Nullity of dation in payment for personal debt using corporate asset due to illicit cause

Şedinţa publică din data de 21 iulie 2020

Prin cererea înregistrată la data de 04.09.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar B. FILIALA ALBA, a solicitat în contradictoriu cu C., D. si E., constatarea nulitatii absolute a actului de dare in plata autentificat de BNP F. între C., D. si S.C. A. S.R.L. .

În motivarea cererii, s-a arătat că la data de 27 august 2010, între numitul C. şi E., prin mandatar G., a fost încheiat un Contract de împrumut cu garanţie imobiliare, autentificat de Notarul Public F. sub nr. x/27.08.2010.

Prin intermediul acestui contract, numitul C., a primit pentru sine în nume propriu, cu titlu de împrumut, suma de 100.000 euro, la cursul de schimb de 4,2 RON/euro, asumându-şi obligaţia de a restitui această sumă până la data de 28 februarie 2011, cu posibilitatea de prelungire a acestui termen cu încă 6 luni.

SC A. S.R.L. nu a fost parte la contractul de împrumut încheiat între C. şi E.. Pentru garantarea împrumutului acordat, împrumutatul C. a constituit în favoarea împrumutătorului ipotecă de rang I asupra cotei de 1/3 parte de sub B.2 din imobilul înscris în C.F. x Giroc (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. x Chişoda), nr. cadastral/nr. topografic x, constând în teren intravilan în suprafaţă de 23.200 mp., proprietate personală, dobândit prin cumpărare sub nr. x/27.02.2007, fiind totodată intabulată interdicţia de înstrăinare, grevare, închiriere şi demolare. Prin urmarea nu s-a garantat cu imobilul înscris în CF. x - CI - U5 Timişoara imobil aflat în proprietatea S.C. A. S.R.L..

Ulterior, între numiţii E., prin mandatar H., şi C. a fost încheiat un Act Adiţional la Contractul de împrumut, autentificat Notarul Public F., în sensul că s-a procedat la prelungirea termenului scadent de rambursare a împrumutului cu încă 10 luni, respectiv până la data de 31 decembrie 2011.

S-a susţinut că încheierea actului de dare în plată este lovită de nulitate absolută. Ulterior încheierii contractului de împrumut şi a actului adiţional la acesta, C., în nume propriu şi ca uzurpator a calităţii de reprezentant al S.C. A. S.R.L., şi D., în numele şi pentru H., mandatar al numitei E., au încheiat Actul de dare în plată, prin intermediul căruia a fost transmis dreptul de proprietate al imobilului înscris în CF. x-CI-U5 Timişoara. Pentru a stinge o datorie proprie, C. a cedat dreptul de proprietate al S.C. A. S.R.L., cu toate că garantase împrumutul cu un alt bun proprietate personală.

De asemenea, s-a mai arătat că S.C. A. S.R.L. nu şi-a exprimat consimţământul în mod valabil. Conform prevederilor art. 209 din Noul C. civ., persoanele juridice îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele sale de administrare.

De la data constituirii sale şi până în prezent, calitatea de administrator statutar al S.C. A. S.R.L., era exercitată de numitul I., singura persoană îndreptăţită să dispună pentru societate. Actul de dare în plată este semnat pentru A. de către C. ca uzurpator a calităţii de reprezentant. Conform prevederilor art. 213 din Noul C. civ., membrii organelor de administrare ale unei persoane juridice trebuie să acţioneze în interesul acesteia, cu prudenţa si diligenta cerute unui bun proprietar.

SC A. S.R.L. nu şi-a dat consimţământul valabil la încheierea actului de dare în plată, actul fiind semnat de către altă persoană decât administratorul statutar al acesteia.

Raportat la faptul că Dl. C. este asociat unic al S.C. A. S.R.L., se arată faptul că operaţiunea păguboasă a fost posibilă prin abuzul acestuia de poziţia sa pe care o deţine, acesta dispunând de bunurile din patrimoniul societăţii, pentru stingerea unei datorii personale, fiind îndeplinite condiţiile pentru anulare prevăzute de art. 214 şi 215 din Noul C. civ.

Cu privire la obiectul actului de dare in plată se arată că acesta nu este unul valabil. Obiectul actului de dare în plată nu există, actul juridic vizând transmiterea dreptului de proprietate a unui bun ce aparţinea unui terţ. Se transmite proprietatea bunului unui terţ fără consimţământul acestuia.

În acest sens, art. 1230 din Noul C. civ. dispune că, dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului.

Potrivit dispoziţiilor art. 1238 din Noul C. civ., obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect, sancţiunea operantă fiind nulitatea absolută.

Actul de dare în plată al cărui nulitate absolută o invocă, este lipsit de cauză, lipsa cauzei datorându-se lipsei contra prestaţiei.

În baza actului de dare în plată, a fost scos din patrimoniul A. un bun imobil fără ca societatea să fi fost parte în contractul iniţial de împrumut, adică fără să fi primit în schimb o contraprestaţie.

În aceste condiţii, a arătat reclamanta, actul de dare în plată este lipsit de cauză în ceea ce priveşte A. şi este bazat pe o cauză ilicită în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi semnatari ai documentului.

În drept, s-au invocat prevederile art. 1225 alin. (1), (12)25 alin. (2), (12)30, 1238, 214 din C. civ., fiind vorba despre o acţiune întemeiată pe dreptul comun.

Prin sentinţa civilă nr. 245/18.02.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2012 s-a respins acţiunea formulată de debitoarea S.C. A. S.R.L. în faliment, cu sediul în Timişoara, prin lichidator judiciar B. FILIALA ALBA, împotriva pârâţilor C., D., E. ca inadmisibila.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că potrivit art. 248 alin. (1) si 2 din C. proc. civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedura precum si asupra acelora de fond care fac inutila in tot sau in parte administrarea de probe, ori după caz cercetarea in fond a cauzei, determinând totodată si ordinea de soluţionare in funcţie de efectele pe care acestea le produc.

Prin întimpinare, pârâtul C. şi pârâta E. au invocat, excepţia inadmisibilităţii formulării actiunii.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, judecătorul sindic a constatat că atribuţiile judecătorului sindic sunt strict reglementate de legea insolventei in art. 11 si sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar si la procesele si cererile de natura judiciara aferente procedurii insolentei.

Procesele şi cererile de natura judiciara aferente procedurii insolventei sunt strict prevăzute de legea insolventei, astfel: cererea de deschidere a procedurii de insolventa, contestaţia debitorului împotriva cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă, desemnarea motivata a practicianului in insolventa, confirmarea ori înlocuirea practicianului in insolventa, judecarea cererilor de ridicare a dreptului de administrare a debitorului, judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea actelor frauduloase ori a transferurilor patrimoniale, judecarea contestaţiilor împotriva masurilor practicianului in insolventa, admiterea şi confirmarea planului de reorganizare, cererea de intrare in faliment, acţiunile in anularea hotărârii creditorilor, cererea de închidere a procedurii de insolvenţă.

