Negative jurisdictional conflict resolved in favor of Cluj Tribunal for labor dismissal dispute based on employee's residence and workplace

Şedinţa publică din data de 21 iulie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub dosar nr. x/2019, reclamantul, A., cu domiciliul procedural ales în Cluj Napoca, str. x, Oficiul Poştal nr. 13 căsuţa 901 Cluj Napoca, judeţul Cluj, în calitate de angajat pe post de şef tură la magazinul 2007 B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., cu sediul social în Timişoara, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să anuleze Decizia de concediere nr. 65392/22.08.2019; să facă aplicarea art. 78 - 80 Codul Muncii, respectiv art. 253 Codul Muncii privind răspunderea angajatorului pentru prejudiciul moral cauzat şi să oblige pârâta la plata daunelor morale în cuantum de 250000 RON, precum şi la plata concediului rămas neefectuat 8 zile.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 78 - 80, art. 253 din Codul Muncii, art. 194 - art. 200 C. proc. civ. şi alte dispoziţii legale în materia daunelor morale pentru prejudiciul moral cauzat.

Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 99/21.01.2020 a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâta C. S.R.L. şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Satu Mare.

În pronunţarea acestei sentinţe, instanţa mi întâi învestită a reţinut că pricina dedusă judecăţii este un conflict de muncă, în condiţiile în care litigiul vizează răspunderea patrimonială a salariatului, în cauză fiind astfel incidente normele care guvernează jurisdicţia muncii.

Sub aspectul competenţei teritoriale au fost avute în vedere dispoziţiile art. 269 din Codul muncii, completate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 conform cărora, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În ceea ce priveşte domiciliul reclamantului s-a avut în vedere că, din cartea de identitate rezultă că acesta are domiciliul în Satu Mare, cartea de identitate provizorie nefăcând dovada domiciliului în judeţul Cluj. S-a considerat că dovada domiciliului în judeţul Cluj nu este făcută nici cu înscrisul denumit " adeverinţa"eliberată de o Asociaţie de proprietari, în condiţiile în care dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, conform art. 91 alin. (1) C. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă la data de 5 februarie 2020.

Prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 18 mai 2020, reclamantul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Satu Mare.

În motivarea excepţiei a arătat că atât reşedinţa, cât şi locul său de muncă sunt în Cluj Napoca. Cu privire la domiciliu, a arătat că nu are unul stabil, întrucât în baza sentinţei civile nr. 2039/2015 pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2015 obiect evacuare - a fost evacuat.

Cu privire la reşedinţă, reclamantul a arăta că aceasta este o locuinţă secundară, situată în Cluj Napoca, unde a locuit din 2014 şi până aprilie 2019, în chirie, fiind masterand la Ştiinţe Penale şi Criminalistică din cadrul Facultăţii de Drept "Dimitrie Cantemir" Cluj Napoca şi pe de o parte licenţiat în drept, fiind student în perioada anului 2014-2018.

Adeverinţa emisă de D. este dovada că locuinţa secundară îi este în Cluj Napoca, iar înainte de a introduce cererea de chemare în judecată la data de 20.09.2019, în luna aprilie 2019 s-a mutat într-un nou imobil fiind chiriaş, fără forme legale.

În drept, a invocat art. 95, art. 132-135 C. proc. civ., art. 210 din Legea nr. 62/2011, precum şi alte dispoziţii legale în materie.

Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 106/LMA din 22 mai 2020, a admis excepţia de necompetenţă teritorială în primă instanţă a Tribunalului Satu Mare în temeiul art. 129 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 541 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ.

A declinat în favoarea Tribunalului Cluj, competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect contestaţie decizie de concediere.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Cluj şi Tribunalul Satu Mare, în condiţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 134 C. proc. civ., a dispus suspendarea din oficiu a judecării cauzei şi înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă astfel survenit, conform dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

În considerentele acestei sentinţe, cea de-a doua instanţă învestită a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi a art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social raportat la faptul că reclamantul a probat că nu are un domiciliu stabil, fiind evacuat de la adresa din Satu Mare, că locul său de muncă se află în Cluj Napoca, astfel că reşedinţa sa este în această din urmă localitate. Instanţa a mai reţinut şi că locul de muncă al reclamantului, până la emiterea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă contestat în prezenta cauză, a fost tot în Cluj Napoca.

