Exit rights valuation for withdrawn LLC member: judicial modification of expert discount and prematurity defense

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2020

Deliberând asupra cererilor de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea, astfel cum a fost modificată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă la data de 9 aprilie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţată să stabilească drepturile ce i se cuvin în calitate de asociat retras din societatea pârâtă raportat la momentul retragerii din societate, precum şi să fie obligată pârâta la plata acestor sume, motivat de faptul că prin hotărârea nr. 1 din 22 aprilie 2013 a adunării generale a asociaţilor societăţii s-a decis retragerea sa din societate, drepturile sale urmând a fi stabilite după evaluarea patrimoniului societar, ulterior acestui moment nemaifiind efectuate demersuri de către pârâtă pentru cuantificarea drepturilor ce i se cuvin. Reclamanta a mai solicitat încuviinţarea executării provizorii a sentinţei.

Prin sentinţa nr. 1/2017, pronunţată în data de 3 ianuarie 2017, instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantei, a stabilit valoarea drepturilor acesteia, în calitate de asociat retras din societate, la suma de 625.099,36 RON; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei stabilite, precum şi capătul de cerere privind executarea provizorie a sentinţei. Reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, instanţa a dat eficienţă concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză în ce priveşte cuantumul sumelor datorate de pârâtă reclamantei; a apreciat existenţa termenului suspensiv pentru executarea obligaţiei de plată faţă cele statuate în hotărârea nr. 1 din 22 aprilie 2013, precum şi aplicarea prevederilor art. 1414 C. civ. cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata drepturilor stabilite, precum şi neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 449 alin. (1) C. proc. civ. pentru cererea de încuviinţare a executării provizorii.

Împotriva sentinţei de fond au declarat apel ambele părţi, dosarul fiind înregistrat în vederea soluţionării căilor de atac pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Reclamanta A. a criticat sentinţa de fond sub aspectul dezlegării date tuturor capetelor de cerere, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată şi completată.

Pârâta B. S.R.L. a formulat critici cu privire la respingerea excepţiei de prematuritate invocată în raport de capătul de cerere privind plata dreptului pretins şi cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată.

Prin decizia nr. 362/A-C pronunţată la data de 23 mai 2018 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelurile declarate de reclamantă şi pârâtă; a schimbat în parte sentinţa în sensul că a stabilit valoarea drepturilor părţilor sociale ale reclamantei urmare a retragerii din societate la suma de 781.374,2 RON; a admis excepţia de prematuritate invocată de pârâtă şi a respins în consecinţă cererea de plată formulată de reclamantă; a stabilit cheltuielile de judecată datorate de pârâtă la instanţa de fond la suma de 13.105 RON, în loc de 23.105 RON; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

În considerentele deciziei s-a reţinut temeinicia şi legalitatea sentinţei de fond din perspectiva raportului de expertiză ce a fost validat, fiind reţinută, însă critica reclamantei referitoare la greşita stabilire a întinderii drepturilor ce i se cuvin ca urmare a retragerii din societate; în consecinţă, sub acest aspect a fost apreciată ca fiind întemeiată calea de atac promovată de reclamantă, instanţa de apel stabilit cuantumul legal al acestor drepturi.

Instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiate şi criticile pârâtei referitoare la soluţia dată excepţiei de prematuritate a capătului de cerere vizând plata dreptului pretins. Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 1413 C. civ., prin raportare şi la cele dispuse prin hotărârea ce a decis retragerea reclamantei din societate, instanţa de apel a apreciat că în speţă a fost instituit un termen suspensiv în favoarea debitoarei - pârâtă în cauză. Instanţa a înlăturat apărările reclamantei întemeiate pe dispoziţiile art. 1.417, 1.418 C. civ., apreciind că cele două texte legale nu sunt aplicabile, nefiind dovedite nici condiţiile impuse de art. 1.4137 C. civ. pentru a interveni decăderea din termen, nici cele impuse de art. 1.418 C. civ., pentru a intervenii exigibilitatea ca urmare a renunţării debitoarei la beneficiul termenului. Faţă de cele reţinute, instanţa de apel a apreciat că formularea cererii de chemare în judecată anterior exigibilităţii obligaţiei determina admiterea excepţiei de prematuritate invocată de pârâtă în raport de cererea de plată a reclamantei. Instanţa a mai reţinut că împlinirea termenului limită pentru plata dreptului cuvenit reclamantei nu este de natură să înlăture excepţia de prematuritate în condiţiile în care la data sesizării primei instanţe dreptul invocat nu era exigibil.

