Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 142/2020 AI generated

Exclusion of labor conflicts from cassation appeal under transitional provisions of Law 2/2013

Case Number Decizia nr. 142/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Inadmissible

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Romania dismissed as inadmissible the appeal filed by a plaintiff against a lower court judgment that had rejected his claims, thereby leaving the lower court’s decision in force. The dispute involved a military personnel complaint seeking the annulment of administrative decisions regarding career advancement and study equivalences, along with claims for discrimination damages, which underwent a jurisdictional conflict between labor and administrative courts before being classified as an individual labor conflict by the Court of Appeal. The decisive legal basis for the dismissal was the statutory exclusion of labor and social security disputes from the cassation appeal remedy under Article XVIII(2) of Law No. 2/2013 (as amended) and Article 214 of Law No. 62/2011, which limit such conflicts to an appeal as the final level of jurisdiction, rendering the subsequent rejection of the retrial request also non-appealable pursuant to Article 508(4) of the Civil Procedure Code.

Legislator headnote

AI generated

art. 109 din Legea nr. 188/1999, art. 224 C. proc. civ, art. 517 C. proc. civ, art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 188/1999, art. 109 din Legea nr. 80/1995, art. 22 C. proc. civ; Exclusion of labor conflicts from cassation appeal under transitional provisions of Law 2/2013: Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Keywords

AI generated
labor jurisdictional conflict Civil Procedure Code non-administrative dispute social security disputes administrative dismissal transitional provisions

Cited Legislation

AI generated
art. 109 din Legea nr. 188/1999
civ., corelate cu cele ale art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici şi art.
art. 224 C. proc. civ
A susţinut recurentul că, deşi a depus la registratura instanţei de apel o cerere de rejudecare a cauzei, prin care a invocat necompetenţa primei instanţe, aceasta nu a fost pusă în discuţia părţilor, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 224 C. proc. civ.
art. 517 C. proc. civ
Potrivit recurentului, cauza a fost judecată de o instanţă necompetentă în fond, în apel şi în contestaţie în anulare, astfel că hotărârile au fost pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 517 C. proc. civ.
art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 188/1999
În susţinerea aceleiaşi idei, a evocat şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 188/1999 şi art.
art. 109 din Legea nr. 80/1995
civ., corelate cu cele ale art. 109 din Legea nr.
art. 22 C. proc. civ
În opinia recurentului, instanţele nu şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 22 C. proc. civ., încălcând astfel dispoziţiile art.
art. 477 alin. (1) C. proc. civ
civ., încălcând astfel dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.
art. 15 din Legea nr. 346/2006
De asemenea, a susţinut că prima instanţă şi cea de apel au nesocotit dispoziţiile art. 1, art. 15-16, art. 21, art. 41, art. 51-52, art. 124, art. 126 şi art. 129 din Constituţie, art. 1, art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 05.07.2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Comisia de Selecţie a Comandamentului Comunicaţiilor şi Informaticii, Direcţia Management Resurse Umane din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi pe Ministerul Apărării Naţionale, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să declare nul actul administrativ nr. x/08.06.2016 emis de Direcţia Management Resurse Umane din Ministerul Apărării Naţionale şi să dispună echivalarea cursului postuniversitar de perfecţionare a pregătirii/similar (PUC), în vederea avansării la gradul de locotenent-colonel şi trecerea din arma comunicaţii şi informatică în inginer în comunicaţii sau inginer de sistem de comandă-control şi obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naţionale la echivalarea studiilor pe care le-a absolvit cu masterul în conducere interarme; reclamantul a mai solicitat declararea nulităţii actului administrativ nr. x/23.05.2016 şi numirea sa pe una din funcţiile pentru care a făcut solicitarea, dar şi obligarea pârâţilor la plata de daune materiale şi morale în cuantum de 100.000 RON fiecare, precum şi la soluţionarea integrală, efectivă şi punctuală, a cererii, potrivit cerinţelor şi nevoilor sale, cu cheltuieli de judecată.

