Counter-guarantee payment dispute; jurisdictional characterization of public fund entities and procedural bars on appeal timeliness despite constitutional interpretive conflicts

Şedinţa publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 03.02.2017, sub nr. x/2017, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a chemat în judecată în judecată pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. IFN, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 630.000 RON, reprezentând contragaranţia acordată Fondului pentru garanţia asumată de reclamantă în favoarea CEC BANK S.A., în baza Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/19.12.2011, confirmată cu Confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. CGP 6875 CTG/28.12.2011, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 10.11.2014 (dată la care s-a împlinit termenul de 90 de zile de la data de 11.08.2014 - data completării documentaţiei de către Fond cu adresa nr. x) până la data plăţii efective a contragaranţiei; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru precum şi orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului.

Prin sentinţa civilă nr. 2654/27.06.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017 cererea reclamantei a fost admisă, pârâta fiind obligată la plata sumei de 630.000 RON, a dobânzii legale aferente începând cu data de 10.11.2014 până la data plăţii şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.905 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. IFN.

Prin decizia civilă nr. 1549 din 2 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A - IFN în contradictoriu cu intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A - I.F.N, împotriva sentinţei civile nr. 2654/27.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Totodată, a admis excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti; a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru competentă soluţionare secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti.

Împotriva deciziei civile nr. 1549 din 2 iulie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs reclamantul FONDUL NAŢIONAL de GARANTARE a CREDITELOR pentru ÎNTREPRINDERILE MICI şi MIJLOCII S.A - I.F.N, indicând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., formulând, totodată, o cerere de repunere în termenul de declarare a recursului.

În esenţă, recurentul-reclamant a solicitat, în temeiul art. 186 C. proc. civ., repunerea in termenul procedural de formulare a cererii de recurs; iar, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimitere cauzei spre o nouă judecată şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata.

Cu privire la repunerea in termenul procedural de formulare a cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 186 alin. (1) C. proc. civ., repunerea intr-un termen procedural se poate solicita de către parte "numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate."

Astfel, s-a susţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, publicata in MO la data de 20.07.2017, a fost declarata neconstituţională sintagma "precum si orice alte cereri evaluabile in bani in valoare de pana la 1.000.000 RON inclusiv" din art. XVIII alin, 2 Legea 2/2013, prin care erau exceptate de la posibilitatea atacării cu recurs deciziile pronunţate in apel in astfel de cauze, cum este şi prezenta.

Ulterior, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit prin Decizia nr. 52/18.06.2018 ca efectele Deciziei nr. 369/30.05.2017 a Curţii Constituţionale se produc numai cu privire la hotărârile pronunţate după publicarea acesteia in MO (20.07.2017), in litigiile evaluabile in bani in valoare de pana la 1.000.000 RON.

In virtutea Deciziei antemenţionate, raportat la data formulării cererii de chemare in judecata, respectiv 03.02.2017, si având in vedere iminenta respingerii recursului ca inadmisibil, recurentul-reclamant a arătat că nu a mai formulat cerere de recurs cu privire la decizia civila nr. 1549/2018 din data de 02.07.2018 pronunţata in dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Bucureşti.

Recurentul-reclamant a susţinut că decizia civila nr. 1549/2018 din data de 02.07.2018 pronunţata in dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Bucureşti i-a fost comunicată în data de 05.09.2018, astfel ca termenul de recurs s-a împlinit in data de 08.10.2018.

Ulterior, Curtea Constituţională, prin Decizia 454/04.07.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 836 din 01.10.2018, a stabilit ca Înalta Curte de Casaţie si Justiţie nu are competenta să se pronunţe în legătură cu efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 sau să dea dezlegări obligatorii care sa contravină acesteia.

Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr. 369/30.05.2017, publicata in MO in data de 20.07.2017, si a întărit prin Decizia nr. 454/04.07.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 836 din 01.10.2018, faptul ca: sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Recurentul-reclamant a arătat că prezenta cauza: este pronunţata in data de 02.07.2018, deci după data de 20.07.2017, are un caracter patrimonial şi nu este exceptată după criteriul materiei, aşa cum se prevede in mod expres in cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Recurentul-reclamant a solicitat, raportat la data pronunţării hotărârii recurate, respectiv data de 02.07.2018, la faptul că nu sunt incidente in prezenta cauza dispoziţiile cu privire la exceptarea după criteriul materiei, precum şi raportat la deciziile nr. 369/30.05.2017 şi nr. 454/04.07.2018 ale Curţii Constituţionale, în temeiul art. 186 alin. (1) C. proc. civ., repunerea in termenul de recurs în dosarul nr. x/2017.