A fost apreciată, totodată, ca întemeiată şi critica pârâtei privind întinderea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, fiind reţinut că onorariul pentru expertiza valorificată de instanţa de fond a fost achitat de această parte, neputând fi obligată la suportarea cheltuielilor efectuate de reclamantă pentru proba pe care aceasta a solicitat-o.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta B. S.R.L. care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii de nelegalitate întemeiată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, arătând că instanţa devolutivă, admiţând apelul părţii adverse, nu a analizat apărările pe care le-a formulat şi care ar fi condus la respingerea demersului judiciar; a mai susţinut că în cadrul apelului apelanta-reclamantă nu a criticat sentinţa de fond din perspectiva discount-ului de 20%, iar instanţa de apel, analizând cauza în virtutea caracterului devolutiv, a valorificat doar susţinerile apelantei-reclamante, ignorând apărările proprii. A mai arătat că instanţa de apel nu a motivat în drept acordarea către apelanta-reclamantă a discount-ului, în opinia sa simpla menţionare a Buletinului informativ nr. 3/2004 al ANEVAR nefiind suficientă.

Din perspectiva criticii de nelegalitate reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material dedusă din faptul că instanţa de apel a modificat raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul desemnat de instanţă în sensul înlăturării discont-ului de 20% aplicat de acesta. Recurenta-pârâtă face o comparaţie între cele menţionate în raportul de expertiză şi considerentele instanţei, concluzionând că expertul a aplicat reducerea de 20% din alte considerente decât cele care au fost reţinute de instanţa de apel. Recurenta-pârâtă mai susţine că reducerea de 20% este justificată prin raportare la un contract încheiat de societate cu Ministerul Dezvoltării, suma din acest contract fiind inclusă în calculul drepturilor ce i se cuvin părţii adverse; sub acest aspect se susţine că partea adversă, deşi era director de proiect în acel contract, a anunţat că doreşte să iasă din societate cu numai o lună înainte de îndeplinirea unor obligaţii de plată rezultând din contractul încheiat cu ministerul, fiind evidentă intenţia de a profita de profitul ce urma să rezulte din relaţia contractuală, fără însă a contribui cu sume proprii. Recurenta-pârâtă mai critică decizia de apel din perspectiva art. 22 alin. (2) C. proc. civ., arătând că instanţa mai întâi a reţinut că nu se pot identifica reproşurile aduse lucrării de specialitate întocmite în cauză, pentru ca ulterior să analizeze obiecţiunile formulate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată, apreciind caracterul nefondat al criticilor formulate, cu următoarele apărări: a arătat că instanţa de apel a analizat toate susţinerile formulate în cauză de ambele părţi, că prin motivele de apel a criticat reducerea sumei ce i se cuvine prin aplicarea reducerii de 20%, că cele invocate de recurenta-pârâtă sub motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu constituie veritabile critici de nelegalitate, ci determină o evaluare a probatoriului administrat în cauză; suplimentar a argumentat necesitatea înlăturării discount-ului de 20%, aplicat de prima instanţă şi acordat în apel.

