Electricity supply: Lack of interest for successful defendant to challenge appellate rejection of statute of limitations defense

Şedinţa publică din data de 21 iulie 2020

Asupra recursului de faţă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 28.12.2015 sub nr. x/2015, reclamanta ENEL ENERGIE S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 225.430,49 RON reprezentând contravaloare energie electrică consumată conform facturii emise la 29.11.2012; 8825,15 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform celor două facturi emise la data de 13.12.2012 şi la data de 13.02.2013; cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2012 din 6 decembrie 2017, Tribunalul Constanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului de a factura şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţii invocate de pârâtă, ca nefondate, a respins acţiunea formulată de reclamanta ENEL ENERGIE S.A. în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca neîntemeiată. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1100 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu expert.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, în raport cu situaţia de fapt relevată de probatoriile administrate, sunt aplicabile următoarele dispoziţii legale:

S-a arătat că, în raport de data încheierii contractului (01.01.2005) ce a reprezentat temeiul acţiunii introductive, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. civ., faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cu care "contractul este supus dis­poziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa".

Potrivit art. 969 C. civ., "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante".

În raport de dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ., în vederea analizării excepţiei prescripţiei, faţă de data emiterii facturilor, instanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile noului C. civ. şi anume:

- art. 2500:

"(1)Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

(2)În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz".

- art. 2517:

"Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen"

- art. 2526:

"Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă".

- art. 2540:

"Prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

Instanţa s-a raportat la art. 41 din Legea nr. 318/2003 a energiei electrice (în vigoare la data încheierii contractului nr. x/01.01.2005) potrivit căruia "(1)Furnizarea energiei electrice este activitatea prin care persoana juridică titulară de licenţă comercializează energie clienţilor. Pentru furnizarea energiei electrice se încheie un contract în conformitate cu regulamentul de furnizare a energiei electrice. (2)Energia electrică furnizată clientului se facturează de către furnizor pe baza valorilor înregistrate de echipamentele de contorizare. (3)Furnizorul care este şi operator de distribuţie este obligat să încheie contracte de furnizare cu consumatorii captivi şi cu cei acreditaţi ca eligibili, care nu îşi exercită acest drept. (4)Este interzis consumul de energie electrică fără încheierea contractului de furnizare".

De asemenea, s-a arătat, art. 45 din aceeaşi lege prevede că "În conformitate cu prevederile contractului, consumatorul este obligat să plătească contravaloarea energiei electrice consumate" iar art. 47 următoarele:

"(1)Consumatorul răspunde pentru daunele cauzate furnizorului din culpa sa, în condiţiile stabilite prin contractul de furnizare. (2)Nerespectarea de către consumator a contractului de furnizare a energiei electrice atrage plata contravalorii energiei electrice consumate, respectiv evaluate, şi, după caz, suportarea următoarelor consecinţe: a)penalizări; b)sistarea temporară a furnizării energiei electrice; c)deconectarea de la reţeaua electrică. (3)În cazul consumului fraudulos, consumatorul va fi deconectat de la reţeaua electrică, fiind obligat, totodată, la plata contravalorii energiei electrice consumate şi a costurilor aferente deconectării, evaluate conform normelor tehnice în vigoare".

Au fost considerate relevante următoarele dispoziţii din H.G. nr. 1007/2004 privind aprobarea Regulamentului din 25 iunie 2004 de furnizare a energiei electrice la consumatori (în forma în vigoare la data încheierii contractului de faţă):

- art. 55:

