Prescription of Compensation Claims: Nature of Public Invitation to Negotiate and Waiver of Limitations

Şedinţa publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secţia I civilă sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat ca, prin hotărâre judecătorească: să fie obligată pârâta la respectarea promisiunii publice unilaterale făcute faţă de reclamant; să fie pronunţată o hotărâre care să ţină loc de contract între reclamant şi pârâtă, în temeiul promisiunii publice unilaterale a pârâtei; să fie obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.324.266,74 cu titlu de compensare, ca urmare a impactului Proiectului minier de la Roşia Montană asupra afacerii, potrivit contractului menţionat la pct. 5; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în temeiul art. 451 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2502/2016 din 19 decembrie 2016, Tribunalul Alba, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, în consecinţă, a respins cererea formulată de reclamant.

Prin decizia nr. 518/2017 din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, înregistrat sub acelaşi număr unic pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Alba, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, la 26 martie 2018, cu respectarea termenului prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., calculat potrivit dispoziţiilor art. 181 din acelaşi cod.

Recurentul-reclamant s-a raportat prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivului de recurs, a criticat decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa prescripţiei extinctive în speţa de faţă.

Cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, recurentul-reclamant a făcut o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, arătând că momentul la care a devenit evident faptul că intimata nu mai poate să îşi îndeplinească obligaţia asumată sub condiţie suspensivă este cel în care s-a constatat cu certitudine că evenimentul nu se mai poate realiza, anume data de 21 iulie 2015, când societatea R.M.G.C. a formulat o cerere de arbitraj înaintea International Centre for Settlement of Investment Disputes (cerere prin care aceasta susţinut că Statul Român nu a respectat acordul bilateral încheiat).

A afirmat recurentul-reclamant că, prin publicaţia din anul 2006, intimata a arătat că recunoaşte în continuare obligaţia asumată prin promisiunea din anul 2003, această manifestare reprezentând din punct de vedere juridic o renunţare la prescripţie, prin care s-a extins sfera beneficiarilor măsurii compensării afacerilor instituită în anul 2003 şi s-a întărit, tot astfel, ideea că intimata R.M.G.C. va proceda la compensarea afacerilor.

A susţinut autorul căii de atac că, potrivit prevederilor art. 1838 C. civ. (în vigoare la momentul începutului cursului prescripţiei), nu se poate renunţa la prescripţie decât după împlinirea ei, iar, potrivit prevederilor art. 1839 C. civ., renunţarea la prescripţie este sau expresă sau tacită (alin. (1), renunţarea tacită rezultând dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câştigat (alin. (2).

Termenul de prescripţie a început să curgă, în opinia recurentului-reclamant, la momentul publicării vol. IX al Gazetei Proiect Roşia Montană, adică la 20 noiembrie 2006, iar prin acest act intimata a renunţat la dreptul de a invoca excepţia prescripţiei, instanţa de apel reţinând în mod greşit că acest act nu poate fi interpretat ca o renunţare la prescripţie.

În logica aceleiaşi critici, recurentul-reclamant a contestat şi considerentele în care instanţa de apel a reţinut că persoanele care beneficiau de compensarea compensaţiei nu au depus cereri scrise în acest sens, cu motivarea că instanţa de apel a ignorat faptul că modalitatea în care intimata-pârâtă comunica cu cocontractanţii era cea telefonică.

S-a susţinut că, în condiţiile în care părţile au înţeles să încheie contractul cu amânarea executării obligaţiei asumate de către pârâta B. S.A., dreptul la acţiune al reclamantului nu este prescris, având în vedere că acesta s-a născut în urma acordului de voinţe, dar nu a putut fi exercitat până la împlinirea termenului convenit şi s-a mai arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1022 din C. civ. de la 1864, termenul se deosebeşte de condiţie, pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână executarea.