Intimata-reclamantă a formulat, o dată cu întâmpinarea, şi recurs incident, solicitând admiterea demersului judiciar, casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea recurentei-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel sub următoarele aspecte:

A susţinut că decizia de apel este nemotivată, instanţa neargumentând de ce a reţinut concluziile unui anumit raport de expertiză în detrimentul altui raport, apreciind ca superficială motivarea instanţei. A invocat caracterul nemotivat al deciziei şi din perspectiva admiterii excepţiei de prematuritate invocată de partea adversă, apreciind ca fiind superficială motivarea instanţei raportat la apărarea sa în sensul că la momentul soluţionării căii devolutive de atac termenul suspensiv de 5 ani era împlinit. În legătură cu admiterea excepţiei de prematuritate, recurenta-reclamantă a mai susţinut şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1413, 1417 şi 1418 C. civ., apreciind că sintagma "suma va fi plătită asociatei retrase nu mai devreme de 3 ani de la data semnării actului de retragere şi nu mai târziu de 5 ani de la aceeaşi dată" trebuie interpretată în sensul că primul termen este stabilit în favoarea debitoarei, iar cel de-al doilea - în favoarea creditoarei. A susţinut, totodată, şi decăderea recurentei-pârâte din beneficiul termenului, în raport de modul de formulare a conţinutului hotărârii AGA şi de comportamentul aceleiaşi părţi pe parcursul procesului.

Recurenta-reclamantă criticat decizia de apel şi sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiei art. 338 C. proc. civ., raportat la considerentele instanţei cu privire la necesitatea efectuării celui de-al doilea raport de expertiză, precum şi raportat la motivarea lacunară în baza căreia a fost înlăturat acesta, fără a analiza susţinerile făcute în cauză. A susţinut, comparativ, lucrarea superioară tehnic a celui de-al doilea expert faţă de prima lucrare.

Ultima critică a recurentei-reclamante a vizat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susţinând aplicarea greşită a art. 451 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., precum şi a art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. A apreciat nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul diminuării cheltuielilor de judecată cu suma achitată pentru efectuarea celui de-al doilea raport de expertiză şi sub aspectul considerentelor care au justificat menţinerea dispoziţiei primei instanţe de reducere a onorariului de avocat.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul-incident solicitând respingerea acestuia ca nefondat, arătând următoarele: criticile vizând nemotivarea deciziei de apel sub aspectul dispoziţiei de efectuare a unei noi expertize nu au legătură cu această decizie, partea reluând cele consemnate de prima instanţă în încheierea în care s-a dispus cu privire la expertiză; cele privind valorificarea unei expertize în detrimentul alteia au fost criticate şi în recursul propriu; cele vizând natura termenelor stabilite prin hotărârea AGA a societăţii; în sfârşit se apreciază legalitatea deciziei de apel sub aspectul modului în care instanţa a statuat asupra cheltuielilor de judecată.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, ce a fost comunicat părţilor conform dispoziţiilor din încheierea de şedinţă din data de 17 ianuarie 2019. În şedinţa din data de 13 iunie 2019 au fost admise în principiu ambele recursuri, fiind stabilit termen pentru judecata pe fond a acestora, cu citarea părţilor, la data de 21 noiembrie 2019.

La data de 21 noiembrie 2019 recurenta-pârâtă a solicitat amânarea cauzei în vederea introducerii în cauză a societăţii B. S.R.L., motivat de faptul că a fost preluată prin procedura de fuziune prin absorbţie de către societate ce se solicită a fi introdusă în cauză. La acelaşi termen de judecată, Înalta Curte a dispus amânarea cauzei şi citarea noii societăţi rezultate din procedura de fuziune prin absorbţie în calitate de recurentă-pârâtă.

Faţă de cele învederate, Înalta Curte a stabilit cadrul procesual prin reţinerea noii denumiri a recurentei-pârâte, respectiv B..