În speţa pendinte, debitoarea prin lichidator judiciar solicita constatarea nulităţii absolute a actului de dare in plata încheiat intre pârâţii C., D., E. si debitoare S.C. A. .

Prin contractul de împrumut cu garanţie imobiliara încheiat la BNP F., pârâta E. a împrumutat pârâtului C. suma de 100.000 euro, scadent la data de 28.02.2011.

Pentru garantarea plaţii acestei sume, pârâtul C. a constituit o ipoteca de rang 1 asupra cotei de 1/3 parte de subB2 din imobilul înscris in CF x Giroc constând in teren intravilan in suprafaţa de 23.200 mp, bun propriu dobândita prin cumpărare.

Contractul de împrumut cu garanţie imobiliara a fost modificat prin actul aditional nr. 276/27.08.2010 prin care s-a modificat scadenţa împrumutului.

Întrucât împrumutul nu a fost rambursat la scadenţă, a fost întocmit actul de dare în plata prin care pârâtul C. în nume propriu şi pentru debitoarea S.C. A. S.R.L. a transmis către pârâta E. imobilul înscris în CF x Timişoara, imobil dobândit prin cumpărare de către debitoare.

Considerând că, actul de dare în plata este lovit de nulitate absolută, lichidatorul judiciar a formulat prezenta acţiune, şi deşi i s-a pus în vedere să precizeze temeiul de drept al acţiunii, reclamanta nu a indicat vreun temei din Legea nr. 85/2006, ci a invocat dreptul comun, respectiv C. civ.

Judecătorul sindic era competent să soluţioneze acţiunea de anulare a actelor frauduloase încheiate de către debitor în frauda intereselor creditorilor întemeiata pe art. 79 si 80 din L.85/2006, însă în acel caz lichidatorul judiciar ar fi fost ţinut de termenul de prescripţie special instituit de legea speciala.

Pe de alta parte, în procedura de insolvenţă, care este o procedura speciala, trebuie urmate acţiunile strict prevăzute de lege.

Aşa fiind, întrucât administratorul judiciar şi-a întemeiat acţiunea pe dreptul comun si nu pe legea insolventei, judecătorul sindic a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Împotriva sentinţei civile nr. 245/18.02.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2012 a formulat recurs B. Filiala Alba în calitate de lichidator judiciar al S.C. A. S.R.L. prin care a solicitat casarea sentinţei civile atacate având în vedere că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în fondul cauzei; trimiterea spre rejudecare a cauzei pe fond, în subsidiar, reţinerea cauzei spre judecată; modificarea în tot a sentinţei civile atacate cu consecinţa admiterii cererii de constatare a nulităţii absolute a Actului de dare în plată prin care a fost transferat dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF. x-C1-U5 Timişoara, (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x) situat în Timişoara, str. x, nr. cadastral/nr. topografic x, 2618/III, astfel cum aceasta a fost formulată.

În motivare a arătat că în cauză devin incidente următoarele prevederi legale: art. 12 alin. (1), art. 77 din Legea nr. 85/2006, art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (3)şi (4) din C. proc. civ.

A învederat instanţei de recurs că analiza judecătorului sindic a vizat strict competenţa acestuia în soluţionarea cererii de constatarea nulităţii absolute a Actului de dare în plată şi nu admisibilitatea acestei cereri.

Astfel, deşi Curtea de Apel Timişoara, prin încheierea finală (de dezînvestire) pronunţată la data de 24 noiembrie 2015 în dosarul nr. x/2012, a soluţionat conflictul de competenţă, stabilind că judecătorul sindic din cadrul secţiei a II a Civilă a Tribunalului Timiş, primul învestit cu judecarea acestei cauze, este competent funcţional cu privire la soluţionarea acesteia, în cuprinsul sentinţei nr. 245/2016 se regăsesc DOAR argumente ce vizează competenta funcţională a judecătorului sindic, per a contrario, nu era competent să judece cererea ce viza constatarea nulităţii actului de dare în plată.

Recurentul a mai arătat că principiul disponibilităţii este cea mai importantă manifestare a voinţei părţilor implicate într-un litigiu conform căruia instanţa va statua în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată, pronunţându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, dar în acelaşi timp, doar asupra a ceea ce s-a cerut.

Având în vedere că recurenta şi-a materializat intenţia de a supune judecăţii o acţiune în anulare întemeiată pe dreptul comun, iar judecătorul sindic a extins judecata la ceea ce nu s-a cerut, administratorul judiciar a apreciat că a fost încălcat principiul disponibilităţii părţilor.

Referitor la autoritatea de lucru judecat cu privire la soluţionarea excepţiei inadmisibilitătii, recurentă a învederat că judecătorul sindic a soluţionat excepţia inadmisibilitătii Cererii de constatare a nulităţii absolute a acrului de dare în plată anterior pronunţării sentinţei nr. 245/2016, la momentul la care pârâtul C. a supus atenţiei instanţei faptul că această acţiune ar fi inadmisibilă, având în vedere neîncadrarea în termenul prevăzut de legiuitor prin dispoziţiile art. 80 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Astfel, a fost admis faptul că în mod corect acţiunea ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi nu pe dispoziţiile art. 79 - 81 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Prin urmare, judecătorul sindic s-a pronunţat de două ori asupra excepţiei inadmisibilitătii, soluţiile fiind contradictorii.

În ceea ce priveşte principiul "Specialia generalibus derogant", recurentul arată că atât prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei, cât şi la termenul din data de 04 februarie 2016, pârâţii au înţeles să învedereze judecătorului sindic faptul că cererea ce face obiectul prezentei cauze nu ar fi admisibilă întrucât lichidatorul judiciar a omis să îşi întemeieze pretenţiile pe norma specială, respectiv Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Cu privire la intenţia de a frauda interesele creditorilor, recurentul a arătat că, în vederea îndeplinirii obligaţiilor impuse de legea insolvenţei, la data de 20 mai 2013, a procedat la întocmirea Raportului privind cauzele şi împrejurările care au condus la starea de insolvenţă a debitoarei S.C. A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 213 din 21 septembrie 2016 Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de lichidatorul judiciar al debitoarei S.C. A. S.R.L. Timişoara, în faliment, respectiv B. Filiala Alba împotriva sentinţei civile nr. 245/18.02.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2012, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În pronunţarea acestei soluţii instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Judecătorul sindic s-a desesizat de acţiunea formulată de către reclamantă socotind că aceasta se impune a fi respinsă ca inadmisibilă, însă în considerentele sentinţei, în mod eronat s-au reiterat argumente de fapt şi de drept ce nu sunt în legătură cu soluţia adoptată.

Astfel, deşi se presupune că s-a examinat excepţia inadmisibilităţii (deşi a fost sesizat cu două excepţii distincte prin întâmpinările părţilor de la dosar), instanţa de fond se referă la cu totul alte aspecte, respectiv la atribuţiile judecătorului sindic, sfera litigiilor procedurii de insolvenţă aşa cum sunt reglementate de legea specială, competenţa judecătorului sindic de a soluţiona o acţiune de anulare de acte frauduloase care nu au nici o legătură cu o astfel de excepţie.