Consecinţa, susţine recurentul-reclamant, constă în faptul că obligaţia de plată a compensaţiei urma să devină exigibilă la momentul producerii evenimentului viitor şi sigur, respectiv în momentul când vor reîncepe achiziţiile de proprietăţi şi compensările afacerilor eligibile.

În această ordine de idei, s-a afirmat că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivă, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită (alin. (1), iar dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul (alin. (3).

A susţinut recurentul-reclamant că în speţă nu sunt aplicabile prevederile alin. (2) al precitatului articol. care dispun în sensul că prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept, însă care se referă la obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi la acelea al căror termen de executare nu este stabilit. Or), în) cauză, termenul care afectează exigibilitatea obligaţiei este stabilit, deşi este incert.

În acelaşi sens a fost evocată şi doctrina, care arată că, în cazul acţiunilor personale, dacă obiectul obligaţiei debitorului constă într-o acţiune pozitivă, dreptul la acţiune se naşte de la data când creditorul era îndreptăţit să ceară executarea prestaţiei, aceasta pentru că neexecutarea prestaţiei constituie o încălcare a dreptului subiectiv, iar până ce termenul suspensiv nu se împlineşte, creditorul nu are dreptul să ceară executarea obligaţiei de către debitor, care se poate opune şi refuza plata, fără a fi ţinut să dea socoteală.

Recurentul-reclamant a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt şi în drept faţă de criticile dezvoltate şi prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

La termenul din 11 iunie 2019 ambele părţi litigante au arătat în şedinţă publică faptul că înţeleg să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

La termenul din 26 martie 2019 recursul a fost admis în principiu şi s-a dispus ca soluţionarea acestuia să se facă potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul din perspectiva criticilor dezvoltate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi îl va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

Preliminar, instanţa supremă constată că de esenţa recursului este critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale care guvernează materia prescripţiei extinctive, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această abordare fiind în consens cu soluţia pronunţată de tribunal şi menţinută de curtea de apel.

Constată, de asemenea, că recurentul-reclamant procedează la contracararea argumentelor instanţelor de fond referitoare la momentul de la care începe să curgă şi la momentul la care s-a împlinit termenul de prescripţie invocând pe de o parte renunţarea pârâtei la prescripţie, iar pe de altă parte existenţa unui drept sub condiţie suspensivă ori cu termen suspensiv, coroborată cu calificarea naturii juridice a operaţiunii întreprinse de intimata-pârâtă ca operaţiune de compensare a afacerii.

Înalta Curte apreciază că, pentru corecta dezlegare a problemei deduse judecăţii, analiza trebuie să pornească de la determinarea naturii juridice a convenţiei părţilor şi de la calificarea naturii juridice a convenţiei ca fiind una pură şi simplă sau una afectată de modalităţi.

În acord cu instanţa de apel, care a confirmat statuarea sub acest aspect a tribunalului, instanţa supremă apreciază că în speţă nu este vorba despre o promisiune publică unilaterală de a contracta şi nici despre un antecontract, având în vedere că aceasta nu cuprinde elementele esenţiale ale viitorului contract, ci despre o ofertă adresată proprietarilor de firme din zona de impact a proiectului minier Roşia Montană de a se adresa reprezentanţilor societăţii pârâte în vederea demarării tratativelor pentru acordarea compensaţiilor precizate la pct. II din Gazeta Proiect, fiind vorba despre o fază preliminară a preliminariilor/negocierilor în vederea încheierii unui contract.

În contextul dat, fără a face referire la existenţa sau nu în patrimoniul autorului căii de atac a drepturilor deduse judecăţii de faţă şi limitându-se doar la a cerceta aceste drepturi de natură patrimonială din perspectiva reglementării în materia prescripţiei extinctive, Înalta Curte apreciază că invitaţia de a negocia în vederea încheierii unui contract nu poate avea valenţele contractului previzionat, astfel că nu se poate reţine că această invitaţie reprezintă o convenţie propriu zisă şi cu atât mai puţin un act juridic generator al unei obligaţii, afectat de modalităţi în accepţiunea art. 1004 - 1025 din C. civ. de la 1864, aceste dispoziţii legale plecând de la premisa unor obligaţii izvorâte dintr-o convenţie încheiată în termeni neechivoci, motiv pentru care toate susţinerile recurentului-reclamant despre momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, circumscrise art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, sunt apreciate de instanţa supremă drept neîntemeiate şi au fost înlăturate.