Analizând legalitatea deciziei de apel, raportat la criticile formulate şi la apărările invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Cu privire la recursul principal declarat de recurenta-pârâtă, se reţine formularea de către această parte a unor critici subsumate motivelor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Critica vizând nemotivarea deciziei de apel nu poate fi reţinută. Se observă sub acest aspect că în calea devolutivă de apel recurenta-reclamantă a formulat critici consistente cu privire la întinderea drepturilor sale ca urmare a retragerii din societate, apreciind că se impunea acordarea acestor drepturi conform unui al doilea raport de expertiză, iar nu conform primului raport de expertiză. Răspunzând acestor critici, recurenta-pârâtă a susţinut caracterul lacunar al expertizei agreate de partea adversă, precum şi evaluarea lipsită de criterii obiective efectuată de acel expert. Or, instanţa de apel, având în vedere cele susţinute de ambele părţi, a concluzionat prin considerente comune cu privire la legalitatea şi temeinicia sentinţei de fond din perspectiva reţinerii primului raport de expertiză efectuat în cauză. În consecinţă, nu se poate reţine o lipsă de motivare în decizia de apel, câtă vreme instanţa prin raţionamentul expus a răspuns apărărilor formulate de recurenta-pârâtă, reţinând corecta valorificare a primei expertize efectuate în cauză.

Se observă, totodată, că critica recurentei-pârâte cu privire la pretinsa neanalizare de către instanţa de apel a apărărilor formulate în faţa acesteia este una generală, partea neindicând acele apărări ignorate sau neanalizate de instanţa devolutivă.

Este înlăturată şi critica referitoare la o pretinsă depăşire a limitelor de investire a instanţei de apel, prin analizare de către aceasta a discount-ului aplicat de expertul a cărui lucrare a fost valorificată în prima instanţă. Se reţine că prin criticile invocate de recurenta-reclamantă s-a contestat suma acordată în fond, prin raportare la cel dea-l doilea raport de expertiză în cadrul căruia nu mai era menţionat discount-ul disputat. Se reţine, totodată, că prin apărările sale, recurenta-pârâtă a criticat raportul preferat de partea adversă inclusiv din perspectiva acestui discount. În consecinţă, în mod legal instanţa de apel a apreciat că este investită cu analizarea modalităţii în care au fost stabilite drepturile cuvenite asociatului retras, faţă de susţinerile celor două părţi. Şi din acest punct de vedere se reţine caracterul nefondat al criticii recurentei-pârâte care a susţinut neanalizarea apărărilor sale, fără să individualizeze acele apărări care ar fi condus la un alt raţionament al instanţei de apel.

Nu poate fi reţinută nici critica privind nemotivarea deciziei de apel sub aspectul neindicării temeiului de drept în baza căruia a fost înlăturat discount-ul de 20% aplicat de expertul a cărui lucrare a fost ratificată de instanţă. Se apreciază legalitatea deciziei de apel care a apreciat asupra incidenţei modalităţii de evaluare edictate de experţi în domeniu, având în vedere că scopul elaborării acestora este cel de a uniformiza modalitatea de evaluare a activelor societăţilor în litigii cu obiecte similare.

Sub un alt aspect, se reţine că scopul efectuării lucrării de specialitate a fost acela al evaluării activelor societăţii în vederea stabilirii drepturilor cuvenite asociatului retras. În vederea stabilirii legale a acestor drepturi, instanţa poate prin raportare la normele legale să aprecieze asupra unor consideraţii ale expertului desemnat, înlăturându-le sau corectându-le în măsura în care nu corespund exigenţelor legale.

Criticile dezvoltate de recurenta-pârâtă în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vor fi analizate având în vedere că nu se identifică dispoziţiile de drept material care au fost încălcate sau greşit aplicate de instanţa de apel. Se observă că recurenta-pârâtă susţine critica formulată prin analiza modului în care instanţa de apel a valorificat şi apreciat probele administrate în cauză; de asemenea, invocă aspecte ce ţin de situaţia de fapt, de raporturile dintre părţi, de contextul în care s-a realizat ieşirea din societate a recurentei-reclamante, de atitudinea procesuală a aceleiaşi părţi. Or, toate aceste aspecte nu pot constitui critici care să atragă nelegalitatea deciziei de apel, ele neputând fi analizate de Înalta Curte, a cărei analiză este limitată, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

2. Cu privire la recursul incident formulat în cauză de recurenta-reclamantă se impun precizări prealabile.

Este necesar, prealabil analizării criticilor formulate de parte, să se stabilească limitele în care funcţionează instituţia recursului incident.