Fără a ţine seama de specificul acestei instituţii a inadmisibilităţii, şi ceea ce aceasta presupune a se cerceta de către instanţă, aspectele la care s-a referit judecătorul sindic au presupus o analiză a competenţei materiale şi funcţionale a judecătorului sindic în cadrul procedurii insolvenţei.

Nu se poate face o confuzie între competenţa unei instanţe şi admisibilitatea cererii de chemare în judecată, după cum nu se poate respinge o acţiune ca inadmisibilă dacă eventual se constată eventual o încălcare a competenţei.

Temeiul de drept al acţiunii reclamantei aparţine exclusiv acesteia, acţionând principiul disponibilităţii părţii, iar lichidatorul judiciar poate exercita acţiunile expres reglementate de elgea specială şi care au legătură directă cu procedura insolvenţei, însă poate exercita şi acţiuni pe dreptul comun în reprezentarea debitoarei; art. 20 din Legea nr. 85/2006 se referă la "principalele atribuţii" ale administratorului judiciar, fără ca enumerarea lor să fie limitativă, iar la alin. (1) lit. l) se prevede, spre exemplu, că acesta poate formula şi susţine acţiuni în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului.

Judecătorul sindic trebuia să stabilească prioritatea de soluţionare a excepţiilor, să încadreze corect în drept demersul judiciar al reclamantei şi în raport de motivele invocate în sprijinul excepţiilor să le soluţioneze, în concret, fără a se referi la alte tipuri de acţiuni din Legea nr. 85/2006, cu care de altfel nu a fost sesizat, limitându-se la a identifica şi cerceta susţinerile părţilor în legătură cu starea de fapt, prin prisma principiului disponibilităţii şi cu determinarea corectă a soluţiei ce poate fi adoptată de către instanţă pentru fiecare excepţie în parte.

Prin sentinţa comercială nr. 556/11.05.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2012, ÎN REJUDECARE, a fost respinsă acţiunea având ca obiect acţiune în anulare, formulată de debitoarea S.C. A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar B. Filiala Alba, în contradictoriu cu pârâţii C., D., E..

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că debitoarea prin lichidator judiciar a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului de dare în plata încheiat între pârâţii C., D., E. şi debitoarea S.C. A., reţinând că prin contractul de împrumut cu garanţie imobiliară încheiat la BNP F., pârâta E. a împrumutat pârâtului C. suma de 100.000 euro, împrumutul fiind scadent la data de 28.02.2011.

Pentru garantarea plăţii acestei sume, pârâtul C. a constituit o ipotecă de rang 1 asupra cotei de 1/3 parte de sub B2 din imobilul înscris în CF x Giroc constând în teren intravilan în suprafaţă de 23.200 mp, bun propriu dobândit prin cumpărare.

Contractul de împrumut cu garanţie imobiliară a fost modificat prin actul adiţional nr. x/27.08.2010 prin care s-a modificat scadenţa împrumutului.

Întrucât împrumutul nu a fost rambursat la scadenţă, a fost întocmit actul de dare în plată prin care pârâtul C., în nume propriu şi pentru debitoarea S.C. A. S.R.L. a transmis către pârâta E. imobilul înscris în CF x Timişoara, imobil dobândit prin cumpărare de către debitoare.

Considerând că actul de dare în plată este lovit de nulitate absolută, lichidatorul judiciar a formulat prezenta acţiune şi deşi i s-a pus în vedere să precizeze temeiul de drept al acţiunii, reclamanta nu a indicat vreun temei din Legea 85/2006, ci a invocat dreptul comun, respectiv C. civ.

În analizarea condiţiilor de valabilitate a actului de dare în plata, judecătorul-sindic a avut în vedere dreptul comun, respectiv C. civ.

Astfel, potrivit art. 1247 din C. civ., "este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general", iar în conformitate cu art. 1179 C. civ. "condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul parţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală, iar în măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile".

Reclamanta invocă faptul că pârâtul C. a dat în plata un bun al debitoarei care nu era parte în contractul de împrumut pentru o datorie personală a sa, astfel încât ar fi fost viciat consimţământul debitoarei şi capacitatea acesteia de a contracta.

În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta, judecătorul-sindic a constatat că persoanele juridice sunt legal reprezentate de organele statutare stabilite prin statut şi actul constitutiv.

Potrivit certificatului constatator, pârâtul C. avea calitatea de asociat unic al debitoarei, iar I. avea calitatea de administrator al debitoarei.

În calitate de asociat unic al debitoarei, pârâtul C. a emis Hotărârea nr. 1 din 15.06.2010 prin care debitoarea a garantat creditul contractat cu numita E. cu imobilul proprietatea debitoarei S.C. A. S.R.L.

În data de 15.07.2010 asociatul unic C. a dispus darea în plata către creditoarea E. a imobilului proprietatea debitoarei S.C. A. S.R.L.

Actul de dare în plata a fost încheiat în baza acestor decizii ale asociatului unic, decizii perfect valabile şi a căror nulitate nu a solicitat-o nimeni. Fiind act de dispoziţie a bunurilor debitoarei, în mod corect actul de garantare, respectiv actul de dare în plata au emanat de la asociatul unic şi nu de la administratorul debitoarei.

Astfel, conform Legii 31/1990, societatea cu răspundere limitată este legal reprezentată de către asociatul unic, care a preluat toate atribuţiile adunării generale a asociaţilor.

Astfel, în conformitate cu prevederile legale, actul de dispoziţie nici nu putea să fie încheiat de către administratorul societăţii, care nu are puterea de a încheia acte de dispoziţie, ci doar de administrare a societăţii.

În aceste condiţii, judecătorul-sindic a constatat că debitoarea prin asociatul unic şi-a exprimat valabil consimţământul cu privire la actul de dare în plată.

În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta, judecătorul-sindic a constatat şi a reţinut că debitoarea prin asociatul unic a avut capacitatea de a contacta, această capacitate de dispoziţie nefiind restrânsă în niciun mod prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte obiectul, acesta este reprezentat de imobilul care a fost dat în plată, deci este determinat şi licit.

Referitor la cauza contractului, legea instituie prezumţia de cauză morală şi licită, iar din probele administrate nu s-a făcut dovada ca darea în plată a bunului imobil ar avea o cauză imorală ori ilicită în condiţiile în care forma a fost înfiinţată şi finanţată de către asociatul unic.

În aceste condiţii, judecătorul-sindic a constatat că la momentul încheierii actului de dare în plată, au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1178 şi urm. din C. civ., precum şi condiţiile prevăzute de art. 191 şi urm. din Legea 31/1990 republicată, respingând acţiunea.

Prin sentinţa civilă nr. 772/29.06.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2012 a fost admisă cererea de completare a dispozitivului sentinţei comerciale nr. 556/2017 a Tribunalului Timiş, secţia a II a civilă în dosar nr. x/2012 formulată de pârâta intimată E. şi s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei comerciale nr. 556/2017 a Tribunalului Timiş, secţia a II a civilă în dosar nr. x/2012, în sensul că a fost obligată debitoarea S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată către intimata E. în sumă de 14.855,55 RON.

