Negative conflict of jurisdiction: Territorial competence for wage claims involving a judge where the employing court is a defendant

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 ianuarie 2015 pe rolul Tribunalului Argeş Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Teleorman, solicitând obligarea acestora la:

- acordarea diferenţei de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu 01.01.2011 şi în continuare, până la includerea acestuia în salariu, reactualizat în funcţie de indicele de inflaţie, la data plăţii efective;

- plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale începând cu 01.01.2011, potrivit O.G. nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti în vigoare până la 01.09.2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr. 13/2011;

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să asigure pârâtului Ministerul Justiţiei sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.

Prin sentinţa civilă nr. 1077/2015 din 12 mai 2015, Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Argeş a reţinut că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Totodată, instanţa a mai reţinut că, în speţă, reclamanta are calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Videle şi nu în cadrul Tribunalului Teleorman, motiv pentru care nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., potrivit cărora, dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel, învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Statuând că, în cauză, cererea reclamantei este de competenţa tribunalului, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi având în vedere că reclamanta nu îşi desfăşoară activitatea la această instanţă, ci în cadrul Judecătoriei Videle, Tribunalul Argeş a apreciat că nu pot fi invocate dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., dispoziţii speciale şi derogatorii, ce sunt de strictă interpretare şi care reglementează expres doar situaţia în care cererea este de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul care are calitatea de reclamant, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.

Mai mult, Tribunalul Argeş a apreciat că nu este incident cazul de prorogare de competenţă prevăzut de art. 127 C. proc. civ., astfel încât, fiind necompetent absolut în a soluţiona cauza cu care a fost învestit, a apreciat că îi revine Tribunalului Teleorman competenţa de soluţionare a cauzei, ca instanţă în a cărei circumscripţie se află Judecătoria Videle, unde îşi are locul de muncă reclamanta.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman la 04 iunie 2015, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa nr. 1839 din 2 noiembrie 2015, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 7 decembrie 2015, Tribunalul Teleorman, secţia Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale şi contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, fără a constata ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Teleorman a reţinut că, în faţa acestei instanţe, reclamanta a depus la dosar actul de identitate şi precizări privind locul de muncă, din care rezultă că reclamanta a fost angajată, ca judecător, la Judecătoria Videle, iar, ulterior, a precizat că a fost detaşată la C.S.M. şi, în prezent, la Curtea de Apel Bucureşti.

Invocând prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit căruia, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, Tribunalul Teleorman a reţinut că reclamanta are calitatea de judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, astfel încât, faţă de prevederile art. 127 din C. proc. civ., republicat, acestei instanţe i-ar reveni competenţa de soluţinare a căii de atac împotriva sentinţei civile din cauza de faţă.

Mai mult, instanţa arată că, deşi art. 127 C. proc. civ. poartă denumirea marginală de "Competenţa facultativă", acesta reglementează o normă imperativă privind sesizarea instanţei de către persoana care are calitatea de judecător.

Reţinând precizările reclamantei privind locul de muncă, formulate la Tribunalul Teleorman şi faptul că cererea ce formează obiectul dosarului este o cerere privind soluţionarea conflictelor individuale de muncă, în soluţionarea căreia art. 210 din Legea nr. 62/2011 a stabilit competenţa în favoarea tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, instanţa a constatat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ., republicat, interpretarea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ. fiind dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 271/29.01.2015, în sensul includerii în noţiunea de instanţă la care îşi desfăşoară activitatea magistratul atât a instanţei inferioare, cât şi a celei superioare, până la curtea de apel.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Teleorman a apreciat că exceptia necompetenţei sale teritoriale este întemeiată şi, în temeiul art. 129 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 06 iulie 2020, sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Argeş şi Tribunalul Teleorman - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

În speţă, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanşat de către reclamantă, ce a activat, în perioada 01.01.2011-01.07.2011, în calitate de judecător în cadrul Tribunalului Teleorman, fiind promovată în perioada detaşării la Consiliul Superior al Magistraturii, începând cu data de 15.09.2011, la Curtea de Apel Bucureşti şi că, în cauza de faţă, pârât este atât Tribunalul Teleorman, cât şi Curtea de Apel Bucureşti.