În continuare, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu nesocotirea prevederilor legale cuprinse in art. 38 si art. 52 din O.G. nr. 26/2000, art. 2 alin. (1) lit. b) si lit. c) din Legea nr. 554/2004, art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, si a reţinut in decizia civila nr. 1549/2018 din data de 02.07.2018 faptul că:

"Aşadar, Fondul Roman de Garantare S.A. este o autoritate publica asimilata in sensul art. 2 (1) lit. h) din Legea 554/2004, având în vedere ca a fost autorizat prin lege sa acorde contragarantii pentru realizarea interesului public al susţinerii accesului ta finanţare al sectorului IMM."; "In acest sens Curtea observa existenta unor diferente esenţiale intre regimul juridic ai Fondului Roman de Garantare S.A. si regimul juridic ai unei societăţii pe acţiuni obişnuite, care acţionează in condiţii de piaţa si are scop lucrativ. Mai mult, aceste trasaturi sunt incompatibile cu regimul juridic de drept comun al unei societăţi pe acţiuni si au fast instituite de legiuitor in considerarea scopului particular al Fondului de prestare a unui serviciu public."; "Totodată, Norma nr. 1/2010, a fost emisa pentru satisfacerea interesului legitim public al susţinerii accesului la finanţare a sectorului IMM - asa cum rezulta din obiectivele detaliate ale Normei, prevăzute la ari. 1.3 de o autoritate publica asimilata (...). Totodată Convenţia nr. 1/2010 este un act administrativ asimilat in sensul art. 2 (l) lit. c) din Legea nr. 554/2004, aceasta urmărind îmbunătăţirea accesului întreprinderilor (...), prin preluarea unei părţi din riscul asumat de fondurile de garantare (…) şi nu un scop de natura civilă/contractuală."

Având in vedere considerentele redate mai sus pe care se întemeiază soluţia instanţei de apel, recurentul-reclamant a arătat că înţelege să atace decizia instanţei de apel sub aspectul legalităţii acesteia din perspectiva art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a menţionat că susţinerile instanţei de apel cu privire la necompetenţa funcţională a secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti în raport de secţia de contencios administrativ a Tribunalului Bucureşti, pe motiv că, Norma nr. 1/2010 şi Convenţia nr. 1/2010 ar fi acte administrative asimilate în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea m. 554/2004, nu sunt susţinute de fundamente legale.

A învederat că prezentul litigiu are caracter civil, instanţa fiind învestită cu o acţiune in pretenţii, iar calitatea părţilor este aceea de profesionişti in înţelesul art. 3 C. civ. şi art. 8 din Legea nr. 71/2011.

S-a susţinut că obiectul principal al cauzei deduse judecăţii îl reprezintă obligarea FRC la plata unei sume de bani pe care reclamanta consideră ca pârâta i-o datorează în temeiul prevederilor convenţionale, fiind aşadar vorba despre o acţiune în pretenţii, fapt care determină natura civilă a litigiului.

Recurentul-reclamant a arătat că raţionamentul instanţei de apel cu privire la atribuirea statutului de autoritate publica intimatei şi a caracterului de acte administrative Convenţiei nr. 1/2010 şi Normei nr. 1/2010 este criticabil sub mai multe aspecte, pe care le-a expus în cuprinsul cererii de recurs.

În final, recurentul-reclamant a susţinut că, având in vedere ca intimata nu a făcut dovada faptului că actele pe care le emite se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1), lit. c) din Legea 554/2004, aceasta fiind doar o prezumţie simplă si NU are "greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins, instanţa poate aplica dispoziţiile art. 329 teza I din C. proc. civ., însă având in vedere ca nu a fost făcuta dovada îndeplinirii prevederilor legale special în materie de acte administrative, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat ca sunt incidente prevederile Legii 554/2004 in prezenta cauza.