"(1)Consumatorii pot conveni cu furnizorul sistarea temporară a furnizării energiei electrice, fără rezilierea contractului, pentru o perioadă de minimum o lună şi de maximum 12 luni. Consumatorii vor face în acest sens o solicitare în scris către furnizor, cu minimum 5 zile înainte de data solicitată pentru sistare. (2)Consumatorul cu care s-a convenit, la cererea sa, sistarea temporară a furnizării energiei electrice va plăti contravaloarea lucrărilor efectuate de furnizor în acest scop, conform tarifelor aprobate de autoritatea competentă. (3)Pe durata sistării furnizării, consumatorul este obligat să efectueze în continuare plata energiei electrice consumate înainte de data sistării şi, după caz, a penalităţilor şi majorărilor de întârziere la plată, conform facturilor emise de către furnizor";

- art. 85 lit. i):

"Furnizorul are următoarele obligaţii (…) i)să verifice în cel mai scurt timp situaţiile deosebite sesizate de consumator şi să răspundă în termen legal tuturor reclamaţiilor şi sesizărilor acestuia, conform Standardului de performanţă pentru serviciul de furnizare a energiei electrice".

O primă problemă analizată de instanţă a reprezentat-o excepţia prescripţiei dreptului de a factura consumurile înregistrate la data de 19.10.2011.

Sub acest aspect, instanţa a reţinut că dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 sau ale C. civ. nou nu reglementează prescripţia dreptului de a factura prestaţiile furnizate ci dreptul material la acţiune, respectiv dreptul de a cere concursul forţei de constrângere a statului în vederea realizării dreptului de creanţă al creditoarei sau apărarea vreunui drept real. Astfel, s-a arătat, după cum rezultă din art. 2500 alin. (2) C. civ., dreptul la acţiune reprezintă dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă. Întrucât nu se pune problema expirării vreunui termen la acţiune în cazul emiterii facturii fiscale, în cauză s-a apreciat că această excepţie trebuie calificată ca fiind tot prescrierea dreptului la acţiune în sensul de a cere plata consumurilor energiei electrice, drept la acţiune căruia i se aplică termenul de 3 ani de la data constatării acestui consum prin factura nr. x/29.11.2012, respectiv de la data scadenţei acesteia.

În ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune în ceea ce priveşte emiterea facturii nr. x/29.11.2012, s-a constatat că aceasta era scadentă la data de 09.12.2012 astfel că termenul de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. (nou) care a început să curgă de la această dată s-ar fi împlinit la data de 09.12.2015. Însă, la data de 25.06.2015, reclamanta a formulat cererea de ordonanţă de plată pentru care era obligatorie formularea notificării prevăzute de art. 1015 alin. (1) C. proc. civ.

Din sentinţa civilă nr. 2705/12.11.2015 rezultă că în dosarul nr. x/2015 s-a depus somaţia emisă debitoarei (somaţia 23344/06.10.2014) astfel că aceasta, potrivit art. 1015 alin. (2) C. proc. civ.,coroborat cu art. 2540 C. civ. a întrerupt termenul de prescripţie care a început să curgă după data de 06.10.2014 fiind întrerupt din nou prin formularea la data de 28.12.2015 a prezentei acţiuni.

Faţă de aceste considerente, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă a fost respinsă sub ambele aspecte.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea contractuală a pârâtei ca urmare a încheierii contractului nr. x/01.01.2005 chiar dacă nu a indicat în mod expres dispoziţiile art. 969 C. civ. dar a făcut referire la existenţa contractelor încheiate între părţi şi la emiterea facturilor în baza acestora. Mai mult, în facturile pe baza cărora se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 234255,64 RON se menţionează contractul nr. x Prin urmare instanţa va analiza condiţiile răspunderii contractuale iar nu ale răspunderii delictuale.

Cu privire la contractul nr. x/01.01.2005, s-a constatat că acesta nu a fost depus la dosar. Având în vedere că încheierea acestui contract nu a fost contestată, că în facturile fiscale emise ulterior se menţionează acest contract şi că însăşi pârâta a solicitat încetarea acestui contract, instanţa a prezumat existenţa acestuia şi a analizat răspunderea contractuală a pârâtei întemeiată pe acest contract.

