Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1341/2020 AI generated

Currency risk clauses excluded from abusive clause control as reflecting nominalism; unsigned supplementary agreement ineffective

Case Number Decizia nr. 1341/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice (ICCJ) dismissed the consumer's appeal and annulled the bank's appeal for failure to pay the required stamp duty, thereby upholding the Court of Appeal's decision in all other respects. The case involved a consumer's action to declare abusive various clauses in a Swiss franc-denominated mortgage credit contract, including processing/administration fees, variable interest rates linked to LIBOR plus a bank margin, and currency risk clauses. The decisive legal basis established that currency risk clauses reflecting the principle of nominalism under Article 1578 of the Civil Code are excluded from the control of abusive clauses under Article 1(2) of Directive 93/13/EEC and Article 3(2) of Law No. 193/2000, as they reflect mandatory or supplementary national legal norms; furthermore, the court ruled that the bank's unilateral modification of the interest margin via an unsigned supplementary agreement in 2010 did not produce legal effects, and the theory of *imprévisibilité* (imprevision) was inapplicable as it was not pleaded in the initial claim.

Legislator headnote

AI generated

art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 1578 C. civ, art. 970 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 493 alin. (5) C. proc. civ, art. 486 alin. (2) C. proc. civ; Currency risk clauses excluded from abusive clause control as reflecting nominalism; unsigned supplementary agreement ineffective: Prin decizia nr. 122 din 20 martie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe; a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis şi capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 6.3 din contractul de credit, referitoare la comisionul de administrare şi a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamant a sumelor percepute cu acest titlu; a menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa atacată.

Keywords

AI generated
consumer contract credit control banking law currency legal theory unilateral contract

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
decizia nr. 623/2016
din 1864 şi a teoriei impreviziunii, astfel cum a fost configurată de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 623/2016.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la 26 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 1.1 lit. b) şi art. 6.1 din contractul de credit nr. x din 5 decembrie 2007, referitoare la comisionul de procesare şi să o oblige pe pârâtă la restituirea sumei de 6.264,63 CHF, percepută acest titlu;

2. să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 6.3 din acelaşi contract, referitoare la comisionul de administrare şi să o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor percepute cu acest titlu;

3. să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.3 din acelaşi contract, referitoare la dobânda revizuibilă şi majorarea acesteia de la 1,773% la 4,637% şi, implicit, a clauzei din actul adiţional încheiat în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, prin care s-a stabilit marja fixă de 4,71%; să o oblige pe pârâtă la calcularea dobânzii după formula: valoarea indicelui de referinţă Libor la 6 luni plus marja fixă de 1,773% şi la restituirea sumelor percepute nelegal după data majorării dobânzii - 5 decembrie 2008;

4. să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5.1-5.2 din acelaşi contract şi să o oblige pe pârâtă la convertirea în RON a creditului acordat reclamantului la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului şi la restituirea diferenţei de curs valutar;

5. să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

C. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu la 25 august 2015 al cărei obiect coincide cu obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 12283 din 30 octombrie 2015, Judecătoria Ploieşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

La Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cauza a fost înregistrată la data de 24 noiembrie 2015, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1090/2018 din 18 mai 2018, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a admis în parte cererea de intervenţie formulată de intervenienta în interes propriu C.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 1.1 lit. b) şi art. 6.1 din contractul de credit nr. x din 5 decembrie 2007; a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.3 din acelaşi contract, referitoare la modificarea ratei dobânzii în perioada cuprinsă între 5 decembrie 2008 şi până în septembrie 2010; a obligat-o pe pârâtă la restituirea sumei de 6.264,63 CHF, reprezentând comisionul de procesare şi a sumei reprezentând diferenţa dintre dobânda plătită de reclamant pentru perioada cuprinsă între 5 decembrie 2008 şi până în septembrie 2010 şi suma datorată de reclamant cu titlu de dobândă în aceeaşi perioadă, calculată conform formulei: valoarea indicelui de referinţă LIBOR la 6 luni plus marja băncii de 1,773%; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâta, apeluri înregistrate la data de 5 decembrie 2018 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Prin decizia nr. 122 din 20 martie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe; a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis şi capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 6.3 din contractul de credit, referitoare la comisionul de administrare şi a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamant a sumelor percepute cu acest titlu; a menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa atacată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâta B. S.A., recursuri înregistrate la data de 20 mai 2019 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Recurentul-reclamant a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992 şi art. II din Legea nr. 288/2010.