Un alt argument de natură să ateste competenţa Tribunalului Cluj, reţinut de cea de-a doua instanţă, a fost cel referitor la locul de muncă al reclamantului. Astfel, deşi s-a reţinut că sediul social al pârâtei, în România, este în localitatea Timişoara, textul art. 210 din Legea dialogului social face referire expresă la locul de muncă al salariatului şi nu la sediul social al angajatorului, sediu care poate să nu coincidă cu cel al locului de muncă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Cluj competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că instanţele aflate în conflict, Tribunalul Cluj şi Tribunalul Satu Mare, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, ultima instanţă învestită şi-a declinat la rândul său competenţa în favoarea primei instanţe care anterior s-a declarat necompetentă şi cel puţin una dintre aceste instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Acţiunea are ca obiect antrenarea răspunderii angajatorului, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 78 - 80, art. 253 din Codul Muncii.

Aşadar, reclamantul a învestit instanţa cu soluţionarea unui conflict individual de muncă, de competenţa materială a tribunalului, conform art. 208 din Legea nr. 62/2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă "se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul." Acest text este completat de art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social care dispune că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Prin aceste texte se instituie o competenţă teritorială alternativă în cazul salariaţilor, aceştia putând introduce acţiunea fie la domiciliul acestora, înţeles în sens larg (deci inclusiv reşedinţa) fie la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă. Derogarea de la regula de drept comun se justifică prin aceea că de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are angajatul, căruia i se creează astfel o facilitate.

Competenţa de soluţionare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanţei de la domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

Potrivit art. 87 C. civ. domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală" iar reşedinţa, potrivit art. 88 din acelaşi cod, este definită ca reprezentând locul unde persoana îşi are locuinţa secundară ".

Prin art. 90 C. civ., legiuitorul a reglementat expres şi situaţia în care domiciliul nu este cunoscut, situaţie în care a stabilit o prezumţie legală că adresa de reşedinţă va fi considerată adresă de domiciliu.

Astfel, pentru a facilita probarea domiciliului de către persoanele interesate, în aplicarea art. 90 C. civ., persoana este prezumată că domiciliază la locul unde se găseşte, doar dacă nu se cunoaşte ultimul domiciliu. Dovada domiciliului şi a reşedinţei proprii nu se pot face decât cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, cu excepţia situaţiei în care cel căruia i se opune un alt domiciliu cunoştea prin alte mijloace despre stabilirea sau schimbarea domiciliului în alt loc.

Din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus evocate reiese că prin domiciliul persoanei fizice se înţelege locul unde aceasta îşi are locuinţa principală, astfel cum este evidenţiată în documentele de identitate, adresa de reşedinţă a unei persoane putând fi asimilată adresei de domiciliu numai în situaţia în care aceasta din urmă nu este cunoscută.

Reclamantul a probat faptul că nu are un domiciliu stabil, invocând atât sentinţa civilă nr. 2039/2015, pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. x/2015, prin care a fost evacuat, cât şi dosarul nr. x/2019 al aceleiaşi instanţe, în care judecata ce priveşte imobilul din Satu Mare, str. x, ce doreşte a-i fi atribuit, a fost suspendată pentru neîndeplinirea obligaţiilor impuse de instanţă.

Recurentul a dovedit însă că, la data introducerii acţiunii avea reşedinţa în str. x Cluj Napoca, locul său de muncă fiind situat în Cluj Napoca mag 2007 E. . Tot cu privire la reşedinţă, reclamantul a precizat, prin notele scrise depuse la data de 18 mai 2018 în dosarul Tribunalului Satu-Mare că a locuit în Cluj Napoca, din 2014 şi până aprilie 2019, în chirie, fiind masterand la Ştiinţe Penale şi Criminalistică din cadrul Facultăţii de Drept "Dimitrie Cantemir" Cluj Napoca şi pe de o parte licenţiat în drept, fiind student în perioada anului 2014-2018. Ataşat notelor scrise reclamantul a depus şi un extras din contractul de muncă unde este evidenţiat faptul că activitate era desfăşurată de reclamant la C. S.R.L. magazin nr. 2197 din Cluj Napoca.

Relevant sub aspectul stabilirii locului de reşedinţă al reclamantului este şi indicarea de către acesta a sediului procesual ales în Cluj Napoca str. x, Oficiul poştal nr. 13, căsuţa 901.

În ceea ce priveşte criteriul sediului social al angajatorului avut în vedere de dispoziţiile art. 210 din Legea dialogului social, este de reţinut deşi sediul social al pârâtei, în România, este în localitatea Timişoara textul legal face referire expresă la locul de muncă al salariatului şi nu la sediul social al angajatorului.

Toate aceste argumente converg în sensul reţinerii faptului că reclamantul are reşedinţa - chiar dacă fără forme legale - în localitatea Cluj Napoca, localitate aflată în raza de competenţă a Tribunalului Cluj, aceasta fiind instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza din perspectiva art. 269 alin. (2) Codul muncii, completat de art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iulie 2020.