Abusiveness of foreign currency risk and loan approval commission clauses in consumer credit contracts under monetary nominalism and CJEU transparency standards

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi C. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate:

- caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 8 din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice nr. C 2204/2110/6078 din 20 decembrie 2007, modificat prin acte adiţionale, conform căreia:

"Dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către Bancă …fără a exista consimţământul împrumutatului…" şi restituirea sumei achitate în plus cu titlu de dobândă, faţă de dobânda stabilită iniţial prin contract;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 9.1 lit. a) din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice nr. C-2204/2110/6078 din 20 decembrie 2007, modificat prin acte adiţionale, cu privire la comisionul de acordare de 2,00% din suma iniţială şi să se dispună restituirea sumei de 1.870 CHF, achitată cu acest titlu;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, prevăzută la art. 12.2 din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice nr. C-2204/2110/6078 din 20 decembrie 2007, modificat prin acte adiţionale;

- obligarea pârâtei la îngheţarea cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului (2.131 RON la 20 decembrie 2007), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei să restituie sumele de bani percepute potrivit acestei clauze abuzive;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmau a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest proces, în raport de dispoziţiile art. 451 C. proc. civ.

B.Hotărârea primei instanţe.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea completată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei stipulate la art. 8.1 din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C-2204/2110 din 20 decembrie 2007, respectiv prevederea conform căreia "Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii" şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 9.2 din contractul de credit menţionat; a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 623,94 CHF, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând dobânda încasată în plus, peste valoarea dobânzii curente de 5,7%, calculată de la data încheierii contractului până la data declarării scadenţei anticipate a creditului; a obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, de la data efectuării fiecărei plăţi până la data achitării integrale a debitului în sumă de 623,94 CHF; a respins celelalte pretenţii ale reclamantei ca neîntemeiate şi s-a luat act că reclamanta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta C.. şi reclamanta A..

Pârâta C.. a solicitat admiterea apelului şi anularea hotărârii atacate, în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată.

Reclamanta A. a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată, cu cheltuieli de judecată.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 1099 A din 23 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins apelul declarat de A., ca nefondat; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C.. împotriva sentinţei civile nr. 303 din 1 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C..; a respins acţiunea faţă de pârâta C.. ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

E. Considerentele deciziei instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

Clauza prevăzută de art. 9.1 lit. a) din contractul de credit, clauză referitoare la comisionul de acordare, este expresia unui serviciu prestat de către bancă în favoarea împrumutatului, serviciu constând în desfăşurarea activităţilor specifice şi întocmirea actelor necesare în vederea acordării creditului, după aprobarea solicitării de acordare a creditului.

Comisionul de acordare este exprimat în mod clar şi inteligibil, atât în ceea ce priveşte cuantumul acestuia, cât şi în ceea ce priveşte modalitatea de calcul şi reţinere.

Fiind expresia unui serviciu prestat de către bancă în favoarea împrumutatului şi care este exprimat în contract în mod clar şi inteligibil, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, comisionul de acordare este exclus de la analiza caracterului abuziv.

În mod întemeiat a reţinut instanţa de fond că în ce priveşte clauza referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, respectiv CHF, nu are caracter abuziv din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Această clauză privind moneda în care se îndeplineşte obligaţia de restituire a creditului, ca obligaţie esenţială a contractului de credit, se referă la obiectul contractului. Este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, accesibil unui consumator mediu care are posibilitatea de a înţelege potenţialele efecte cu privire la schimbarea valorii în RON a ratelor de credit de restituit în condiţiile în care cursul de schimb CHF - LEU evoluează în sensul aprecierii CHF în detrimentul monedei naţionale.

S-a reţinut în mod întemeiat şi aplicarea principiului nominalismului monetar, consacrat de dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864, text de lege în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Nu este aplicabilă contractului de credit teoria impreviziunii şi posibilitatea de a adapta contractul de credit la împrejurarea privind creşterea exclusivă a cursului de schimb CHF - LEU în defavoarea leului. Aceasta având în vedere că variaţia cursului de schimb nu poate constitui o împrejurare absolut imprevizibilă şi care nu putea să fie avută în vedere la încheierea contractului, atâta timp cât este de notorietate variaţia cursului de schimb valutar al monedei naţionale faţă de alte monede străine, în speţă a CHF.