În situaţia prezentată, fiind vorba despre o potenţială obligaţie pură şi simplă, neafectată de modalităţi, dreptul la acţiune în sens material al reclamantului s-a născut, potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, aşa cum în mod corect a reţinut curtea de apel, la momentul publicării informării din 23 aprilie 2003, astfel că la momentul formulării cererii de chemare în judecată operase prescripţia, fiind împlinit la momentul sesizării instanţei termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de dispoziţiile art. 3 din acelaşi decret.

Înalta Curte nu va primi susţinerile recurentului-reclamant despre renunţarea intimatei-pârâte la beneficiul prescripţiei, realizată prin publicaţia din 20 noiembrie 2006, pentru următoarele considerente:

Dincolo de disputa referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1838-1841 din C. civ. de la 1864 în regimul de reglementare al Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte apreciază prioritar că nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor legale în discuţie statuată, aşadar impusă cu efect obligatoriu, prin decizia nr. 35/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Examinând susţinerile recurentului-reclamant referitoare la o atare statuare obligatorie realizată în considerentele 35 şi 62 ale deciziei (susţineri formulate oral la termenul din 11 iunie 2019 şi consemnate în încheierea de dezbateri de la acel termen), instanţa supremă apreciază că acestea sunt fără fundament, pe de o parte pentru că apare drept lipsit de relevanţă sub aspectul alegat considerentul nr. 35, iar pe de altă parte pentru că ambele considerente sunt inserate, nota bene, la secţiunea dedicată punctului de vedere al completului care a formulat trimiterea preliminară şi nu reprezintă, aşadar, statuarea completului competent să soluţioneze chestiunea de drept dedusă judecăţii.

În altă ordine de idei, examinată din perspectiva art. 1839 alin. (2) C. civ., publicaţia de la 20 noiembrie 2006 nu poate fi asimilată unei recunoaşteri tacite, întrucât în respectiva publicaţie nu se face referire nici la prescripţie şi nici la intenţia de "delăsare" a unui drept câştigat, în contextul în care, aşa cum s-a arătat în precedent, invitaţia la negociere nu este, prin ea însăşi, creatoare de drepturi şi obligaţii, iar în speţă cu atât mai puţin se poate afirma că ea fundamentează în favoarea intimatei-pârâte un "drept câştigat", pentru a fi întrunită ipoteza textului legal.

Ca urmare, în mod judicios instanţa de apel a statuat asupra inexistenţei în speţă a cazului de renunţare la beneficiului prescripţiei, toate argumentele expuse conducând logic către soluţia de respingere a cererii introductive de instanţă ca prescrisă.

În contextul prezentat, Înalta Curte apreciază ca lipsită de orice relevanţă critica referitoare la nesocotirea modalităţii de comunicare între părţile litigante (prin telefon, nu în scris), pe de o parte în considerarea faptului că acesta reprezintă un element ataşat situaţiei de fapt, care scapă cenzurii în calea de atac a recursului, iar pe de altă parte pentru că aspectul disputat nu are aptitudinea de a produce consecinţe din perspectiva cursului prescripţiei, în condiţiile în care evenimentul de referinţă pe care s-a sprijinit apărarea îl constituie publicaţia din 20 noiembrie 2006.

Toate considerentele ce preced au format convingerea instanţei supreme în sensul că în cauză dispoziţiile legale referitoare la prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune au fost corect şi judicios aplicate, motiv pentru care apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II- C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 518/2017 din 15 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 2 iulie 2020.