Împotriva sentinţei civile nr. 556/2017 a declarat recurs B. Filiala Alba, în calitate de lichidator judiciar al S.C. A. S.R.L. prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a formulat, în principal, casarea sentinţei, iar în subsidiar modificarea sentinţei recurate cu consecinţa admiterii cererii de constatare a nulităţii absolute a actului de dare în plată prin care a fost transferat dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF. x-C1-U5 Timişoara, (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x) situat în Timişoara, str. x, nr. cadastral/nr. topografic x, 2618/111, astfel cum aceasta a fost formulată.

Prin decizia nr. 244/R din 13 decembrie 2017 Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a admis recursul formulat de recurenta-debitoare S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. FILIALA ALBA, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, reţinând în esenţă mai multe aspecte.

În primul rând, instanţa de recurs a constatat că prin prezentul demers judiciar, recurenta-debitoare S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. FILIALA ALBA în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C., D., E. a solicitat să se constate nulitatea absolută a actului de dare în plată autentificat de B.N.P. F. sub nr. x/27.08.2010.

În drept, s-au invocat prevederile art. 1225 alin. (1), (12)25 alin. (2), (12)30, 1238, 214 din C. civ., fiind vorba despre o acţiune întemeiată pe dreptul comun, iar nu pe Legea 85/2006.

Aceste temeiuri de drept exced competenţei judecătorului-sindic, întrucât nu privesc controlul judecătoresc al activităţii practicianului, iar acţiunea formulată îmbracă forma unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, întemeiată pe dreptul comun.

Astfel, dacă o acţiune pentru anularea actelor frauduloase ale societăţii debitoare aflate în insolvenţă, sau o acţiune în atragerea răspunderii persoanelor responsabile pentru intrarea în insolvenţă a acesteia sunt de competenţa judecătorului-sindic, jurisprudenţa este constantă în sensul că acţiunile în care debitoarea are calitatea de reclamantă, având ca obiect: pretenţii, revendicare, prestaţie tabulară, constatare nulitate acte, etc. sunt de competenţa instanţelor de drept comun.

Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că prezenta cauză nu este de competenţa materială a judecătorului-sindic, atribuţiile acestuia fiind limitate în raport de prevederile art. 11 din Legea insolvenţei, ci a instanţei de drept comun, secţia a II-a civilă a Tribunalului Timiş.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să dea în competenţa judecătorului-sindic şi astfel de cauze ar fi prevăzut expres acest lucru la disp. art. 11 din Legea nr. 85/2006.

Prin sentinţa civilă nr. 336/PI din data de 7 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2012, ÎN REJUDECARE, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de către debitoarea S.C. A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar B. Filiala Alba, în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E., a fost obligată reclamanta la plata către pârâta E. a sumei de 6587,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, s-a luat act de faptul că pârâtul C. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta E., faţă de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., prima instanţă a constatat că pârâta E., în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a arătat că lichidatorul judiciar nu îşi poate întemeia acţiunea privind constatarea nulităţii absolute a actelor pretins a fi frauduloase pe dispoziţiile dreptului comun, ci pe dispoziţiile speciale, prevăzute de art. 79 şi următ. din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Tribunalul a constatat că, prin decizia civilă nr. 244/R/13.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2012, s-a statuat cu putere de lucru judecat că temeiurile de drept invocate de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. FILIALA ALBA, exced competenţei judecătorului sindic, întrucât nu privesc controlul judecătoresc al practicianului, iar acţiunea formulată îmbracă forma unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, întemeiată pe dreptul comun.

Prin urmare, aceste aspecte au fost statuate cu putere de lucru judecat de către instanţa superioară de control, astfel încât, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., aceste aspecte sunt obligatorii pentru judecătorii fondului

În consecinţă, excepţia inadmisibilităţii a fost apreciată ca nefondată, fiind respinsă ca atare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, cu privire la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin contractul de împrumut cu garanţie imobiliară, încheiat la BNP F., pârâta E. a împrumutat pârâtului C. suma de 100.000 de euro, împrumutul fiind scadent la data de 28.02.2011.

Pentru garantarea plăţii acestei sume, pârâtul C. a constituit o ipotecă de rang 1 asupra cotei de 1/3 parte de sub B2 din imobilul înscris în CF x Giroc, constând în teren intravilan, în suprafaţă de 23.200 mp, bun propriu dobândit prin cumpărare.

Contractul de împrumut cu garanţie imobiliară a fost modificat prin actul adiţional nr. x/27.08.2010, prin care s-a modificat scadenţa împrumutului.

Întrucât împrumutul nu a fost rambursat la scadenţă, a fost întocmit actul de dare în plată prin care pârâtul C., în nume propriu şi pentru debitoarea S.C. A. S.R.L., a transmis către pârâta E. imobilul înscris în CF x Timişoara, imobil dobândit prin cumpărare de către debitoare.

În drept, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 1247 din C. civ., "este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general", iar în conformitate cu art. 1179 C. civ., "condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală, iar în măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile".

Reclamanta invocă faptul că pârâtul C. a dat în plată un bun al debitoarei care nu era parte în contractul de împrumut, pentru o datorie personală a sa, astfel încât ar fi fost viciat consimţământul debitoarei şi capacitatea acesteia de a contracta.

Raportând dispoziţiile legale evocate anterior în speţă, Tribunalul a reţinut caracterul nefondat al acţiunii, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta, instanţa de fond a constatat că persoanele juridice sunt legal reprezentate de organele statutare stabilite prin statut şi prin actul constitutiv.

Potrivit certificatului constatator, pârâtul C. avea calitatea de asociat unic al debitoarei, iar I. avea calitatea de administrator al debitoarei.

În calitate de asociat unic al debitoarei, pârâtul C. a emis Hotărârea nr. 1 din 15.06.2010, prin care debitoarea a garantat creditul contractat cu numita E., cu imobilul proprietatea debitoarei S.C. A. S.R.L..

În data de 15.07.2010, asociatul unic C. a dispus darea în plată către creditoarea E. a imobilului proprietatea debitoarei S.C. A. S.R.L..

S-a constatat că sctul de dare în plată a fost încheiat în baza acestor decizii ale asociatului unic, decizii perfect valabile şi a căror nulitate nu a solicitat-o nimeni.

Fiind act de dispoziţie a bunurilor debitoarei, Tribunalul a apreciat că în mod corect actul de garantare, respectiv actul de dare în plată au emanat de la asociatul unic şi nu de la administratorul debitoarei.

În opinia instanţei de fond, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 191, art. 1961, art. 70 şi art. 701 din Legea nr. 31/1990, rezultă că actul de dispoziţie, respectiv de garantare a împrumutului şi de dare în plată a fost legal făcut, fiind un act de dispoziţie asupra bunului debitoarei, încheiat de reprezentantul societăţii debitoare.

Apoi, prima instanţă a constatat că societatea cu răspundere limitată este legal reprezentată de către asociatul unic care a preluat toate atribuţiile adunării generale a asociaţilor, actul de dispoziţie neputând, aşadar, să fie încheiat de către administratorul societăţii, care avea puterea de a încheia acte de administrare a societăţii.