În concret, autorul recursului a susţinut, în sinteză, că banca avea obligaţia de a modifica dobânda periodic atât în sens crescător, cât şi în sens descrescător, numai în funcţie de un indice de referinţă independent de voinţa sa, conform art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992.

În continuare, a arătat că singurul element variabil din componenţa dobânzii este indicele de referinţă. Marja băncii reprezintă un element fix ce nu poate fi modificat în mod unilateral pe durata executării contractului.

Recurentul-reclamant a învederat că intimata-pârâtă a mărit procentul marjei fixe în mod unilateral, în temeiul unui act adiţional de implementare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, pe care nu 1-a semnat.

Autorul recursului a susţinut că prevederea contractuală stipulată la art. 4.3 din contractul de credit este abuzivă, întrucât conferă băncii prerogativa de a modifica dobânda, fără un motiv întemeiat şi specificat în contract, fiind incidente dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

După evocarea art. II din Legea nr. 288/2010 şi a deciziei nr. 1656/2010 a Curţii Constituţionale, recurentul-reclamant a subliniat că orice modificare a clauzelor contractuale care nu este însuşită prin semnătură de părţi este lipsită de temei legal.

Aşadar, aceeaşi parte a învederat că actul adiţional care prevede că marja fixă este de 4,71 % nu produce efecte, întrucât nu 1-a semnat.

Referitor la clauza de risc valutar, autorul recursului a învederat că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1578 C. civ. din 1864.

În acest sens, recurentul-reclamant a susţinut că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, întrucât riscul valutar este suportat exclusiv de acesta din urmă, fără să fie prevăzută vreo limitare a riscului valutar.

Astfel, în urma creşterii francului elveţian în raport cu moneda naţională, contractul de credit a dobândit caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

Aceeaşi parte a arătat că respectiva clauză are ca efect obţinerea de către bancă a unui câştig material injust în detrimentul consumatorului, contrar principiilor echităţii şi bunei-credinţe.

Recurentul-reclamant a susţinut că, deşi în contract este menţionată suma împrumutată în franci elveţieni, aceasta a fost virată în moneda naţională.

Aceeaşi parte a mai arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 970 C. civ. din 1864 şi a teoriei impreviziunii, astfel cum a fost configurată de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 623/2016.

După evocarea unor considerente din decizia anterior evocată, recurentul-reclamant a susţinut că fenomenul hipervalorizării francului elveţian reprezintă un risc supraadăugat.

Astfel, recurentul-reclamant a învederat că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii având în vedere că hipervalorizarea francului elveţian a fost imprevizibilă, a intervenit în cursul executării contractului de credit şi a determinat onerozitatea excesivă a obligaţiilor împrumutatului.

Autorul recursului a mai susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

În concret, recurentul-reclamant a criticat considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că prevederea contractuală referitoare la riscul valutar face parte din obiectul contractului, astfel încât nu putea fi constatată ca fiind abuzivă.

După evocarea deciziilor pronunţate de C.J.U.E. în cauzele nr. C-484/08 şi C-241/98, titularul recursului a învederat că instanţa era obligată să verifice dacă clauza de risc valutar a fost redactată în mod clar şi inteligibil.

Recurentul-reclamant a subliniat că respectiva clauză nu întruneşte cerinţa anterior evocată, întrucât aceasta nu expune în mod transparent mecanismul de restituire a creditului în franci elveţieni, în condiţiile în care veniturile sale sunt încasate în moneda naţională.

În final, autorul recursului a conchis că banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare a împrumutatului cu privire la posibilele variaţii de curs valutar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiaşi decizii, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea în parte a deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că unul dintre motivele de apel viza contradicţia primei instanţe care, deşi a reţinut că este neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect calcularea dobânzii după formula propusă de împrumutat, a dispus restituirea dobânzii percepute în plus în raport de această formulă pretins neînsuşită.