Potrivit art. 969 C. civ. (preluat de art. 1270 C. civ. nou) contractul încheiat în mod legal între părţi are forţă obligatorie iar partea care are calitatea de titular de drepturi dobândite prin contract este îndreptăţită a pretinde celeilalte părţi satisfacerea acelor drepturi. De asemenea, instanţa a avut în vedere şi faptul că în cazul încheierii unui contract, creditoarei îi revine obligaţia de a dovedi existenţa contractului şi faptul că obligaţia nu a fost executată, culpa debitorului fiind prezumată în această situaţie, potrivit art. 1082 C. civ. din 1864.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 85 lit. i) din Regulamentul din 25 iunie 2004 de furnizare a energiei electrice la consumatori aprobat prin H.G. nr. 1007/2004, chiar reclamanta avea obligaţia de a efectua verificări cu privire la sesizările pârâtei.

Instanţa a reţinut, astfel, că la data de 25.06.2009 şi 03.07.2009 a formulat cerere de debranşare, cerere acceptată de reclamantă care la data de 06.07.2009 a procedat la debranşare conform adresei nr. x/22.12.2011, consumurile înregistrate până la data debranşării precum şi costurile debranşării fiind achitate de pârâtă în baza facturilor nr. x/29.07.2009 în cuantum de 20377,47 RON şi nr. x/29.09.2009. Mai trebuie precizat că în cererea de debranşare nr. x/25.06.2009 pârâta a făcut menţiunea că a înstrăinat vilele 14-15 şi că există alte persoane care refuză să achite contravaloarea energiei electrice.

S-a observat, astfel, că pârâta în calitate de consumator în baza contractului nr. x/01.01.2005 nu numai că a solicitat debranşarea şi nu a mai solicitat rebranşarea, dar a formulat numeroase sesizări de consum fraudulos pentru care reclamanta în calitate de furnizor nu a luat fie măsuri de a nu se mai permite branşarea ilegală de către persoane străine, fie formularea de plângeri penale împotriva acestor sustrageri şi branşamente ilegale. Astfel, deşi pârâta a formulat mai multe sesizări şi reclamaţii solicitând rezolvarea problemei şi debranşarea definitivă având în vedere că nu deţine active alimentate din acest PT, cu toate acestea, reclamanta nu a făcut decât o constatare formală, o debranşare temporară ce se pare că a putut fi refăcută imediat şi a imputat pârâtei tot consumul înregistrat de la debranşarea efectuată la cererea pârâtei (06.07.2009) şi până la data de 19.10.2011.

Având în vedere că pârâta a sesizat faptul că nu mai deţine active alimentate la PT 105, că prin notele de constatare s-a menţionat că s-au realizat branşamente deşi pârâta fusese deconectată, că în raportul de expertiză s-a precizat că pârâta nu avea acces în postul de transformare PT 105 şi că reconectarea nu se putea realiza decât cu participarea lucrătorilor operatorilor de distribuţie, precum şi faptul că prin aceleaşi contoare sunt deserviţi mai mulţi consumatori, instanţa constată că răspunderea contractuală a pârâtei nu poate fi antrenată întrucât aceasta nu a beneficiat de furnizarea energiei electrice, aspect comunicat reclamantei care nu a luat măsurile necesare de rezolvare imediată a acestei situaţii (prin sistarea definitivă a furnizării energiei electrice prin acest PT 105) sau de sesizare a organelor judiciare pentru furtul de energie electrică.

Prin urmare, a reţinut instanţa de fond, atâta timp cât pârâta nu a beneficiat de serviciile de furnizare a energiei electrice după data de 06.07.2009, în mod abuziv au fost emise cele trei facturi x/29.11.2012, nr. x/13.12.2012 şi nr. x/13.02.2013 ce menţionează consumuri înregistrate în perioada de facturare x/2012-12.02.2013.