Din această perspectivă se apreciază că dispoziţiile art. 491 alin. (1) şi art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul că obiectul recursului incident nu poate privi o parte din hotărârea instanţei de apel care nu a fost atacată cu recurs principal, prin raportare una din condiţiile esenţiale ale acţiunii civile dedusă din art. 29 şi 33 C. proc. civ., respectiv aceea a justificării unui interes.

Doar astfel se poate realiza respectarea dispoziţiilor art. 457 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, precum şi a art. 460 C. proc. civ. ce reglementează unicitatea căii de atac.

Din această perspectivă, promovarea căii de atac trebuie analizată prin raportare la interesul părţii de a acţiona în sensul contestării hotărârii care, în opinia acesteia, îl prejudiciază. Concret, trebuie verificată condiţia interesului părţii de promovare a căii de atac având în vedere modul de soluţionare a cauzei în sensul verificării existenţei unui interes determinat, legitim, personal, născut şi actual. În consecinţă, în funcţie de cele dispuse prin hotărârea supusă căilor de atac, raportat şi la pretenţia dedusă judecăţii, se analizează condiţia interesului în susţinerea demersului judiciar, din perspectiva posibilităţii de promovare a căilor de atac prevăzute de lege, respectiv calea de atac principală ori cea incidentală. Nu poate fi apreciat că o parte are la dispoziţie, în baza aceluiaşi interes determinat, legitim, personal, născut şi actual, două căi de atac, atât calea de atac principală - ce trebuie formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii atacabile, cât şi cea incidentală - ce poate fi formulată ulterior împlinirii termenului de declarare a căii de atac principale. O asemenea concluzie ar determina un regim de favoare pentru parte din proces care, pentru aceleaşi pretenţii şi justificând acelaşi interes, ar avea posibilitatea promovării unei căi de atac peste termenul general prevăzut de lege. De asemenea, ar conduce la o suprapunere a sferei de aplicare a celor două forme de exercitare a căii de atac, aspect inadmisibil în condiţiile în care legiuitorul a imprimat principiul exercitării unice a unei căi de atac.

În consecinţă, sfera de aplicare a căii de atac incidentale este distinctă de cea a căii de atac principale, regimul distinct fiind determinat de îndeplinirea condiţiei interesului în susţinerea demersului judiciar.

Având în vedere că interesul, ca o condiţie de exercitare a acţiunii civile, în toate formele de manifestare şi toate fazele procesuale, trebuie să îndeplinească cerinţele astfel cum sunt reglementate în dispoziţiile art. 33 C. proc. civ., nu se poate reţine exercitarea căii de atac incidentale are un caracter total independent de calea de atac principală declarată în cauză, ci prima trebuie exercitată doar în situaţia în care criticile din calea principală de atac determină pentru partea adversă un interes de a acţiona neactual şi nenăscut la data pronunţării hotărârii atacabile.

Concluzia prezentată rezultă cu pregnanţă şi din modul de redactare al alin. (2) al articolului 472 din C. proc. civ., conform căruia dacă apelatul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident rămâne fără efect. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să ofere unei părţi din proces posibilitate contestării hotărârii pronunţate în cauză fie pe calea principală de atac, fie pe calea incidentală, nu ar fi reglementat raportul dintre cele două căi de atac astfel cum rezultă din dispoziţia legală citată. În măsura în care ar fi fost acreditată ideea că intimatul ar putea contesta pe calea incidentală alte aspecte decât cele dezvoltate în calea principală de atac, soluţionarea celei de-a doua pe considerente care fac inutilă cercetarea pe fond a cauzei (tardivitate, inadmisibilitate, nulitate, etc.) nu ar avea influenţă asupra soluţionării căii incidentale, întrucât aceasta ar viza, aşa cum s-a menţionat, aspecte ce nu ţin de calea principală de atac. În aceste condiţii, soluţionarea căii principale de atac pe cale excepţie nu ar putea impieta asupra soluţionării pe fond a căii incidentale, întrucât aceasta ar viza alte aspecte ale hotărârii atacate şi, deci, nu ar avea logică juridică să depindă de calea principală de atac.