Prin urmare, Tribunalul a reţinut că a fost valabil exprimat consimţământul S.C. A. S.R.L., prin asociatul unic.

În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta, Tribunalul a constatat şi a reţinut că reclamanta, prin asociatul unic, a avut capacitatea de a contacta, această capacitate de dispoziţie nefiind restrânsă în nici un mod prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte obiectul, s-a reţinut că acesta este reprezentat de imobilul care a fost dat în plată, deci este determinat şi licit.

Referitor la cauza contractului, instanţa de fond a reţinut că legea instituie prezumţia de cauză morală şi licită, iar din probele administrate nu s-a făcut dovada că darea în plată a bunului imobil ar avea o cauză imorală ori ilicită, în condiţiile în care firma a fost înfiinţată şi finanţată de către asociatul unic.

Concluzionând, tribunalul a reţinut că, la momentul încheierii actului de dare în plată, au fost îndeplinite condiţiile prev. de art. 1178 şi urm. din C. civ., precum şi condiţiile prev. de art. 191 şi urm. din Legea nr. 31/1990 republicată, astfel încât acţiunea a fost privită ca nefondată şi a fost respinsă ca atare.

În temeiul art. 453 alin. (1) noul C. proc. civ., prima instanţă a obligat reclamanta la plata către pârâta E. a sumei de 6587,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, date de onorariu de avocat, luând act că pârâtul C. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, la data de 14 mai 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. Filiala Alba.

Recursul, împreună cu dosarul cauzei, a fost a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, la data de 21.06.2018, sub nr. de dosar x/2012, fiind repartizat manual pe completul de recurs R1, cu termen de judecată la data de 4 septembrie 2018.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi modificarea în tot a sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii cererii de constatare a nulităţii absolute a Actului de dare în plată prin care a fost transferat dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF. x-C1-U5 Timişoara, (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x), situat în Timişoara, str. x, nr. cadastral/nr. topografic x,2618/III, astfel cum aceasta a fost formulată.

În considerarea dispoziţiilor din cuprinsul sentinţei civile recurate, recurenta reclamantă a apreciat că în cauză devin incidente următoarele prevederi legale:

Art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. - "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii."

Art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. - "când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia."

Art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. - "Când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii."

Prin decizia civilă nr. 687 din 1 noiembrie 2018, Curtea de Ape Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul B. Filiala Alba, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 336/PI/7 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2012; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 336/PI/7 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2012, în sensul că: a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. Filiala Alba, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C., D. şi E., a constatat nulitatea absolută a actului de dare în plată încheiat în data de 21 iunie 2011, sub nr. x, autentificat de Biroul Notarului Public F., act încheiat între pârâţii C., în nume propriu şi ca reprezentant al debitoarei S.C. A. S.R.L., D., mandatar al numitului H. şi E., a menţinut dispoziţiile hotărârii apelate, cu privire la respingerea, ca nefondată, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta E..

În fundamentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Referitor la primul motiv de apel invocat de apelant, şi anume nulitatea hotărârii atacate, Curtea a constatat că acest motiv este nefondat, având în vedere că sentinţa civilă nr. 336/PI/7 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2012 este în mod corect motivată atât în fapt, cât şi în drept.

În ceea ce priveşte dispoziţiile de drept material aplicabile, Curtea a apreciat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Noului C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 24 din C. proc. civ. statuează în mod expres faptul că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică proceselor începute după intrarea în vigoare a acesteia.

Or, s-a reţinut, prezentul proces a început prin introducerea cererii de chemare în judecată de către A. S.R.L., prin lichidator judiciar, la data de 04.09.2014.

Având în vedere că Noul C. proc. civ. a intrat în vigoare în luna februarie a anului 2013, s-a considerat că aplicabilitatea dispoziţiilor noii legi de procedură civilă este corectă şi legală.

În şedinţa publică din data de 22 octombrie 2018, Curtea a apreciat că în speţă incidentă este calea de atac a apelului, recalificând, din recurs în apel, calea de atac declarată în cauză de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. Filiala Alba.

Referitor la celelalte critici aduse de apelantul reclamant, Curtea a reţinut că actul juridic de dare în plată a bunului din patrimoniul debitoarei se întemeiază pe o cauză ilicită şi imorală (falsă), condiţii în care nu pot fi primite argumentele instanţei de fond, în sensul că există o cauză licită a contractului, întrucât firma a fost înfiinţată şi finanţată de către asociatul unic.

La încheierea actului de dare în plată s-a urmărit scoaterea din patrimoniul societăţii debitoare a singurului bun cu valoare pecuniară importantă, fără ca în patrimoniul acesteia să intre o valoare a unei contraprestaţii, ceea ce denotă caracterul ilicit care predomină cauza actului de dare în plată.

Cauza actului de dare în plată este ilicită şi falsă, având în vedere şi aspectul că părţile au dispus asupra unui bun care se află în patrimoniul unui terţ, respectiv societatea S.C. A. S.R.L., persoană juridică cu capacitate civilă deplină şi care are aptitudinea de a fi parte în raporturi juridice contractuale în nume propriu, prin organele sale reprezentative care urmăresc interesele societăţii. De asemenea, cauza nu este licită, asociatul unic având în mod evident intenţia de a frauda interesele creditorilor luând în considerare starea iminentă de insolvenţă a debitoarei.

Prima instanţă a procedat în mod greşit la asimilarea actului de dare în plată unui act subsecvent hotărârilor asociatului unic, întrucât validitatea sau nulitatea absolută a acestor hotărâri nu era de natură a avea o repercusiune juridică asupra actului ce face obiectul prezentului dosar.

La momentul încheierii actului de dare în plată a cărui nulitate absolută se invocă, pârâtul C. a avut ca scop achitarea unei datorii personale prin intermediul transmiterii dreptului de proprietate asupra unui imobil aparţinând unui terţ, respectiv S.C. A. S.R.L., operaţiune ce a condus implicit la fraudarea intereselor creditorilor societăţii debitoare.

Potrivit dispoziţiilor art. 966 din C. civ. de la 1864, aplicabil în prezenta cauză, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect. În baza actului de dare în plată, a fost scos din patrimoniul debitoarei un bun imobil fără ca aceasta să fi fost parte în contractul iniţial de împrumut, adică fără să fi primit în schimb o contraprestaţie.

În ceea ce priveşte Hotărârea nr. 1/15.07.2010, s-au reţinut următoarele:

Darea în plată a imobilului aflat în patrimoniul debitoarei s-a decis la data de 15.07.2010, anterior încheierii contractului de împrumut cu garanţie mobiliară, respectiv anterior datei de 27.08.2010.

Întreaga operaţiune efectuată de pârâtul C. şi care a avut ca finalitate ieşirea în mod nelegal din patrimoniul debitoarei a singurului activ deţinut de aceasta nu constituie o hotărâre de oportunitate a organelor de conducere ale persoanei juridice în realizarea obiectului său de activitate, ci reprezintă un ansamblu de acţiuni nelegale, sancţionate de lege cu nulitatea absolută.