În conformitate cu art. 451 şi 453 C. proc. civ., instanţa a obligat reclamanta ca "parte care a pierdut procesul", la plata către pârâtă a sumei de 1100 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de expertiză tehnică judiciară.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta ENEL ENERGIE S.A. şi pârâta A. S.A.

Prin motivele de apel formulate, reclamanta ENEL ENERGIE S.A. a arătat că în sarcina intimatei - pârâte subzistă obligaţia de a achita contravaloarea diferenţei de energie consumată efectiv prin prisma obligaţiilor contractuale asumate, motiv pentru care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile C. civ., Noului C. proc. civ., Legii energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, Regulamentului de furnizare a energiei electrice la clienţii finali, Decizia A.N.R.E. nr. 57/1999 de aprobare a Contractului cadru de furnizare a energiei electrice.

În susţinerea cererii de apel a invocat probele administrate în faţa primei instanţe de judecată.

Prin motivele de apel formulate, pârâta A. S.A. a invocat faptul că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că somaţia de plată nr. x/06.10.2015 comunicată societăţii A. S.A. prin poştă, prin scrisoare recomandată fără conţinut declarat nu are efect întreruptiv de prescripţie raportat la art. 1015 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 2540 C. civ. întrucât cererea de ordonanţă de plată nu a fost formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 2540 C. civ.

Art. 1015 alin. (2) C. proc. civ. prevede în mod expres faptul că somaţia prevăzută de art. 1015 alin. (1) C. proc. civ. are efect întreruptiv de prescripţie potrivit dispoziţiilor art. 2540 din C. civ., care se aplică în mod corespunzător.

Pe cale de consecinţă, s-a arătat, neformularea unei cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la transmiterea somaţiei are drept consecinţă pierderea caracterului întreruptiv de prescripţie.

Pârâta a solicitat instanţei de judecată să constate faptul că dreptul material la acţiune s-a născut la data de 19.10.2011, prin întocmirea Notei de constatare nr. x din 19.10.2011, dată la care reclamanta a luat la cunoştinţă despre existenţa acestor consumuri, considerate frauduloase din moment ce pârâta A. S.A. figura ca deconectată, iar în condiţiile în care reclamanta nu a introdus cererea de ordonanţă de plată în termen de 6 luni de la data comunicării somaţiei de plată nr. x/06.10.2014 (primită la data de 15.10.2014), la data formulării celei de-a doua somaţii de plată, respectiv 07.05.2015, dreptul material la acţiunea al reclamantei era prescris încă de la data de 19.10.2014.

În drept, a invocat prevederile art. 466 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 603 din 8 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile.

În ceea ce priveşte apelul pârâtei, s-a reţinut că partea a criticat hotărârea primei instanţe exclusiv sub aspectul soluţiei asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În aplicarea prevederilor legale cuprins în art. 2517, art. 2537, art. 2526 C. civ., în referire la prescripţia dreptului la acţiune cu privire la pretenţiile derivând din factura nr. x/29.11.2012, scadentă la data de 09.12.2012, s-a constatat că, în mod corect, a apreciat prima instanţă că termenul de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. care a început să curgă de la această dată, nu era împlinit la data formulării prezentei acţiuni.

Aceasta întrucât, deşi acest termen s-ar fi împlinit la data de 09.12.2015, formularea de către reclamantă a unei notificări la data de 07.05.2015 urmată de cererea privind emiterea ordonanţei de plată din 25.06.2015, respectiv de cererea de chemare în judecată la data de 28.12.2015 au întrerupt cursul prescripţiei.

S-a apreciat, astfel, că notificarea din 07.05.2015 a pus în întârziere pârâta, fiind urmată de cererea de ordonanţă de plată, care, chiar dacă a fost respinsă, a fost urmată de o cerere de chemare în judecată introdusă în mai puţin de 6 luni, care a fost admisă.

În ceea ce priveşte momentul de început al cursului prescripţiei, s-a constatat că, în mod corect, prima instanţă s-a raportat la naşterea dreptului material la acţiune constând în scadenţa termenului de plată a sumei menţionate în facturile emis de reclamantă.

