Prosecutor's Labor Dispute: Territorial Competence Determined by Domicile When Workplace Is a National Structure and No Ex Officio Incompetence Raised

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, reţine următoarele:

La 19.07.2019, reclamantul A. a învestit Tribunalul Prahova cu un conflict de muncă, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentinţa civilă nr. 1990/11.09.2019, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a admis excepţia necompetentei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că, potrivit cărţii de identitate depuse în copie la dosar, domiciliul reclamantului este situat în Baia Mare, judeţul Maramureş, că a avut stabilită reşedinţa în Bucureşti în perioadele 27.03.2014-26.03.2015 şi 10.12.2016-09.12.2017 şi că acesta deţine funcţia de procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Astfel, constatând că domiciliul reclamantului este situat în raza teritorială a Tribunalului Maramureş, iar nu a Tribunalului Prahova, a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora cererile privind conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori sediul, după caz, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Maramureş, în favoarea căruia a declinat-o.

De asemenea, a apreciat că împrejurarea că reclamantul îndeplineşte funcţia de procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu determină, în mod automat, incidenţa dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., care se aplică doar în ipoteza în care magistratul domiciliază în raza teritorială a instanţei la care activează în mod efectiv şi care este competentă să soluţioneze cauza.

Or, în speţă, reclamantul este procuror la un parchet care nu se află în raza teritorială a Tribunalului Maramureş, competent să soluţioneze conflictul de muncă conform dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă la 29.10.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 1246/10.12.2019, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea cauzei şi înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, notând că reclamantul urmăreşte valorificarea unor drepturi salariale în calitate de procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Structura Centrală, a reţinut că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Or, reclamantul a ales să depună cererea de chemare în judecată la Tribunalul Prahova, raportându-se la locul său de muncă, care este situat în municipiul Bucureşti şi la dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea litigiului, Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamantul, care deţine calitatea de procuror la Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală, a învestit Tribunalul Prahova cu un conflict de muncă, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (3), aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, Direcţia Naţională Anticorupţie funcţionează ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are personalitate juridică şi sediul în municipiul Bucureşti şi îşi exercită atribuţiile pe întregul teritoriu al României.

Cum reclamantul îşi desfăşoară activitatea în cadrul structurii centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a cărei competenţă se extinde pe întreg teritoriul naţional şi nu este circumscrisă unei unităţi administrativ-teritoriale limitate, o atare teză nefiind înfrântă de existenţa unor structuri teritoriale ale D.N.A., competenţa teritorială nu poate fi determinată în condiţiile art. 127 C. proc. civ.

Aşa fiind, competenţa teritorială trebuie stabilită conform dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Aşadar, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage incidenţa unor norme de competenţă teritorială exclusivă, ci a unora de ordine privată, care reglementează o competenţă alternativă.

Potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Prin urmare, atât timp cât în speţă nu sunt incidente norme de competenţă exclusivă, de ordine publică, necompetenţa teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu şi de instanţă din oficiu.

Altfel spus, Tribunalul Prahova nu putea invoca, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opun dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care pârâţii nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova, această instanţă a fost legal învestită şi a devenit singura competentă în soluţionarea cauzei.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2020.