Chiar dacă pârâtul susţine că operaţiunea juridică a dării în plată a unui imobil cu valoare de aproximativ 70.000 de euro a stins un debit de aproximativ 162.000 de euro, debitul rezultând din creanţa deţinută de acesta împotriva societăţii debitoare, în realitate C. şi-a satisfăcut propriile interese, ignorând în totalitate datoriile pe care societatea al cărei asociat unic era le deţinea.

Singura posibilitate legală pe care asociatul o avea la îndemână pentru recuperarea presupuselor sume pe care i le datora societatea era înscrierea la masa credală a debitoarei, într-un cadru concursual.

La 13 martie 2019, 14 martie 2019, respectiv 15 martie 2019, pârâţii D., C. şi E. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 687/A din 1 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

1. Recursul declarat de recurentul-pârât D.:

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a învederat că excesul de putere intervine atunci când instanţa nu se pronunţă asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

S-a învederat că rolul activ al judecătorului nu poate fi identificat, deoarece judecătorul de fond a nesocotit faptul că prin cererea de chemare în judecată nu este citată o parte a actului ce ar urma să fie declarat nul. În acest sens, s-a arătat că, potrivit prevederilor art. 22 sau 78 din C. proc. civ., judecătorul de fond ar fi trebuit să se folosească de dreptul lui de a avea un rol activ în cadrul procesului civil şi să fi depus toate diligenţele pentru opozabilitatea actelor şi faţă de numitul H..

Prin urmare, în opinia recurentului, nerespectarea dreptului la un proces echitabil constituie exces de putere.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură, având în vedere că judecătorul nu a dispus aplicarea art. 78 C. proc. civ., împrejurare care a adus o gravă vătămare numitului H., în calitatea acestuia de parte a contractului de împrumut, cât şi a actului de dare în plată, cel din urmă act fiind declarat nul de către instanţa de apel.

Un alt motiv de nulitate invocat de recurent îl constituie chemarea sa în judecată în calitate de pârât, cu toate că nu a participat la încheierea actului anulat în nume propriu, ci doar ca mandatar al titularilor de drepturi şi obligaţii.

În consecinţă, s-a arătat că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti împotriva recurentului D., fără a fi demonstrată în persoana sa o legitimare procesuală pasivă este sancţionabilă cu anularea.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aprecierea greşită a instanţei de apel, în sensul că actul a cărui anulare a fost dispusă prezintă o cauză ilicită şi falsă.

În opinia recurentului, actul de dare în plată a cărui anulare a fost dispusă de către instanţa de apel, apare ca o consecinţă juridică a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, autentificat sub nr. x din 17 august 2010 de B.N.P. F., prin care societatea A. S.R.L. a garantat restituirea împrumutului de către asociatul unic C., faţă de creditorul H., cu imobilul aflat la acea dată in proprietatea societăţii.

Totodată, s-a subliniat că reclamantul nu a înţeles să conteste contractul iniţial de garanţie imobiliară, motiv pentru care, la data încheierii actului de dare în plată, acest contract de garanţie imobiliară era valabil şi putea produce efecte.

Prin urmare, raportat la obligaţiile asumate de către părţi în contractul de garanţie imobiliară, actul de dare în plată încheiat ulterior nu poate fi considerat decât o consecinţă legală a contractului iniţial de garanţie.

Având în vedere aceste aspecte, opinia recurentului este în sensul că, în speţă, contractul de dare în plată anulat de către instanţa de apel nu poate fi considerat ca având o cauză ilicită, deoarece s-a întocmit cu respectarea legii şi a prevederilor cuprinse într-un act consensual, valabil încheiat şi aflat în vigoare la acea dată.

În concluzie, s-a subliniat că actul are o cauză ilicită numai dacă scopul urmărit de părţi contravine dispoziţiilor legale imperative, ordinii publice sau regulilor de convieţuire socială.

2. Recursul declarat de recurentul-pârât C.:

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că neaplicarea art. 78 C. proc. civ. de către prima instanţă a dus la un abuz faţă de numitul H., în calitatea sa de creditor, parte a contractului de împrumut ce a stat la baza încheierii actului de dare în plată, pe care instanţa de apel a înţeles să-1 sancţioneze cu nulitatea, fără ca acesta să aibă posibilitatea de a ridica excepţii, de a propune probe sau de a formula apărări.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că prima instanţă nu a dispus aplicarea art. 78 C. proc. civ., iar prin aceasta s-a adus o gravă vătămare numitului H., parte atât a contractului de împrumut, cât şi a actului de dare în plată, cel din urmă act fiind declarat nul de către instanţa de apel. În acest context, recurenta a susţinut că în cauză a fost pronunţată o hotărâre judecătorească cu încălcarea normelor de procedură, ipoteză sancţionabilă cu nulitatea absolută.

În opinia recurentului, un alt motiv de nulitate îl constituie şi chemarea în judecată a lui D., prin atribuirea nelegală a calităţii procesuale de pârât, deşi acesta nu a participat la încheierea actului anulat în nume propriu, ci doar ca mandatar al titularilor de drepturi şi obligaţii.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aprecierea greşită de către instanţa de apel a împrejurării că actul a cărui anulare s-a dispus are o cauză ilicită şi falsă.

Recurentul a precizat că actul de dare în plată, a cărui anulare a fost dispusă de către instanţa de apel, apare ca o consecinţă juridică a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, autentificat sub nr. x/17.08.2010 de BNP F., prin care societatea A. S.R.L. a garantat restituirea împrumutului de către C., în calitate de asociat unic, faţă de creditorul H., cu imobilul aflat la acea dată în proprietatea societăţii.

S-a arătat că reclamantul nu a înţeles să conteste contractul iniţial de garanţie imobiliară, motiv pentru care, la data încheierii actului de dare în plată, acest contract de garanţie imobiliară era valabil şi putea produce efecte.

Având în vedere obligaţiile asumate de către părţi prin contractul de garanţie imobiliară, actul de dare în plată încheiat ulterior, nu poate fi considerat decât o consecinţă legală a acestui contract iniţial de garanţie.

Raportat la aceste aspecte, s-a subliniat că, în cauză, contractul de dare în plată anulat de către instanţa de apel, nu poate fi considerat ca având o cauză ilicită, deoarece s-a întocmit cu respectarea legii şi a prevederilor cuprinse într-un act consensual, valabil încheiat şi aflat în vigoare la acea dată.

Cauza licită şi reală a acestui act de dare în plată rezidă în cuprinsul actului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/17.08.2010 de BNP F..

În consecinţă, s-a menţionat că actul de dare în plată nu poate fi anulat pe motivul unei cauze false, aşa cum a considerat fără temei instanţa de apel, atâta vreme cât darea în plată a vizat stingerea unor obligaţii, de plata şi de garantare, asumate anterior, printr-un act real, valabil încheiat şi aflat în vigoare la momentul respectiv.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că este greşit argumentul instanţei de apel potrivit căruia actul de dare în plată ar avea o cauză falsă, pe motiv că C., ca asociat unic ar fi uzurpat calitatea de administrator.