În acest sens, autoarea recursului a învederat că instanţa de apel nu a expus considerentele pentru care a menţinut contradicţia respectivă şi nici nu a analizat motivele de apel privitoare la aceasta.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a încălcat regulile C. civ. referitoare la aplicarea legii în timp, când a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992.

În concret, autoarea recursului a subliniat că acest text de lege nu era în vigoare nici la data de 5 decembrie 2007, când a fost încheiat contractul de credit şi nici la data de 5 decembrie 2008, când dobânda a devenit revizuibilă. în acest sens, a arătat că dispoziţiile art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992 au intrat în vigoare la 27 decembrie 2008, fiind introduse prin O.U.G. nr. 174/2008.

Nefiind în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, instanţa de apel nu putea constata caracterul abuziv al unei clauze, în temeiul acestor dispoziţii.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de interpretare a contractelor în privinţa clauzei stipulate la art. 4.3 din contractul de credit, referitoare la dobânda revizuibilă.

În concret, aceeaşi parte a arătat că o clauză trebuie interpretată în sensul în care poate produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Aplicând această regulă în privinţa clauzei referitoare la dobânda revizuibilă, recurenta-pârâtă a susţinut că evoluţia pieţei financiare reprezintă un criteriu obiectiv care se determină în funcţie de creşterea sau scăderea dobânzilor aferente creditelor acordate în aceeaşi monedă.

În plus, autoarea recursului a subliniat că nu poate controla evoluţia pieţei financiare, aceasta fiind exterioară voinţei sale.

De asemenea, a arătat că politica de creditare a băncii vizează posibilitatea acesteia de modifica unilateral rata dobânzii, conform art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Cu privire la comisioanele de procesare şi administrare, recurenta-pârâtă a criticat considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că în contractul de credit nu sunt specificate contraprestaţiile băncii pentru perceperea acestor comisioane.

În combaterea acestui considerent, autoarea recursului a precizat că primul comision este perceput pentru procesarea cererii de credit, iar al doilea comision este perceput pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii de către împrumutat în baza contractului de credit, conform menţiunilor din cuprinsul clauzelor stipulate la art. 6.1 şi art. 6.3.

În plus, aceeaşi parte a învederat că legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului nu impunea detalierea în cuprinsul contractului a activităţilor prestate în schimbul perceperii comisioanelor bancare.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai criticat considerentul prin care instanţa de apel a reţinut ca banca nu a justificat stabilirea cuantumului comisionului de procesare, sub forma unui procent aplicat la suma împrumutată.

Astfel, autoarea recursului a precizat că nu era interzisă prin lege stabilirea unui cost bancar, sub forma unui procent.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că instanţa de apel a aplicat alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, deşi acest alineat a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de credit.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului declarat de către pârâtă, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin raport s-a constatat că recursul declarat de pârâta B. S.A. nu este timbrat cu taxa judiciară de timbru, în cuantum de 7.259,98 RON, datorată în temeiul art. 24 alin. (1) şi alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, completul a fost în unanimitate de acord că recursul declarat de pârâtă nu îndeplineşte una din cerinţele de formă, extrinseci, în sensul prevederilor art. 486 alin. (2) teza I C. proc. civ.. Concret, la cererea de recurs nu a fost ataşată dovada achitării taxei judiciare de timbru, iar recurenta-pârâtă nu s-a conformat acestei obligaţii nici în termen de 10 zile de la data comunicării cuantumului stabilit de instanţă, în condiţiile art. 33 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, respectiv la 14 iunie 2019 şi nici după comunicarea raportului, la 2 martie 2020 .

În consecinţă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 486 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (2) C. proc. civ., anume aceea a anulării recursului. Faţă de împrejurarea că, până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate, determinată de încălcarea, de către recurenta-pârâtă, a unei cerinţe legale extrinseci actului de procedură, potrivit art. 176 pct. 6 C. proc. civ., nu dispăruse cauza acesteia, constată rămasă fără efecte depunerea de dovezi privind plata taxei de timbru, după pronunţarea încheierii din 7 aprilie 2020.