În continuare, recurentul-reclamant a susţinut că prezentul litigiu se desfăşoară între profesionişti.

In litigiile între profesionişti, aşa cum sunt definite prin art. 3 din Noul C. civ. şi art. 8 din Legea nr. 71/2011, competenţa pe criteriul valoric a judecătoriei sau tribunalului în primă instanţa este dată de C. proc. civ., s-a arătat.

Având în vedere natura litigiului, şi anume "acţiune în pretenţii", precum şi calitatea părţilor din prezenta cauza, şi anume persoane juridice de drept privat în sensul Legii nr. 31/3990, recurentul-reclamant a menţionat ca problema competenţei materiale a instanţei a fost tranşata de Curtea de Apel Bucureşti prin regulatoarele de competenţă în mai multe cauze, pe care le-a enumerat.

Astfel, s-a susţinut că, în raport cu aceste soluţii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, care a considerat că ne aflăm în prezenţa unor litigii în pretenţii de natură civilă, între profesionişti, se impune ca litigiile dintre FRC si reclamant să fie soluţionate de către secţiile civile ale instanţelor de judecata competente, in speţa de către secţia a VI-a a Tribunalului Bucureşti.

Recurentul-reclamant a menţionat că este nelegala soluţia instanţei de apel prin care a fost admisa excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti cu consecinţa stabilirii competenţei de soluţionare în favoarea secţiei a II-a de contencios administrativ si fiscal a Tribunalului Bucureşti.

Având in vedere aspectele prezentate mai sus, recurentul-reclamant a solicitat a se observa că aspectele reţinute de către instanţa de apel cu privire ia admiterea excepţiei necompetentei funcţionale a secţiei a Vl-a a Tribunalului Bucureşti sunt netemeinice si nelegale.

Intimata-pârâtă a transmis întâmpinare (la 6 martie 2019 - plic dosarul de recurs) prin care a solicitat respingerea cererii recurentei privind repunerea în termenul de formulare a recursului ca nefondată, cu consecinţa admiterii excepţiei tardivităţii formulării recursului şi anulării recursului ca tardiv formulat; în subsidiar a solicitat: respingerea recursului ca inadmisibil; respingerea recursului ca nul faţă de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. respingerea recursului ca nefondat cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a deciziei recurate.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare la 2 aprilie 2019, prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii cererii de recurs, precum şi a solicitării de respingere a cererii de repunere în termen ca fiind netemeinică şi nelegală, solicitând, totodată, a se respinge inadmisibilitatea recursului, invocată prin întâmpinare.

Cu privire la solicitarea de respingere a recursului ca nul, motivat de faptul că nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 38 şi art. 52 din O.G. nr. 26/2000, art. 2 alin. (1) lit. b) si lit. c) din Legea nr. 554/2004, art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, art. 22 alin. (7) din C. proc. civ. în dezlegarea dată de către instanţă cu privire la natura juridica a prezentului litigiu, precum şi cu privire la competenţa materială a instanţei, constituie o aplicarea greşita a normelor de drept material astfel ca este incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fond, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 octombrie 2019 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, iar la 22 octombrie 2019, recurentul a depus punct de vedere la raport.

Înalta Curte, examinând, în temeiul art. 186 din C. proc. civ. cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de recurentul-reclamant, reţine următoarele:

Potrivit art. 186 C. proc. civ.: "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen".

Din analiza prevederilor legale enunţate reiese că, pentru a beneficia de repunerea în termen, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii: partea să nu fi respectat un termen procedural imperativ, nerespectarea termenului să se datoreze unor motive temeinic justificate, dovedite de parte, împrejurarea ce a împiedicat partea să-şi exercite dreptul în termen să se fi produs înăuntrul acestuia, partea să formuleze cererea de repunere în termen în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării şi, totodată, să îndeplinească actul de procedură neexercitat în termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac, respectiv 30 de zile de la încetarea împiedicării.

Înalta Curte apreciază că motivele invocate de către recurent în cadrul cererii sale nu constituie motive temeinic justificate, aşa cum prevede legiuitorul, care să conducă la repunerea acestuia în termenul de declarare a recursului.

