Bank guarantee refusal: contractual interpretation limits and non-existence of implied obligation to verify statutory accounting compliance

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 9 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.599.997,41 RON, garanţie aferentă debitorului B. S.R.L., conform Convenţiei Cadru - Plafon de Garantare nr. 159 din 12 decembrie 2011 şi a Notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP - 17697 din 16 octombrie 2012 emisă de reclamantă şi, respectiv, a Confirmării Notificării de includere în plafonul de garantare din data de 23 octombrie 2012 emisă de pârâtă; - obligaţiile pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data expirării termenului de plată, respectiv 4 februarie 2014, până la data executării silite, respectiv 21 iulie 2015, precum şi de la data restituirii sumei, respectiv 25 octombrie 2017, până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ., art. 1350 C. civ., art. 1516 alin. (1) C. civ., art. 2279 - 2320 C. civ., art. 9 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, a contabilităţii, art. 1548 C. civ. şi art. 194 C. proc. civ.

B. Hotărârea primei instanţe.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1464 din 11 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis cererea reclamantei şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.599.997,41 RON, cu titlu de garanţie aferentă Convenţiei Cadru - Plafon de Garantare nr. 159 din 12 decembrie 2011, Notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP - 17697 din 16 octombrie 2012 şi a Confirmării Notificării de includere în plafonul de garantare din data de 23 octombrie 2012.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare calculate de la data expirării termenului de plată, respectiv 4 februarie 2014 până la data executării silite, respectiv 21 iulie 2015, precum şi de la data restituirii sumei, respectiv 25 octombrie 2017, până la data plăţii efective.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată - 19.331,76 RON, cu titlu de taxe judiciare de timbru şi 19.366 RON, cu titlu de onorariu de avocat.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea în tot a sentinţei atacate şi reţinerea spre judecare a cauzei, cu pronunţarea unei soluţii de respingere a cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamantei-intimate la plata cheltuielilor de judecată.

4. Pârâta-apelantă a susţinut că reţinerile instanţei de fond "sunt nefondate şi fără temei" întrucât, din perspectiva obligaţiei Fondului de a efectua plata, banca trebuie să respecte întocmai prevederile Cap. 9 din Convenţia nr. 159/2011, ori aceasta nu a respectat dispoziţiile art. 9.2 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 3.1.1, încălcând astfel mandatul acordat de către Fond, pentru că nu a efectuat toate demersurile (verificări şi colectare de documente) în vederea obţinerii garanţiei de la Fond.

5. Caracterul necondiţionat al garanţiei, a arătat apelanta, presupune că Fondul îşi asumă riscul neîndeplinirii obligaţiilor de către beneficiarul IMM, şi nu că Fondul îşi asumă riscul neîndeplinirii de către Bancă a propriilor sale obligaţii convenţionale.

6. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 32, art. 33, art. 40, art. 192, art. 455, art. 466, art. 482 C. proc. civ., O.U.G. nr. 80/2013, art. 480 alin. (2) C. proc. civ.

D. Hotărârea instanţei de apel.

7. Prin decizia civilă nr. 2373 A din 23 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta-pârâtă, obligând-o pe aceasta la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 15.197,49 RON - onorariu avocaţial.

8. Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

- Prima critică adusă prin motivele de apel sentinţei atacate se referă la faptul că reclamanta nu a respectat clauzele de la art. 9.2 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 3.1.1 din Convenţia-Cadru nr. 159/2011, în sensul că situaţiile financiare nu sunt conform prevederilor legale şi convenţionale, încălcând dispoziţiile pct. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, dat fiind că bilanţurile pe 2010 şi 2011 ale debitoarei S.C. B. S.R.L. nu corespund cu bilanţurile de închidere ale exerciţiului financiar precedent, iar instanţa de fond a înlăturat această apărare fără să indice motivele de fapt şi de drept.