Anterior termenului de judecată din 23.11.2016, reclamantul a depus o cerere completatoare, prin care a solicitat instanţei să dispună acordarea de despăgubiri pentru discriminare şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun, precum şi sancţionarea pentru discriminare a pârâţilor. În acest sens, a solicitat instanţei să oblige pârâţii la despăgubiri, astfel: pârâta Comisia de Selecţie a Comandamentului Comunicaţiilor la plata sumei de 200.000 RON, iar pârâţii Direcţia Management Resurse Umane şi Ministerul Apărării Naţionale la plata sumei de 1.000.000 RON fiecare.

A solicitat obligarea pârâţilor la soluţionarea integrală, efectivă, punctuală pentru anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun şi eliminarea definitivă din legislaţia actuală a sintagmelor "filiera directă/filiera indirectă, ofiţeri/subofiţeri pe filiera directă/indirectă".

La termenul din 23.11.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale de atribuţiune şi, prin încheierea de la aceeaşi dată, a admis excepţia şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a aceluiaşi tribunal.

Astfel învestit, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a invocat la termenul de judecată din 30.01.2017 excepţia necompetenţei sale materiale de atribuţiune, pe care a admis-o şi a declinat competenţa în favoarea secţiei a II-a de contencios administrativ şi fiscal a aceluiaşi tribunal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, pentru soluţionarea acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 34/05.05.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Prin încheierea din 06.11.2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins ca inadmisibile cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, iar prin sentinţa civilă nr. 9719/19.12.2017 a respins ca neîntemeiată acţiunea, astfel cum aceasta a fost completată.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 5618/10.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Împotriva acestei din urmă decizii, A. a formulat contestaţie în anulare, cale extraordinară de atac respinsă prin decizia nr. 2144/12.04.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Recurentul A. a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 9719/19.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a deciziei civile nr. 5618/10.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi împotriva deciziei nr. 2144/12.04.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, solicitând casarea lor, cu reţinerea cauzei spre rejudecare.

În motivare, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a arătat că hotărârile atacate au fost pronunţate cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, întrucât, raportat la calitatea sa profesională, în cauză erau incidente dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, astfel încât competenţa soluţionării pe fond a cauzei aparţinea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

A susţinut recurentul că, deşi a depus la registratura instanţei de apel o cerere de rejudecare a cauzei, prin care a invocat necompetenţa primei instanţe, aceasta nu a fost pusă în discuţia părţilor, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 224 C. proc. civ.

Potrivit recurentului, cauza a fost judecată de o instanţă necompetentă în fond, în apel şi în contestaţie în anulare, astfel că hotărârile au fost pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 517 C. proc. civ. şi a art. 124, corelat cu art. 126 din Constituţia României, sens în care a redat extrase din jurisprudenţa instanţei supreme şi a C.J.U.E.

A subliniat că în cauză erau incidente şi dispoziţiile art. 95, 107 şi 116 C. proc. civ., corelate cu cele ale art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici şi art. 1 şi 46 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, raportat şi la pct. 26 din decizia nr. 34/2016 a Curţii Constituţionale şi la deciziile nr. 10/2016 şi nr. 10/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţii care, în opinia recurentului, stabilesc competenţa Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

În susţinerea aceleiaşi idei, a evocat şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 188/1999 şi art. 109 din Legea nr. 80/1995 şi a conchis că prima instanţă, instanţa de apel şi cea care a analizat contestaţia în anulare s-au pronunţat cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi au judecat cauza prin exces de putere, cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept, încălcând dispoziţiile art. 21, 24 şi 126 din Constituţie.

