti, nu a motivat şi nu a argumentat în suficientă măsură, raportat la textele de lege invocate, cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor. Este adevărat ca jurisprudenţa în materie nu reprezintă izvor de drept însă este obligatoriu a fi avută în vedere în lipsa unor alte criterii precise şi clare în această materie a daunelor morale.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 17 octombrie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 13 februarie 2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a acordat termen la data de 14 mai 2020 în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, după redarea unor fragmente din sentinţa penală şi punctul 47 al deciziei recurate, recurenta a susţinut că aceste considerente sunt contradictorii.

Este de reţinut că hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa sau dacă există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Or, susţinerea recurentei, privind presupusa contradictorialitate a considerentelor instanţei de apel, nu poate fi reţinută, având în vedere că, recurenta invocă contradictorialitatea considerentelor a două hotărâri distincte, respectiv un fragment din considerentele sentinţei penale şi reţinerea instanţei de apel din decizia recurată privind respingerea contribuţiei victimei la producerea accidentului rutier.

Din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raţionamentului logico-juridic pentru fundamentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a considerat necesar să prezinte aspecte ale situaţiei de fapt, sens în care a expus, într-un mod sistematic şi deloc contradictoriu, la punctul 47 al deciziei recurate, concluziile analizei făcute în raport de actele de cercetare penală, neexistând contradictorialitate între cele expuse.

Se constată că soluţia pronunţată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unor contradicţii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În legătură cu acest motiv se va reţine că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanţei de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept aşa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluţia fiind motivată pe aspectele esenţiale care au format convingerea instanţei de apel.

În consecinţă, împrejurarea că recurenta este nemulţumită de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de punctul 8 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1371 C. civ., art. 28 şi art. 49 pct. 2 lit. f) din Ordinul CSA nr. 5/2010.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, instanţa de apel în analiza culpei victimei în producerea accidentului s-a raportat la presupusa incidenţă a dispoziţiilor art. 1371 C. civ. şi a constatat că în raport de starea de fapt şi faţă de actele de cercetare penală întocmite în cauză, victima nu a contribuit cu nimic la producerea urmărilor accidentului.

Pentru a se reţine culpa concurentă a victimei în producerea accidentului rutier,ar fi trebuit să se dovedească contribuţia victimei în apariţia sau mărirea prejudiciului, conform dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ.

Fapta victimei de a nu fi purtat centura de siguranţă nu întruneşte caracteristicile avute în vedere de dispoziţiile art. 1352 C. civ. pentru a putea conduce la exonerarea de răspundere civilă, întrucât nu a fost cauza exclusivă sau determinantă a producerii prejudiciului şi nici nu prezintă elementele faptei majore sau ale cazului fortuit.

Într-adevăr, nepurtarea centurii de siguranţă şi nerespectarea dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 poate fi considerată o imprudenţă a victimei, ca participant la trafic, însă nu poate fi asimilată unei culpe în apariţia faptului ilicit cauzator de prejudicii şi implicit, a prejudiciului suferit, cu atât mai mult cu cât nu ar putea fi stabilită, conform art. 1371 alin. (1) C. civ., partea din prejudiciu de care ar fi responsabilă însăşi victima.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că în cauză nu poate fi reţinută culpa victimei la producerea accidentului şi că pârâta este cea chemată să suporte acoperirea integrală a prejudiciului.

Întreaga argumentare a recurentei-pârâte referitoare la înlăturarea de către instanţa de apel a probatoriilor administrate, a faptului că victima ar fi consumat băuturi alcoolice cu şoferul, intervenientul forţat şi ar fi acceptat să urce în autoturism ştiind că acesta consumase, sunt aspecte de netemeinicie ce nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la lipsa de preocupare a instanţei de apel de a analiza jurisprudenţa similară în stabilirea cuantumului daunelor morale, sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. şi art. 49 pct. 2 lit. d) (deşi recurenta-pârâtă a invocat lit. f) dispoziţiile art. 49 nu cuprinde această literă) din Ordinul CSA nr. 5/2010 la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane daunele morale se vor acorda în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În cauză se constată că, în analiza cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, dar că la nivel legislativ şi jurisprudenţial nu s-au stabilit limite maxime sau minime în ceea ce priveşte acest tip de prejudicii.

Din acest punct de vedere instanţa de apel a apreciat în mod judicios că jurisprudenţa invocată de părţi reprezintă un punct de reper dar nu este esenţială atât timp cât nu este una constantă şi generalizată şi că pentru asigurarea unui cuantum proporţional al daunelor morale instanţa nu poate face abstracţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.

Înalta Curte, constată că în cuantificarea prejudiciului, instanţa de apel a analizat în mod temeinic datele concrete ale cauzei şi a apreciat în mod corect faptul că sumele stabilite de instanţa de fond reprezintă un cuantum rezonabil, echitabil şi proporţional cu consecinţele negative suferite, ţinând seama şi de faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea în speţă decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura economică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

În ce priveşte neaplicarea dispoziţiilor art. 28 din Ordinul CSA nr. 5/2010, se reţine că menţionatele dispoziţii au în vedere situaţia în care persoana prejudiciată a contribuit la producerea prejudiciului. Or, din moment ce s-a constatat că victima nu este culpabilă în producerea prejudiciului, instanţa de apel nu mai putea face o analiză a dispoziţiilor menţionate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că nu sunt întrunite motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei D. S.A, ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte D. S.A în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimaţii - reclamanţi B., A. şi C., urmează a se aplica dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 4.760 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 127 din 21 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă D. S.A. la plata sumei de 4.760 RON cheltuieli de judecată către intimaţii - reclamanţi B., A. şi C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iulie 2020.