Cât priveşte recursul declarat de către recurentul-reclamant, prin încheierea din 7 aprilie 2020, instanţa a dispus admiterea în principiu a acestei căi extraordinare de atac, în reformare, şi a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părţilor, la 14 iulie 2020.

Recursul declarat de reclamantul A. este fondat, însă numai pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Sub un prim aspect, recurentul a criticat soluţia instanţei de apel de menţinere a hotărârii primei instanţe privind respingerea capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1 şi art. 5.2 din contractul de credit. Potrivit acestor clauze, împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, iar banca era mandatată să efectueze schimbul valutar, în numele şi pentru împrumutat, în scopul stingerii obligaţiilor de plată scadente, utilizând propriul curs de schimb. Potrivit autorului căii de atac, hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi a art. 1578 C. civ. din 1864, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 5 decembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative susarătate, din domeniul protecţiei consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale căreia dispoziţii se pretinde că au fost greşit interpretate şi aplicate de către instanţa de apel, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, Legea nr. 193/2000, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acguis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. Aşadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreţionară a judecătorului naţional şi riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul şi domeniul de aplicare al unei anumite noţiuni cuprinse în cadrul unei dispoziţii de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme şi cel al egalităţii impun ca respectiva noţiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, hotărârea Fish Legal şi Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiţii se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil, aşa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Or, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurare că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziţii de drept unional, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant, relative la greşita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 sau a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecăţii şi, prin urmare, nu se impune a fi analizate. Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 970 C. civ. şi a teoriei impreviziunii, reflectată în Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, critici subscrise de recurentul-reclamant motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune a face o serie de precizări preliminare.

Reclamantul nu a învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi a invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ., în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante, intervenit în cursul executării convenţiei, a fost folosit ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce cea de a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Abia prin cererea de apel, reclamantul a dezvoltat critici care tindeau să pună în discuţie adaptarea contractului, ca urmare a unor împrejurări excepţionale intervenite în cursul executării acestuia. Însă, cu respectarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei cereri noi. Procedând astfel, instanţa de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a principiului potrivit căruia limitele efectului devolutiv al apelului sunt determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel, a prevederilor art. 970 C. civ. şi a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, şi contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt străine de conţinutul hotărârii atacate. De altfel, şi prin prisma dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante sau al cerinţelor bunei-credinţe, interpretarea şi aplicarea art. 970 C. civ. de la 1864 nu se impune, chiar şi ca argument în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii.

Instanţa constată însă întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant, privind greşita aplicare a prevederilor art. II al Legii nr. 288/2010 de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010, în ce priveşte soluţia dată capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei incluse în art. 4.3 din contractul de credit, privind dobânda variabilă.

Astfel, prin sentinţa primei instanţe, s-a constatat nulitatea clauzei cuprinse în art. 4.3 din contract privind modificarea ratei dobânzii, "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii". S-a reţinut, în esenţă, că este o clauză abuzivă, întrucât dă dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, înscriindu-se în ipoteza prevăzută de art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În consecinţă, a fost obligată pârâta să restituie reclamantului diferenţa dintre dobânda plătită în intervalul 5 decembrie 2008 - septembrie 2010 şi suma real datorată cu titlu de dobândă pentru această perioadă, calculată conform formulei valoarea indicelui de referinţă LIBOR la 6 luni, la care se adaugă marja băncii de 1,773%. Instanţa de fond a constatat, pentru a hotărî astfel, că după septembrie 2010, clauzele privind dobânda variabilă au fost aliniate la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi, ca atare, nu mai au caracter abuziv.

Deşi prin motivele de apel formulate, reclamantul-apelant a formulat ample critici soluţiei date de judecătorul fondului, punând în discuţie, în principal, inexistenţa unui act adiţional la contractul de credit, care să fi fost perfectat după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instanţa de apel nu răspunde prin niciun considerent acestor susţineri.