Apelanta C.. este cesionara dreptului de creanţă preluat de la cedenta B. S.A., creanţă constând în datoriile restante ale reclamantei împrumutate, la data rezilierii contractului de credit, 26 septembrie 2014.

Apelanta nu este cesionară a contractului de credit, în conformitate cu dispoziţiile art. 1315 şi următoarele C. civ., având în vedere că la data cesiunii, contractul de credit era deja reziliat.

Întrucât apelanta C.. este doar cesionara dreptului de creanţă faţă de reclamantă, rezultat ca urmare a rezilierii contractului de credit, şi nu are calitatea de cesionară a contractului de credit, se constată că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, conform art. 36 C. proc. civ., având în vedere şi obiectul prezentului litigiu.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta A. invocând următoarele motive de nelegalitate:

Instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi nu a ţinut cont de prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, dezechilibrul contractual indus de această clauză şi lipsa bunei-credinţe a băncii trebuie analizate în funcţie de justeţea acestui comision faţă de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

Cuantumul acestui comision se calculează la valoarea creditului deşi efortul este acelaşi pentru orice consumator.

În ce priveşte clauza de risc valutar, instanţa de apel a aplicat greşit decizia C.J.U.E. din C-186/16.

Principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele care-l transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituirii de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13.

Riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract (ceea ce, în condiţiile formalismului informativ, determină nulitatea clauzei de transfer al riscului de la creditor la debitor sau chiar nulitatea întregului contract) şi nu ţine de rezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, şi de consolidarea sau ancorarea creanţei într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit faţă de riscul valutar.

Fluctuaţiile cursului valutar nu sunt sinonime cu fluctuaţiile valorii creanţelor, iar nominalismul monetar nu este o clauză prevăzută în contract, ci o normă supletivă, care acoperă lacunele de reglementare ale convenţiei părţilor, suplinind voinţa acestora.

Recurenta arată că înţelege să critice modul şi condiţiile acordării împrumutului: moneda de refugiu, plasarea întregului risc valutar în sarcina consumatorului, încălcarea obligaţiei de informare, practicile comerciale înşelătoare, serviciul defectuos. Or, aceste condiţii fac obiectul unor reglementări speciale.

Clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauza atacată, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, este exprimată în mod clar şi inteligibile.

C.J.U.E. se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unei astfel de variaţii.

Îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă trebuie analizată prin raportare la "Expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

Banca trebuie să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare, (paragraful 50 din decizia C.J.U.E. pronunţată în speţa Andriciuc).

Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, 25 şi 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992 cea ce a determinat respingerea argumentelor recurentei referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Se poate constata forte uşor faptul că, faţă de nivelul cursului valutar de la data contractării, în prezent, cursul valutar este mult mai mare, şi anume s-a dublat.

Întrucât nu doar împrumutul, dar şi dobânda şi comisioanele percepute pentru credit sunt plătite cu CHF la cursul de schimb de la momentul plăţii, se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat, în dauna consumatorului.

Sub apanajul nominalismului monetar nu poate fi tolerat dezechilibrul contractual generat de fluctuaţia monedei în care s-a generat creditul, fluctuaţie care conduce la împrejurarea excesivă a obligaţiei de restituire, la ruina debitorului şi chiar pierderea locuinţei familiale contrar deciziilor CEDO în materie de protecţie a dreptului la locuinţă a debitorului, drept care face parte, de altfel, şi din Carta drepturilor fundamentale.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de C.., recurenta consideră că a fost admisă din eroare de instanţa de apel.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

G. Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat şi urmează a fi admis, iar decizia recurată va fi casată în parte, în ceea ce priveşte comisionul de acordare, pentru următoarele considerente:

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi nu a avut în considerare jurisprudenţa C.J.U.E.

Astfel, în cauza Banca Espaniol, C.J.U.E. reţine că "sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora".

Articolul 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Referitor la comisionul de acordare prevăzut în contractul de credit în litigiu, nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput acest comision, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului.