Deci, soluţia adoptată legislativ de rămânere fără efect a căii incidentale în cazul soluţionării căii principale de atac pe considerente care nu conduc la cercetarea fondului nu poate fi aplicată decât în măsura în care calea incidentală conţine critici de natură să conducă la schimbarea hotărârii atacate, dar care sunt legate de criticile din calea principală de atac.

De altfel, raţionamentul rezultă şi din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 280 din 26 aprilie 2018 prin care s-a statuat că "apelul incident nu reprezintă o instituţie procesuală de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelaţie cu apelul principal formulat în cauză".

Plecând de la aceste consideraţii, care sunt aplicabile şi în cazul recursului incident, având în vedere că reglementarea căii incidentale se regăseşte doar în capitolul vizând apelul, instanţa supremă va proceda la analiza acelor critici din recursul incident al recurentei-reclamante care justifică un interes corelat cu criticile recurentei-pârâte din recursul principal.

Din această perspectivă, nu vor fi analizate criticile recurentei-reclamante vizând excepţia de prematuritate, admisă de instanţa de apel, cele vizând natura termenelor stabilite prin hotărârea adunării generale a asociaţilor prin care s-a aprobat retragerea din societate, cele vizând împlinirea termenului stabilit pentru plata drepturilor cuvenite în urma retragerii, precum şi cele vizând întinderea cheltuielilor de judecată stabilite de instanţa de apel, subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Toate aceste critici nu pot fi primite pe calea recursului incident, fiind reţinut că interesul recurentei-reclamante de a le contesta pe cale recursului s-a născut de la momentul comunicării deciziei de apel, partea nejustificând un interes survenit ulterior ca urmare a căii extraordinare de atac promovate de recurenta-pârâtă.

În consecinţă se va proceda doar la analiza criticii referitoare la caracterul pretins lacunar al deciziei de apel, din perspectiva nemotivării suficiente a valorificării concluziilor unui raport de expertiză, critică încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Doar în ce priveşte această critică se reţine existenţa interesului survenit al recurentei-reclamante de a declara calea incidentală de atac, faţă de criticile recurentei-pârâte care tind la reducerea sumei astfel cum a fost stabilită de instanţa de apel.

Sub acest aspect, aşa cum s-a menţionat în analiza recursului recurentei-pârâte, instanţa supremă reţine motivarea corespunzătoare din partea instanţei de apel în ce priveşte expertiza valorificată pentru fundamentarea soluţiei adoptate. Nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art. 338 C. proc. civ., în mod legal instanţa de apel apreciind că efectuare celei de-a doua lucrări de specialitate nu a precedat unei dispoziţii de anulare a primei expertize pentru a fi sub incidenţa dispoziţiei legale invocate de recurenta-reclamantă. Se observă că diferenţa dintre cele două lucrări de specialitate se rezumă la modalitatea de evaluare a activelor imobilizate. Or, din această perspectivă, fiind în prezenţa a două lucrări prin care se folosesc metode diferite de evaluare, instanţa este cea care, aplicând legea, dispune cu privire la metoda care corespunde scopului evaluării şi obiectului cauzei deduse judecăţii.

Instanţa supremă reţine că restul criticilor recurentei-reclamante, subsumate susţinerii motivării necorespunzătoare a deciziei de apel, constituie aprecieri asupra modalităţii în care a fost întocmită lucrarea de specialitate valorificată în cadrul apelului. Se observă că aceste critici au fost încadrate de recurenta-reclamantă în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Însă, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., obiectul recursului este reprezentat de examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În consecinţă, nu se poate reţine incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru a se determina a reevaluare a probatoriului din perspectiva modalităţii în care s-a efectuat lucrarea de specialitate.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 362/A-C din 23 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2020.