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamantă, instanţa a reţinut caracterul neîntemeiat al criticilor formulate şi care au vizat, în esenţă, aprecierea greşită a situaţiei de fapt în referire la beneficiarul consumului de energie electrică facturat de această parte.

S-a avut în vedere că, din coroborarea probelor administrate în primă instanţă, a rezultat că cererile de debranşare adresate de pârâtă reclamantei au fost acceptate de aceasta din urmă, astfel că la data de 06.07.2009 pârâta a fost debranşată.

În contextul probator existent în cauză, Curtea a apreciat judicios raţionamentul primei instanţe, aceasta făcând o corectă raportare a normelor legale incidente la situaţia de fapt reţinută.

Astfel, s-a reţinut că, după debranşare, pârâta nu a mai formulat cerere de rebranşare iar noua cerere de debranşare din 09.06.2010 s-a datorat constatării că la data menţionată branşamentul a fost refăcut. S-a întocmit nota de constatare nr. x/01.07.2010 conform căreia s-a procedat la deconectarea contorului x, indexul afişat fiind de 06838.

În condiţiile în care pârâta a solicitat debranşarea fără a mai solicita rebranşarea şi sesizând în multe rânduri furnizorul în legătură cu rebranşarea realizată de persoane necunoscute şi, implicit, consumul de energie electrică, nu a putut fi primită susţinerea apelantei-reclamante care plasează intimata-pârâtă în poziţia de beneficiar al acestui consum.

În acest context, Curtea a considerat că, în mod corect, a reţinut prima instanţă că răspunderea contractuală a pârâtei nu poate fi antrenată în condiţiile în care aceasta nu a beneficiat de furnizarea energiei electrice.

Instanţa de apel a subliniat faptul că, în contextul legal aplicabil, reclamantei, ca furnizor al energiei electrice, îi revenea sarcina de a verifica toate sesizările pârâtei, de a împiedica branşarea ilegală realizată de către terţi, respectiv de a sesiza organele competente în legătură cu aceste aspecte, informată în nenumărate rânduri de pârâtă.

În lumina acestor argumente, reţinând că nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a pârâtei în condiţiile în care aceasta nu a fost beneficiarul energiei electrice furnizate, Curtea a apreciat că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală.

Prin încheierea din 14 martie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale, în temeiul dispoziţiilor art. 442 C. proc. civ., în sensul că se va trece în dispozitiv "cu drept de recurs în 30 de zile de la comunicare, calea de atac urmând a se depune la Curtea de Apel Constanţa" în loc de "Definitivă".

Împotriva deciziei civile nr. 603 din 8 noiembrie 2018 şi încheierii din 14 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, a declarat recurs, în cadrul unor cereri distincte, pârâta S.C. A. S.A.

Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 603 din 8 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă formulează, în concret, o singură critică, aceasta vizând dezlegarea dată de instanţă excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. În susţinerea acestei critici recurenta aduce următoarele argumente:

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, faptul că pretenţiile reclamantei derivă din factura nr. x din 29 noiembrie 2012, scadentă la 9 decembrie 2012, în condiţiile în care contractul în baza căreia a fost emisă era suspendat încă din luna august 2009, astfel încât reclamanta nu avea temei contractual pentru a emite o astfel de factură.

Pe de altă parte, se arată, această factură reprezintă o modalitate prin care reclamanta a stabilit în mod unilateral daune în sarcina pârâtei pentru un consum fraudulos.

Recurenta-pârâtă consideră că printr-o corectă interpretare a prevederilor C. civ., niciuna dintre părţile unui contract nu poate stabili în mod unilateral daunele sau prejudiciile produse, ca urmare a încălcării obligaţiilor contractuale, iar posibilitatea de a factura daune se naşte numai în temeiul unei clauze penale.