Această critică este neîntemeiată, a considerat instanţa de apel, tribunalul reţinând corect că prevederile contractuale indicate nu fac referire la Ordinul MFP nr. 3055/2009, iar convenţia încheiată între părţi nu impune reclamantei sarcina de a verifica acest aspect, cu atât mai mult cu cât cele două bilanţuri poartă viza organelor financiare ale statului, sens în care motivaţia refuzului pârâtei-apelante adaugă la contract.

9. A apreciat instanţa de apel că şi cea de-a doua critică adusă sentinţei atacate şi care vizează faptul că interpretarea dată de tribunal (în sensul că Fondul a pus în sarcina reclamantei o obligaţie care nu există în mod explicit în convenţie) contravine regulilor generale de interpretare a unui contract instituite de art. 1266, art. 1267, art. 1269 alin. (2) C. civ., este neîntemeiată.

Instanţa de apel a reţinut că aceste texte instituie reguli de interpretare a convenţiilor, iar tribunalul a făcut aplicarea acestor norme, de vreme ce a statuat că, verificând conţinutul Convenţiei, precum şi ale clauzelor invocate de părţi, nu a regăsit printre obligaţiile ce reveneau reclamantei pe cea privind verificarea conformităţii balanţelor cu Ordinul MFP nr. 3055/2009.

În plus a arătat instanţa de apel, aceste documente nu sunt emise de către reclamantă, ceea ce înseamnă că aceasta nu le poate determina conţinutul, astfel încât era necesar ca apelanta-pârâtă să menţioneze expres în contract că aceasta reprezintă o cerinţă de care depinde efectuarea plăţii, neputând solicita co-contractantului să respecte o anumită obligaţie după ce s-a depus cererea de plată.

10. Şi critica adusă sentinţei atacate, care vizează neîndeplinirea propriilor obligaţii de către reclamanta-intimată, care ar fi dat dovadă de rea-credinţă, în condiţiile în care Fondul nu şi-a asumat riscul neexecutării obligaţiilor din partea finanţatorului, ci din partea beneficiarului creditului, a fost înlăturată, ca neîntemeiată, de către instanţa de apel.

Instanţa de apel a arătat că prin clauzele stipulate de art. 9.2 alin. (1) lit. a)-j) din Convenţie sunt prevăzute condiţiile de plată ale garanţiei şi sunt indicate documentele ce trebuie depuse împreună cu cererea de plată, nerezultând din cuprinsul acestor clauze condiţia cerută de apelantă şi care constituie motiv al refuzului de plată, anume ca situaţiile financiare transmise să respecte dispoziţiile art. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009.

Ca atare, a constatat instanţa de apel, contrar susţinerilor pârâtei-apelante, reclamanta-intimată nu poate fi ţinută răspunzătoare de modul în care au fost întocmite situaţiile financiare efectuate de împrumutat, având doar obligaţia de a verifica dacă beneficiarul se încadrează în categoria IMM pentru a fi exigibil pentru acordarea garanţiei de către Fond, sens în care a verificat limitat datele financiare.

Curtea de apel a mai reţinut că insolvenţa beneficiarului s-a deschis ulterior perioadei în care au fost întocmite situaţiile financiare în discuţie, neexistând vreo legătură între aceasta şi modul de întocmire a bilanţurilor pe anul 2010 sau 2011, astfel încât aspectul invocat de apelantă în adresa de răspuns nr. x/2014, şi care nu îşi găseşte temei în Convenţia încheiată, reprezintă o motivaţie neîntemeiată găsită de parte pentru a-şi justifica refuzul de plată a garanţiei.

11. În fine, instanţa de prim control judiciar a apreciat ca neîntemeiată şi critica adusă de către pârâta-apelantă sentinţei atacate cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de tribunal, în sensul că acestea sunt disproporţionate în raport cu complexitatea cauzei, aferentă procedurii şi activitatea părţii adverse.

Instanţa de apel a considerat că suma acordată cu titlu de onorariu nu este disproporţionată în raport cu valoarea litigiului, activitatea desfăşurată de societatea de avocatură angajată viza şi interesele părţilor.