În plus, s-a arătat că prin mandatarea legală a pârâtului C., ca asociat unic, pentru semnarea documentelor, s-a procedat la o limitare a puterilor administratorului I., în sensul că atât contractul de împrumut, cât şi actul de dare în plată sunt semnate şi opozabile S.C. A. S.R.L. de către persoana împuternicită prin hotărârea AGA, şi anume de către C., în calitate de asociat unic, iar nu de către administratorul I..

3. Recursul declarat de recurenta-pârâtă E.:

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa trebuia să se asigure ca toate persoanele care ar avea un interes în cauză să poată fi parte în proces pentru ca în felul acesta să nu se aducă atingere unor drepturi, precum cel la apărare, garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, s-a învederat că H. nu a avut cunoştinţă de faptul că un act al cărui parte a fost ar urma să fie declarat nul, acesta neavând astfel posibilitatea de a ridica excepţii, de a propune probe sau de a-şi formula apărări. Prin urmare, nerespectarea dreptului la un proces echitabil constituie exces de putere în opinia recurentei-reclamante.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a precizat că, potrivit art. 178 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea absolută poate fi invocată de oricare dintre părţi sau de judecător, în orice stare a pricinii.

Sub acest aspect, s-a învederat că, în speţă, s-a adus o gravă vătămare lui H., parte atât a contractului de împrumut, cât şi a actului de dare în plată, cel din urmă act fiind declarat nul de către instanţa de apel, având în vedere că prima instanţă nu a dispus aplicarea art. 78 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la faptul că instanţa de apel a interpretat greşit cauza juridică dedusă judecăţii.

Totodată, s-a învederat că în mod greşit instanţa de apel a constatat că actul de dare în plată are o cauză falsă, raportat la faptul că asociatul unic ar fi uzurpat calitatea de administrator.

Recurenta apreciază că atât contractul de împrumut, autentificat sub nr. x/17.08.2010 de către biroul notarul public F., cât şi actul de dare în plată, autentificat sub nr. x/21.06.2011, act autentificat de către biroul notarul public F. sunt două acte juridice perfect legale, care se bucură de o cauză licită şi morală.

În opinia recurentei-pârâte, invocarea deciziei nr. 731/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către instanţa de apel nu are relevanţă în cauză, doarece instanţa supremă a dezvoltat în cuprinsul acesteia extinderea limitelor mandatului administratorilor societăţilor comerciale, însă în această decizie nu se interpretează articolele din Legea nr. 31/1990 prin care se statuează asupra drepturilor de care se bucură AGA sau, în cazul de faţă, asociatul unic. Potrivit art. 77 alin. (2) raportat la prevederile art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, asociatul unic poate limita puterile administratorului cu ocazia deliberării în cadrul AGA, prin împuternicirea unei alte persoane de a semna anumite acte, mai ales cele de dispoziţie.

Recurenta-pârâtă a învederat că, în speţă, prin contractul de împrumut şi actul de dare în plată, asociatul unic a decis, în temeiul art. 77 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (3) coroborat cu art. 13 din Legea nr. 31/1990 că se mandatează asociatul unic pentru semnarea înscrisurilor aferente împrumutului. În consecinţă, prin mandatarea asociatului unic pentru semnarea documentelor s-a procedat la o limitare a puterilor administratorului, în sensul că atât contractul de împrumut, cât şi actul de dare în plată sunt semnate şi opozabile societăţii A. S.R.L., de către persoana împuternicită prin hotărârea AGA, şi anume de către asociatul unic C., şi nu de către administratorul I..

Recurenta a mai susţinut că domnul C., în calitatea sa de asociat unic al S.C. A. S.R.L., a creditat de mai multe ori societatea cu sume considerabile de bani. În opinia recurentei-pârâte, prin aceste dovezi s-a demonstrat şi contraprestaţia venită din partea S.C. A. S.R.L. faţă de asociatul unic care a înţeles să crediteze societatea cu importante sume de bani, chiar înainte de încheierea contractului de împrumut.

În acest context, recurenta a concluzionat că instanţa de apel nu poate valida ceea ce Legea nr. 31/1990 permite, şi anume ca printr-o hotărâre a AGA să fie împuternicită o altă persoană decât administratorul, deci chiar asociatul unic să semneze pentru şi în numele societăţii acte de dispoziţie.

Prin încheierea din şedinţa publică din 14 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2012 Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus transpunerea recursurilor declarate de pârâţii D., E. şi C. împotriva deciziei civile nr. 687/A din 1 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în completul de filtru în vederea efectuării procedurii de filtru reglementată de art. 493 C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010.

Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la data de 27 ianuarie 2020,cu referire distinctă la fiecare dintre cele trei recursuri, intimata S.C. A. S.R.L. în faliment prin lichidator judiciar B. FILIALA ALBA a solicitat respingerea recursurilor ca inadmisibile, fiind solicitate pentru motive ce puteau fi invocate în apel,respingere recursurilor ca fiind lipsite de interes, respingerea petitulu I ca nefondat, respingerea petitului I al recursului, ca fiind lipsit de interes, respingerea petitului al doilea ca nefondat, respingerea petitului al treilea al recursului ca inadmisibil, faţă de faptul că prin acesta se aduce în discuţie fondul cauzei.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 9 iunie 2020, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes a recursurilor, invocate de intimata-reclamantă şi a admis în principiu recursurile declarate de pârâţi împotriva deciziei civile nr. 687 din 1 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În primul rând, se constată că cele trei recursuri cuprind motive de recurs similare, astfel că analiza acestora va fi făcută unitar, după cum urmează:

1. Referitor la critica de nelegalitate privind "excesul de putere" încadrată în drept de recurentul D. în dispoziţiile art. 488 pct. 4 din C. proc. civ. ("când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti"), aceasta este nefondată, deoarece nici susţinerea în sensul că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unui mijloc de probă şi nici cea în sensul lipsei de rol activ nu sunt fondate.

În privinţa acestora, în primul rând, Înalta Curte constată că nici unul dintre pârâţii din cauza de faţă nu au invocat în nicio etapă procesuală anterioară recursului, aspectul privind cadrul procesual subiectiv a cărui complinire, apreciază aceştia, ar fi fost necesară prin introducerea în cauză a numitului H., astfel încât instanţele anterioare, în ciclurile procesuale numeroase ce s-au derulat, să fi fost învestite cu o atare chestiune.

Aşadar, instanţa de apel nu numai că nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, dar chiar a respectat principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 din C. proc. civ., precum şi de art. 477 din C. proc. civ., în aceste din urmă dispoziţii fiind consfinţite limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat. De aceea, în condiţiile în care nici una dintre părţile litigiului de faţă nu a invocat ca şi motiv de apel aspectul privind caracterul incomplet al cadrului procesual pasiv cu referire la art. 78 din C. proc. civ., în nici un caz nu se poate imputa instanţei de apel că nu a dispus ea însăşi din oficiu introducerea în cauză a acestei persoane, o atare măsură fiind necesară (atunci când s-ar justifica) în faţa primei instanţe.