Întrucât contractul era suspendat, iar acest consum fraudulos are natura unei fapte ilicite extra contractuale, recurenta-pârâtă consideră că temeiul juridic al acestor pretenţii trebuie să îl constituie răspunderea civilă delictuală şi nu contractuală, fiind incidente prevederile art. 2528 din C. civ., referitoare la prescripţie, care a început să curgă de la 19 octombrie 2011, data întocmirii notei de constatare.

Totodată, s-a menţionat faptul că niciuna dintre părţile prezentului litigiu nu a putut depune în copie contractul nr. x, în baza căreia a fost emisă factura.

Recurenta arată că exigibilitatea pretenţiilor reclamantei trebuie apreciată atât în raport de prevederile contractuale, cât şi în raport de momentul la care reclamanta a avut la cunoştinţă despre aceste consumuri şi nu de la momentul exigibilităţii unei facturi emisă atât cu încălcarea prevederilor contractuale, cât şi cu cea a prevederilor fiscale.

Recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de recurs să constate faptul că, în prezenta cauză se tinde la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită extra contractuală, iar facturarea acestui consum fraudulos, în temeiul unui contract ale cărui efecte au fost suspendate, nu poate schimba temeiul juridic al pretenţiilor, şi implicit calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, pe care judecătorul trebuie să o dea în raport de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Raportat la aceste precizări, recurenta consideră că prescripţia extinctivă a început să curgă, în temeiul art. 2528 C. civ. de la data de 19.10.2011, prin întocmirea Notei de constatare nr. x din 19.10.2011, dată la care reclamanta a luat la cunoştinţă despre existenţa acestor consumuri, considerate frauduloase, acesta fiind data de la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Un alt argument adus în susţinerea criticii formulate se referă la faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că somaţia de plată nr. x/06.10.2015 comunicată societăţii pârâte 2000 S.A. prin poştă, prin scrisoare recomandată, fără conţinut declarat, nu are efect întreruptiv de prescripţie raportat la art. 1015 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 2540 C. civ. întrucât cererea de ordonanţă de plată nu a fost formulată în termenul de 6 luni prevăzut de acest articol.

Se arată că art. 1015 alin. (2) C. proc. civ. prevede în mod expres faptul că somaţia prevăzută de art. 1015 alin. (1) C. proc. civ. are efect întreruptiv de prescripţie potrivit dispoziţiilor art. 2540 din C. civ., care se aplică în mod corespunzător iar, potrivit art. 2540 C. civ. "prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

Pe cale de consecinţă, consideră recurenta, neformularea unei cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la transmiterea somaţie are drept consecinţă pierderea caracterului întreruptiv de prescripţie.

În plus, se arată, această somaţie nu îndeplineşte prevederile art. 1015 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că scrisoarea recomandată nu avea conţinut declarat.

Concluzionează recurenta că, în aceste condiţii, reclamanta a promovat cererea de ordonanţă de plată numai după transmiterea unei noi somaţii la data de 07.07.2015, somaţie care îndeplineşte prevederile art. 1015 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii din 14 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015 este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta solicită casarea încheierii atacate faţă de faptul că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură aplicabile prezentului litigiu (legea de procedură în vigoare la data înregistrării cererii introductive de instanţă, 28.12.2019, neprevăzând calea de atac a recursului).

În susţinerea acestei critici recurenta aduce următoarele argumente:

La data înregistrării cererii introductive de instanţă, 28.12.2015, regimul căilor de atac era guvernat de art. XVIII din Legea nr. 2/2013 care prevedea faptul că "în procesele pornite începând cu data intrării in vigoare a prezentei legi (15 februarie 2013) şi până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte \cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 582/20.07.2017, Curtea Constituţională, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, a statuat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirii punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituţională.

Astfel, art. XVIII din Legea nr. 2/2013 a fost în vigoare între data de 15.02.2013 şi 20.07.2017, data publicării în M. Of. a Deciziei CCR.