12. Instanţa de apel a analizat motivele de apel prin prisma incidenţei dispoziţiilor art. 479, art. 480 alin. (1) C. proc. civ.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

13. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru IMM S.A. - IFN, criticând-o prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

14. Astfel, pârâta-recurentă a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată fără ca instanţa de apel să arate motivele pentru care a înţeles să înlăture apărările-pârâtei cu privire la legalitatea situaţiilor financiare, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât priveşte incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a nesocotit prevederile legale cuprinse în art. 1170, art. 1270 şi art. 1272, art. 1266, art. 1267 şi art. 1269, art. 1518 şi art. 1634 C. civ., art. 22 alin. (7) C. proc. civ., art. 30 şi art. 10 din Legea nr. 82/1991 şi pct. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, în dezlegarea dată de către instanţă cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce reveneau părţilor.

În cauză, a arătat recurenta, nu s-a făcut dovada de către Bancă a faptului că neconcordanţele constatate între situaţiile financiare ale beneficiarului aferente anului 2010 şi 2011 şi bilanţul de închidere al exerciţiului financiar precedent ar fi rezultatul unor corecţii efectuate în condiţiile art. 44 din OMFP nr. 3055/2009, deci nu ar fi nerespectări ale principiului intangibilităţii.

F. Apărările reclamantei-intimate.

16. Reclamanta-intimată A. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

17. Intimata-reclamantă a depus la dosar încheierea nr. x din 2 aprilie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, învederând instanţei că, în prezent, denumirea sa este C. S.A., urmare a înregistrării fuziunii prin absorbţie dintre C. S.A. şi A. S.A..

G. Considerentele instanţei de recurs.

18. Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

19. Analizând recursul, din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

20. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Acest motiv de recurs duce la casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În raport de acest motiv de nelegalitate recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată este motivată sumar, superficial, aspect ce echivalează cu o nemotivare, întrucât instanţa de apel nu a motivat hotărârea cu privire la aspectele învederate de către recurenta-pârâtă.

Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, că hotărârea instanţei de apel îndeplineşte rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, motivarea instanţei de apel este complexă, instanţa corelând motivarea hotărârii cu criticile susţinute prin motivele de apel, prin raportare la probele dosarului, la situaţia de fapt reţinută în cauză şi a regulilor de drept incidente, fiind cuprinse toate apărările părţilor, grupate şi examinate în mod real chestiunile esenţiale care au condus la pronunţarea soluţiei.

21. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În speţă, recurenta-pârâtă, deşi invocă prin acest motiv de recurs nesocotirea de către instanţa de apel a anumitor prevederi legale, în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce reveneau părţilor, aduce în fapt, o singură critică de esenţă care vizează conţinutul declaraţiilor fiscale ataşate cererii formulate de către Bancă şi neconcordanţa acestora cu dispoziţiile art. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009 (în sensul ca soldul final al bilanţului să corespundă cu soldul de început al bilanţului pe anul următor).

Pârâta-recurentă a susţinut că interpretarea Convenţiei de către instanţa de apel s-a făcut altfel decât potrivit înţelegerii explicite a părţilor, ori refuzul plăţii de către Fond a fost fundamentat pe nerespectarea clauzelor convenţionale, fiind justificat.

Aşadar, recurenta-pârâtă este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a constatat, prin raportare la clauzele cuprinse în Convenţia părţilor nr. 159/2011, că reclamanta-intimată şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile asumate, refuzul de plată al pârâtei-recurente fiind nejustificat, nerezultând din dezvoltarea argumentelor aduse de către recurenta-pârâtă în susţinerea motivului de nelegalitate invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce ar consta "nesocotirea" de către instanţa de apel a prevederilor legale invocate formal de către recurenta-pârâtă.