În opinia recurentului, instanţele nu şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 22 C. proc. civ., încălcând astfel dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut că prima instanţă şi cea de apel au nesocotit dispoziţiile art. 1, art. 15-16, art. 21, art. 41, art. 51-52, art. 124, art. 126 şi art. 129 din Constituţie, art. 1, art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

A subliniat că instanţa a reţinut neîntemeiat, în ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Direcţiei Generale Management Resurse Umane şi a Comisiei de Selecţie a Comandamentului Comunicaţiilor şi Informaticii, că aceste structuri ale Ministerului Apărării Naţionale nu au personalitate juridică, în condiţiile în care aceasta le este conferită de prevederile art. 15 din Legea nr. 346/2006, modificată şi completată prin art. 1 pct. 17 din Legea nr. 167/2017.

Sub acest aspect, a apreciat că hotărârea încalcă prevederile art. 205-209 C. civ. şi pe cele ale art. 15 din Constituţie.

A arătat că prima instanţă a comis exces de putere când nu s-a pronunţat asupra tuturor mijloacelor de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii şi nu a impus angajatorului, conform prevederilor art. 272 din Codul muncii, să prezinte probele ce cădeau în sarcina acestuia, încălcându-i astfel dreptul statuat de art. 21 din Constituţie, de art. 6 C. proc. civ., de art. 4 din Legea nr. 303/2004 modificată şi completată prin Legea nr. 242/2018 şi chiar de art. 10 din Legea nr. 304/2004, modificată prin Legea nr. 207/2018.

De asemenea, a susţinut că, pe lângă încălcarea procedurii instituite de art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 republicată, atât prima instanţă, cât şi cea de apel au pronunţat hotărâri fără citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi cu administrarea unor probe a căror încuviinţare a fost solicitată cu depăşirea termenului legal, cu nerespectarea art. art. 174 alin. (1), (18)5 şi 208 C. proc. civ.

Alte aspecte pe care le-a relevat recurentul au vizat contradicţia existentă între hotărârea de fond şi cea din apel şi nesancţionarea de către instanţe a comportamentului discriminatoriu de care au dat dovadă intimaţii prin modul în care i-au soluţionat cererile.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 şi 6 C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Recurentul a depus punct de vedere la raport, prin care a susţinut că acesta este incorect, incomplet şi nefundamentat.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Înalta Curte notează că în cadrul demersului judiciar de faţă este dedus judecăţii un conflict de muncă, natura juridică a raporturilor dintre părţi fiind definitiv tranşată prin sentinţa civilă nr. 34/05.05.2017, cu rol de regulator de competenţă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Potrivit art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "în procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (…) conflictele de muncă şi de asigurări sociale (…)".

Legiuitorul a suprimat, deci, calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care sunt incluse şi conflictele de muncă.

Pe de altă parte, potrivit art. 214 din Legea nr. 62/2011, hotărârile prin care au fost soluţionate în prima instanţă conflictele individuale de muncă sunt supuse numai apelului.

Prin urmare, raportat la aceste dispoziţii legale, nici sentinţa civilă nr. 9719/19.12.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale prin care s-a soluţionat în primă instanţă conflictul individual de muncă, nici decizia civilă nr. 5618/10.12.2018, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a pronunţat asupra apelului declarat împotriva sentinţei, nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs.

În ceea ce priveşte decizia nr. 2144/2019/12.04.2019, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei civile nr. 5618/10.12.2018, Înalta Curte reţine că potrivit art. 508 alin. (4) C. proc. civ., hotărârea dată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.

Cum, în speţă, hotărârea împotriva căreia a fost declarată contestaţia în anulare nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, nici hotărârea pronunţată în calea de atac de retractare nu este supusă recursului.

Altfel spus, raportat la dispoziţiile art. 508 alin. (4) C. proc. civ., decizia nr. 2144/2019/12.04.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale nu este supusă recursului, întrucât nici hotărârea împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare nu era supusă, la rândul său, acestei căi de atac.

Prin urmare, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinţei civile nr. 9719/19.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a deciziei civile nr. 5618/10.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi a deciziei nr. 2144/12.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2020.