În acest context, Înalta Curte constată că art. 127 C. proc. civ. este norma aplicabilă în stabilirea instanţei competente teritorial să soluţioneze acţiunea reclamantei, incidenţa acestui text de lege fiind atrasă de calitatea acesteia de judecător, angajată a Tribunalului Teleorman în perioada 01.01.2011-01.07.2011 şi, ulterior, începând cu 15.09.2011, la Curtea de Apel Bucureşti, precum şi de calitatea de pârât a Tribunalului Teleorman.

Art. 127 din C. proc. civ. este o normă specială de competenţă care se aplică atunci când reclamantul este o persoană care îşi desfăşoară activitatea în justiţie, ca judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier şi care impune, atunci când acţiunea este de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, să sesizeze una din instanţele judecătoreşti de acelaşi grad, aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. şi s-a constatat că sintagma "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi sintagma "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituţionale, încălcând principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Conform celor statuate de Curtea Constituţională, noţiunea de "instanţă la care îşi desfăşoară activitatea" prevăzută de textul legal enunţat trebuie interpretată în sens larg, cu privire la toate ciclurile procesuale ale judecăţii.

Astfel, în speţă, calitatea reclamantei atrage aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., indiferent de instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, în măsura în care aceasta aparţine circumscripţiei curţii de apel din a cărei rază teritorială face parte şi instanţa căreia i-ar reveni, în mod obişnuit, competenţa soluţionării în fond a cererii, respectiv Tribunalul Teleorman.

Scopul edictării art. 127 din C. proc. civ. este acela de a asigura imparţialitatea instanţei. Prin acest text legal sunt nominalizaţi, fără nicio distincţie, subiecţii pe care legiuitorul a înţeles să îi plaseze în sfera de aplicare a acestei norme juridice, făcând referire la judecători, procurori, asistenţi judiciari sau grefieri, indiferent de tipul instanţelor la care aceştia funcţionează, instanţe judecătoreşti ori parchete, instanţe/parchete civile ori militare.

Trebuie reţinut că, prin decizia Curţii Constituţionale s-a constatat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată, în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

În considerentele acestei decizii (paragraful 49), Curtea a reţinut că, în urma constatării neconstituţionalităţii sintagmelor menţionate la paragraful 46, noua formulă a textului art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. se bucură în continuare de prezumţia de constituţionalitate, permiţând, în mod rezonabil, calificarea noţiunii de judecător ca fiind una sui generis, aceasta cuprinzând atât judecătorul - stricto sensu, cât şi instanţa de judecată - lato sensu.

De asemenea, prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a mai reţinut că noţiunea de "judecător" din cuprinsul art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. îşi găseşte un sens constituţional numai în măsura în care aceasta vizează şi instanţa de judecată, astfel încât competenţa facultativă urmează a se aplica şi în ipoteza în care instanţa de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz (paragraful 51).

Mai mult decât atât, pornind de la statuările cu caracter obligatoriu cuprinse în decizia Curţii Constituţionale anterior evocată, Înalta Curte constată că una dintre instanţele de judecată aflate în conflict negativ de competenţă, respectiv Tribunalul Teleorman, are calitatea de pârât în cauză.

Având în vedere că noţiunea de judecător la care se referă textul art. 127 C. proc. civ. vizează atât judecătorul - stricto sensu, cât şi instanţa de judecată - lato sensu, calitatea de parte în proces a Tribunalului Teleorman determină incidenţa textului de lege care reglementează competenţa facultativă.

În aceste condiţii, competenţa de soluţionare a cauzei revine uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi competentă, potrivit legii.

De vreme ce Curtea de Apel Piteşti, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Argeş, este una dintre curţile de apel aflate în vecinătatea Curţii de Apel Bucureşti, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Teleorman, rezultă că Tribunalul Argeş este competent teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., raportat la art. 135 alin. (4) din acelaşi cod şi cu respectarea deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iulie 2020.