În acord cu instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte arată că dispoziţiile legale ale art. 1266, art. 1267, art. 1269 C. civ. instituie reguli de interpretare a contractelor, reguli care au fost aplicate de către instanţă, întregul silogism juridic având la bază conţinutul Convenţiei nr. 159/2011.

Motivul de recurs care sancţiona hotărârea pronunţată de către instanţă prin interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în speţă a Convenţiei Cadru - Plafon de Garantare nr. 159/2011, ceea ce presupunea ca judecătorii să treacă peste voinţa părţilor exprimată prin contract, nu a mai fost menţinut în cadrul Noului C. proc. civ., motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., eliminând şi ipoteza lipsei de temei legal.

Instanţelor de fond le incumbă obligaţia de a interpreta, deopotrivă, legea şi actele juridice.

În schimb, dacă interpretarea actelor juridice - element al chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii - ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, interpretarea legii constituie atributul esenţial al instanţei de recurs.

În speţă, atât tribunalul, cât şi instanţa de apel au determinat corect înţelesul exact al clauzelor contractuale prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă, cu atât mai mult cu cât termenii întrebuinţaţi de către părţi sunt clari şi neîndoielnici, încât nu li se putea atribui decât un singur înţeles, acela care rezultă în mod firesc şi nesilit din litera lor, respectiv sensul care a fost reţinut ca atare de către cele două instanţe de fond şi de apel.

Aşa fiind, în ceea ce priveşte sensul clauzei stipulate în Convenţie la art. 9.2 alin. (1) lit. e) şi înţelesul, interpretarea pe care au dat-o cele două instanţe de fond şi apel, chiar dacă ar fi eronată sau ar constitui o judecată greşită, scapă de sub cenzura Înaltei Curţi.

Cât priveşte "nesocotirea" prevederilor legale invocate de către recurenta-pârâtă, respectiv interpretarea sau aplicarea greşită a acestora de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că aceasta constituie premisa falsă a unei soluţii eronate.

În speţă însă, instanţa de apel nu a dat vreo interpretare neconformă sensului real al textelor de lege şi nici nu a calificat greşit situaţia de fapt, comparativ cu exigenţele normelor de drept.

Instanţa de apel, în acord cu instanţa de fond, a constatat că în speţă nu se poate face vorbire despre o încălcare a dispoziţiilor pct. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, în sensul ca bilanţurile pe 2010 şi 2011 ale beneficiarului debitor S.C. B. S.R.L. nu corespund cu bilanţurile de închidere ale exerciţiului financiar precedent, întrucât prevederile contractuale, respectiv clauza stipulată la art. 9.2 alin. (1) lit. e) coroborată cu art. 3.1.1 din Convenţia Cadru nr. 159/2011, nu fac referire la Ordinul MFP nr. 3055/2009 şi nu impune reclamantei-intimate obligaţia de a verifica acest aspect, mai ales în contextul în care cele două bilanţuri anexate cererii de plată poartă viza organelor financiare ale stratului. Aceasta face ca motivaţia refuzului de plată al pârâtei-recurente să nu fie întemeiată în raport de clauzele contractuale invocate chiar de către recurentă, interpretarea dată de către recurenta-pârâtă acestor clauze adăugând la contract.

22. Prin urmare, în mod legal a reţinut instanţa de apel că, în cauză, refuzul recurentei-pârâte de a efectua plata solicitată de către intimata-pârâtă, în raport de Convenţia părţilor, este nejustificat, aşa cum, corect a concluzionat şi tribunalul, hotărârea recurată nefiind subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recursul urmând a fi respins, ca nefondat.

23. Având în vedere şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, în sumă de 15.514,59 RON, reprezentând onorariu avocaţial, constatând că acestea constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

24. Faţă de considerentele ce preced, în baza art. 463 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, obligă recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, în sumă de 15.514,59 RON, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 2373A din 23 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurentul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN la plata sumei de 15.514,59 RON cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 23 iulie 2020.