Singurul considerent pe care instanţa de recurs îl poate identifica în textul deciziei atacate, relativ la capătul de cerere privind caracterul abuziv al clauzei de dobândă variabilă, este acela potrivit căruia "în mod corect judecătorul fondului a apreciat că cererea reclamantului este neîntemeiată… calcularea dobânzii potrivit formulei valoarea LIBOR + marja băncii, la momentul încheierii contractului … neexistând nicio prevedere legală care să-i permită să intervină în acest fel în convenţia survenită între părţi". De altfel, trecând peste faptul că instanţa nu verifică, în niciun fel, dacă convenţia iniţială a fost modificată, ulterior, prin acordul părţilor şi în condiţiile legii noi, aceasta pare să nu observe că instanţa de fond a găsit o modalitate ca, după constatarea nulităţii clauzei de dobândă variabilă, să se asigure că acea clauză nu a produs efecte asupra consumatorului.

Din această perspectivă, a soluţiei referitoare la consecinţele ce decurg din încheierea sau nu a unui act adiţional la contractul de credit, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, decizia atacată este întrutotul nemotivată, ceea ce permite instanţei de recurs să reţină incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, nearătarea, în considerente, a situaţiei de fapt, decurgând din analiza probelor administrate, respectiv a acelor înscrisuri care au format convingerea instanţei că acel contract de credit a fost sau nu modificat, prin acordul părţilor, în anul 2010, cu respectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fac imposibil controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs, control limitat la verificarea aplicării legii.

În acest context, instanţa de recurs reaminteşte că, potrivit art. II alin. (1) din Legea nr. 288/2010, care a aprobat, cu modificări, O.U.G. nr. 50/2010, actele adiţionale încheiate şi semnate de părţi în intervalul cuprins între data intrării în vigoare a ordonanţei şi data aprobării acesteia, prin legea susmenţionată, îşi produc în continuare efectele, în conformitate cu termenii contractuali agreaţi de părţi. În schimb, conform alin. (2) al aceluiaşi text de lege, actele adiţionale nesemnate de către consumatori, dar considerate aprobate tacit până la data intrării în vigoare a acestei legi, urmau să producă efecte numai în situaţia în care niciuna dintre părţi nu notifica cealaltă parte în sens contrar, într-un termen prestabilit de legiuitor. Deşi pârâta a invocat, constant existenţa unui act adiţional, pretins perfectat în condiţiile alineatului II al articolului suscitat, instanţa de recurs se rezumă la a observa că înscrisul ce constată această convenţie nu a fost depus în fazele procesuale anterioare.

Doar după constatarea existenţei unui act adiţional la contractul de credit perfectat de părţi, instanţa de apel ar trebui să verifice conţinutul concret al clauzei de dobândă variabilă şi să aprecieze asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia. În eventualitatea în care un atare act adiţional se constată a nu fi fost încheiat în condiţiile legii, instanţa de rejudecare urmează a aprecia consecinţele ce decurg din efectele nulităţii clauzei deja constatată abuzivă, efectul mediat fiind eliminarea clauzei şi păstrarea totuşi a unui preţ al contractului, restituirea prestaţiei ş.a.m.d.

În acest demers, instanţa de rejudecare trebuie să asigure un just echilibru între liniile directoare trasate prin jurisprudenţa C.J.U.E. referitoare la posibilitatea instanţei de judecată, de a "construi" o clauză achitabilă pentru a înlocui clauza considerată abuzivă (Hotărârea Banca Espaniol de Credito, C-618/10), la identificarea unei astfel de clauze între normele supletive existente în dreptul pozitiv (Hotărârea Kasler, C-26/13), pe de o parte, şi principiul neînrăutăţirii situaţiei părţii în propria cale de atac, reglementat de art. 502 raportat la art. 481 C. proc. civ., pe de altă parte.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., în referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de către reclamant şi va casa în parte decizia recurată, numai în ceea ce priveşte apelul promovat de această parte. În rejudecare, instanţa de apel urmează a analiza doar criticile ce vizează clauzele de dobândă variabilă, ţinând seama de problemele de drept deja dezlegate de către instanţa de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 122 din 20 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 122 din 20 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia recurată numai în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamant şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 14 iulie 2020.