Prin Decizia nr. 52/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 609 din 17.07.2018 s-a statuat că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate: după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (2 iulie 2017)'.

În motivarea acestei decizii, obligatorii de la data publicării în M. Of., se arată că: "într-o interpretare şi aplicare neretroactivă, a dezlegărilor date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, în litigiile începute înainte de data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României (20 iulie 2017). căile de atac vor fi cele prevăzute de legea în vigoare la data declanşării proceselor [respectiv, forma nemodificată a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013].

Ca atare, consideră recurenta, efectele deciziei de neconstituţionalitate privesc toate hotărârile judecătoreşti pronunţate după data publicării acesteia, însă în procesele pornite după data de 20 iulie 2017".

Întrucât prezentul litigiu este evaluabil în bani, pretenţiile fiind în sumă de 231.809,45 RON (fără penalităţile de întârziere solicitate prin acţiune), recurenta solicită instanţei să constate că prezentul litigiu, evaluabil în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, este guvernat de legea în vigoare de la data formulării cererii introductive de instanţă, respectiv 28.12.2015 anterioară publicării Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a CCR în M. Of. şi nu de legea în vigoare de la data pronunţării deciziei în apel de către Curgea de Apel Constanta.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 3 martie 2020, a admis în principiu recursurile declarate de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 603 din 8 noiembrie 2018 şi a încheierii din 14 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015.

La data de 12 mai 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Potrivit rezoluţiei existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 21 iulie 2020, când a fost pronunţată prezenta hotărâre.

Examinând excepţia lipsei de interes a recursurilor, invocată din oficiu la acest termen, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru următoarele motive:

1. În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 603 din 8 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal este de subliniat că, pentru declararea unei cai de atac nu este suficientă numai calitatea de parte în proces, ci cel care critică hotărârea trebuie să justifice şi interesul de a o ataca, aceasta reprezentând o condiţie de exerciţiu a caii de atac.

Înţeles ca una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, interesul este folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin declanşarea procedurii judiciare. Interesul afirmat în justiţie trebuie să fie legitim, personal, născut şi actual.

Or, în speţă, recurenta A. S.A. se situează pe poziţia părţii care a câştigat procesul, de vreme ce acţiunea formulată împotriva sa a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 2012 din 6 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, prin aceeaşi hotărâre fiind respinsă excepţia prescripţiei dreptului de a factura şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţii invocate de recurenta-pârâtă. Această hotărâre a fost menţinută prin decizia civilă nr. 603 din 8 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care au fost respinse ca nefondate atât apelul reclamantei cât şi apelul pârâtei.

Criticile aduse de pârâtă deciziei atacate vizează modul în care au fost dezlegate de către instanţa de apel excepţia prescripţiei dreptului de a factura şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Faţă de hotărârile pronunţate de instanţa de fond şi de cea din apel, recurenta nu justifică niciun folos practic prin promovarea prezentului recurs, cu atât mai mult cu cât, în mod generic, soluţia de respingere ca netemeinică a unei acţiuni, comparativ cu aceea de respingere ca prescrisă a acesteia, soluţie avută în vedere de recurentă, presupune o analiză completă a fondului cauzei şi relevă lipsa oricărei culpe a pârâtei.

2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii din 14 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015 este lipsit de interes în condiţiile în care, prin criticile formulate, recurenta îşi contestă însuşi dreptul de a exercita recurs împotriva deciziei civile nr. 603 din 8 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cale de atac pe care însă a promovat-o.

În considerarea celor ce preced, excepţia invocată din oficiu se dovedeşte a fi întemeiată, recursurile declarate de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 603 din 8 noiembrie 2018 şi a încheierii din 14 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015 urmând a fi respinse ca lipsite de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca lipsite de interes recursurile declarate de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 603 din 8 noiembrie 2018 şi a încheierii din 14 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iulie 2020.