În fine, susţinerea recurenţilor în sensul că s-ar fi încălcat drepturi procesuale ale lui H. este nefondată şi pentru aceea că recurenţii nu justifică interesul şi vătămarea vreunui drept propriu al fiecăruia dintre aceştia, o atare susţinere fiind străină de drepturile procesuale ale recurenţilor.

2. Cu privire la critica de nelegalitate referitoare la încălcarea normelor de procedură reglementate de art. 78 din C. proc. civ., în sensul neintroducerii în cauză a numitului H. (încadrată în drept de către toţi cei 3 recurenţi în prevederile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.), şi aceasta este nefondată, deoarece pe de o parte, dispoziţiile art. 78 din C. proc. civ. nu prevăd sancţiunea nulităţii absolute pentru neintroducerea în cauză din oficiu a unei persoane, iar pe de altă parte, numitul H. nu era parte în actul juridic a cărui nulitate absolută s-a solicitat prin cererea introductivă de instanţă.

2.1. Referitor la primul aspect, se observă că dispoziţiile art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează " În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa în fond."

Desigur că dispoziţiile evocate reglementează procedura de stabilire a cadrului procesual de către prima instanţă care judecă, în principiu, fondul litigiului.

În ce priveşte cauza de faţă, aşa cum rezultă din descrierea de mai sus, pe scurt, a numeroaselor etape procesuale parcurse de litigiu, în perioada 04.09.2014 (data introducerii cererii) până la data declarării recursului de către fiecare dintre recurenţi (13.03.2019, 14.03.2019 şi 15.03.2019) nici unul dintre recurenţii, care au avut calitatea de pârâţi în cauza dedusă judecăţii, nu au invocat această chestiune nici în fond, nici în recurs (iniţial fiind judecată ca şi recurs calea de atac) apoi apel (toate aceste faze procesuale parcurgând mai multe cicluri), nu au solicitat introducerea în cauză a numitului H., ceea ce denotă cel puţin într-o primă etapă, neseriozitatea criticii de nelegalitate astfel invocată.

2.2. De asemenea, o atare susţinere este şi neîntemeiată în fond, deoarece numitul H. nu a avut calitatea de parte în actul juridic dedus judecăţii, respectiv în actul de dare în plată încheiat la data de 21.06.2011 sub nr. x, autentificat de Biroul Notarului Public F., act încheiat între pârâţii C., în nume propriu şi ca reprezentannt al debitoarei S.C. A. S.R.L., D., mandatar al numitului H. şi E..

Astfel, analizând actul de dare în plată (dosarul nr. x/2012 ce s-a aflat pe rolul Tribunalului Timiş) raportat şi la drepturile şi obligaţiile la care acesta a dat naştere sau, mai degrabă, drepturile şi obligaţiile a căror stingere prin plată au urmărit-o părţile actului juridic şi pornind de la natura juridică a plăţii, în general, dedusă din art. 1092 din vechiul C. civ. (aplicabil actului juridic încheiat în iunie 2011, înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ.), respectiv aceea de mod voluntar de executare a obligaţiei, respectiv de convenţie între cel care execută plata şi cel care o primeşte (act juridic animo solvendi), Înalta Curte constată că, în condiţiile în care H. nu a avut nici calitatea de solvens (debitor plătitor) în sensul art. 1093 din vechiul C. civ., nici calitatea de accipiens (creditor îndreptăţit de a primi plata), în sensul art. 1096 din vechiul C. civ., soluţia instanţei de apel este legală sub aspectul cadrului procesual subiectiv.

În acest sens, deşi se menţionează în cuprinsul actului de dare în plată că numitul D. a avut calitatea de mandatar atât al numitei E., beneficiar al plăţii efectuate prin intermediul actului de dare în plată, cât şi al numitului H., în realitate acesta din urmă nu avea calitatea de creditor pentru a fi în vreun fel beneficiar al actului de dare în plată şi pentru a se justifica pe cale de consecinţă, reprezentarea sa convenţională de către mandatarul D.. Singura beneficiară a actului de dare în plată, în calitate de creditor al obligaţiei ce se urmărea a fi stinsă prin plata efectuată în acest fel (prin transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil din patrimoniul societăţii comerciale în patrimoniul persoanei fizice) era numita E., astfel încât calitatea lui D. de mandatar al mandatarului creditoarei E. nu este de natură a conferi calitate procesuală pasivă (forţată în cauza de faţă) numitului H..

Aşadar, menţiunea în sensul că numitul D. a acţionat în momentul încheierii actului de dare în plată, ca şi mandatar al lui H., este lipsită de relevanţă şi de efecte juridice, de vreme ce actul de dare în plată nu se referă la stingerea unei obligaţii raportate la patrimoniul numitului H., acesta având în alte acte juridice, el însuşi, calitate de mandatar al numitei E. (după cum se face referire chiar în actul de dare în plată la procura specială autentificată sub nr. x-18.06.2011 de acelaşi notar public, fără relevanţă juridică). Or, calitatea de mandatar al mandatarului părţii actului juridic nu conferă în nici un caz legitimarea procesuală pasivă nici voluntară şi nici forţată (în sensul art. 78 din C. proc. civ.) în litigiul de faţă, având ca obiect nulitatea actului de dare în plată.

Principiul relativităţii efectelor contractului reglementat de art. 973 din vechiul C. civ. (res inter alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest) se transpune în plan procesual în ce priveşte acţiunea în nulitate tocmai în sensul soluţionării litigiului între părţile contractante.

De aceea, Înalta Curte constată că nu este nicidecum vorba de o încălcare a art. 78 din C. proc. civ., cu distincţiile mai sus arătate, dimpotrivă, instanţa de apel a judecat litigiul în limitele fixate de către părţi prin cererea de chemare în judecată şi apărările formulate de pârâţi, cu respectarea exigenţelor art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ., cu referire la art. 9 din C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat.

4. În fine critica de nelegalitate privind aprecierea greşită de către instanţa de apel a împrejurării că actul a cărui anulare se solicită are o cauză ilicită şi falsă (încadrată în mod forţat de către recurenţi în dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.) este nefondată, deoarece nu rezultă că instanţa de apel a încălcat dispoziţii de drept material.

Aspectele privind modul de interpretare a actului juridic dedus judecăţii, sub aspectul condiţiilor de fond a căror îndeplinire/neîndeplinire a fost verificată de instanţele de fond, îmbracă natura unor chestiuni de temeinicie care exced controlului de legalitate conferit de lege instanţei de recurs.

De asemenea, în ce priveşte susţinerile recurentei E. referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 77 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (3) coroborat cu art. 13 din Legea nr. 31/1990, sunt nefondate, instanţa de apel făcând o judicioasă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor din materia societăţilor comerciale referitoare la limitele mandatului atunci când este vorba de acte de dispoziţie, precum şi a scopului urmărit de părţile actelor juridice concurente a căror analiză s-a efectuat de către instanţa de apel, astfel că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curtea va respinge recursurile ca nefondate, apreciind că nu sunt incidente motivele invocate de recurenţi, prevăzute de art. 488 pct. 4, 5 şi 8 din C. proc. civ., decizia recurată fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii D., E. şi C. împotriva deciziei civile nr. 687/A din 1 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iulie 2020.