Lipsa explicită a considerentelor pentru care este perceput acest comision face ca analiza clauzelor contractului să fie greoaie, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură cu contraprestaţiile părţilor, fapt care nu e permis în contracte care se află sub protecţia legislaţiei privind consumatorii.

În ceea ce priveşte noţiunea de "dezechilibru semnificativ" şi respectiv cerinţa bunei-credinţe, instanţa de apel nu a avut în considerare jurisprudenţa C.J.U.E., potrivit căreia:

"noţiunea de «dezechilibru semnificativ» în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.

Pentru a şti dacă dezechilibrul este creat «în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă» este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale" (Cauza Mohamed Aziz C - 415/11).

Aşa fiind, în ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de acordare, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi nu a ţinut seama de jurisprudenţa C.J.U.E.

Fiind întrunite cerinţele art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recursul va fi admis şi se va casa în parte hotărârea recurată, urmând a se trimite cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte comisionul de acordare.

Referitor la clauza din art. 12.2 din contract privind obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele lunare în moneda în care a fost contractat creditul şi la solicitarea de îngheţare a cursului de schimb valutar CHF-LEU de la momentul semnării contractului, criticile aduse deciziei recurate sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă recunoaşte că la momentul contractării creditului, acesta a fost avantajos pentru ea în calitate de împrumutat.

La momentul încheierii contractului nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-LEU.

Principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut şi caracteristic pentru fizionomia juridică a acestor convenţii şi prin urmare, în cazul creditelor în valută nu ne aflăm în prezenţa unei clauze abuzive.

Atât vechiul C. civ., cât şi noul C. civ. consacră în materia împrumutului bănesc principiul nominalismului monetar, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

Faptul că ulterior încheierii contractului de credit cursul de schimb CHF - LEU a avut o evoluţie ascendentă, cu consecinţe directe asupra obligaţiilor împrumutatului de restituire a ratelor creditului, nu atrage caracterul abuziv al clauzelor.

S-a reţinut în mod corect de către instanţa de apel că nu sunt aplicabile cererile de stabilizare a cursului de schimb valutar al monedei de restituire a creditului la momentul încheierii contractului de credit nici dispoziţiile regulamentului nr. 4/2005 privind efectuarea plăţilor în moneda naţională, nefiind aplicabilă contractului de credit nici teoria impreviziunii şi posibilitatea de a adapta contractul de credit la împrejurarea privind creşterea cursului de schimb CHF-LEU în defavoarea leului, având în vedere că variaţia cursului de schimb nu poate constitui o împrejurare absolut imprevizibilă care nu putea să fie avută în vedere la încheierea contractului, câtă vreme este de notorietate variaţia cursului de schimb valutar al monedei naţionale faţă de alte monede străine, în speţă a CHF.

Pe de altă parte, este de menţionat decizia C.J.U.E. pronunţată în cauza C-18/19, potrivit căreia:

"Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă, care potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Aşa fiind, criticile referitoare la clauza privind riscul valutar şi îngheţarea cursului CHF-LEU la momentul încheierii contractului sunt nefondate.

Referitor la criticile referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a C.., acestea nu pot fi primite.

Astfel, calitatea procesuală este dată de identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Această identitate trebuie să se materializeze prin echivalenţa dintre persoana reclamantului şi titularul dreptului, respectiv pârâtul şi cel obligat la respectarea dreptului.

În cauză, C.. este doar cesionara dreptului de creanţă faţă de reclamanta-recurentă şi nu are calitatea de cesionară a contractului de credit. Aşa fiind, s-a reţinut în mod corect că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, conform art. 36 C. proc. civ., având în vedere şi obiectul prezentului litigiu.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt întrunite cerinţele art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, recursul va fi admis şi va fi casată în parte decizia recurată.

Cauza va fi trimisă Curţii de Apel Bucureşti pentru rejudecarea apelului reclamantei în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 9.1 lit. a) din contract referitoare la comisionul de acordare. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1099 A din 23 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de reclamanta A. în privinţa clauzei prevăzute de art. 9.1 lit. a) din contractul de credit.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 23 iulie 2020.