Astfel, trebuie menţionat că, prin decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, s-a constatat ca sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituţională, astfel încât, în condiţiile prorogării aplicării, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., s-a statuat că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate după publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României (20.07.2017), în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Ulterior, prin decizia nr. 52/18.06.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a decis că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)".

În acest context juridic, a fost pronunţată, la 2 iulie 2018, decizia atacată cu recurs în prezenta cauză, hotărâre ce a fost comunicată recurentului-reclamant la 5 septembrie 2018.

Prin considerentele deciziei nr. 454 din data de 04.07.2018, Curtea Constituţională a României a reţinut, în esenţă, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curţii Constituţionale şi că, sub aspectul efectelor deciziei nr. 369/30.05.2017, indiferent de data introducerii cererii formulate sub imperiul noului C. proc. civ., hotărârea judecătorească privind cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv devine susceptibilă de recurs, dacă a fost pronunţată după publicarea deciziei Curţii Constituţionale.

Statuările diferite din cuprinsul deciziilor anterior menţionate au fost de natură a crea o situaţie incertă în ceea ce priveşte efectul concret al deciziei nr. 369/2017, astfel că, la data de 18 decembrie 2018, Curtea Constituţională a României a pronunţat decizia nr. 874, prin care a constatat că dispoziţiile art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituţionale.

În nenumărate alte cauze, circumscrise aceluiaşi context juridic, părţile interesate şi-au conservat dreptul la formularea căii de atac şi au dat dovadă de diligentă, declarând recurs împotriva hotărârilor pronunţate în apel, chiar şi în situaţia în care o asemenea cale de atac era prohibită (fie prin dispozitivul hotărârii atacate, fie prin interpretarea conferită de decizia nr. 52 din 18.06.2018 a Înaltei Curţi în privinţa deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României), respectivele părţi formulând, ulterior introducerii căii de atac, apărări şi excepţii procesuale sub acest aspect, inclusiv excepţii de neconstituţionalitate, în sprijinul declarării recursului ca fiind admisibil.

Împrejurările descrise de recurent nu se circumscriu unor "motive temeinic justificate", de tipul celor avute în vedere de textul art. 186 C. proc. civ., deoarece ele nu constituie o veritabilă împiedicare de la formularea unei căi de atac, recurentul având obligaţia de a manifesta un comportament procesual activ şi diligent în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a recursului.

În plus, este de reţinut că în jurisprudenţă s-a apreciat existenţa unor motive temeinice care să justifice admiterea unei cereri de repunere în termen, doar restrictiv, în ipoteza existenţei unor situaţii de fapt excepţionale, cum ar fi de exemplu: îmbolnăvirea părţii, spitalizarea acesteia, închiderea intempestivă a singurului oficiu poştal din localitate în ultima zi a termenului, cutremur, inundaţie, etc.

Însă împrejurarea relevată de recurent în sensul că, în virtutea Deciziei nr. 52/18.06.2018 şi faţă de iminenţa respingerii recursului ca inadmisibil, nu a mai formulat cerere de recurs cu privire la decizia instanţei de apel, nu poate fi considerată o împiedicare a părţii în exercitarea căii de atac a recursului.

În raport cu aceste considerente, cererea de repunere în termenul de declarare a recursului va fi respinsă.

Ca atare, Înalta Curte examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia tardivităţii prezentei căi extraordinare de atac, va respinge ca tardiv recursul declarat de recurentul-reclamant reţinând următoarele:

Dispoziţiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că termenul de recurs "este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Se constată că decizia pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată recurentului-reclamant la 5 septembrie 2018, iar cererea de recurs transmisă prin e-mail şi prin poştă, la 15 octombrie 2018, a fost depusă peste termenul de 30 de zile defipt de lege.

Prin raportare la aceste texte legale, cum recurentul-reclamant a transmis cererea de recurs, la 15 octombrie 2018, recursul a fost declarat şi motivat cu depăşirea termenului de 30 de zile prescris de lege, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., care sancţionează cu decăderea căile de atac exercitate cu nerespectarea termenelor legale, consecinţa fiind aceea a pierderii de către recurentul-reclamant a dreptului de a-i fi examinate pe fond motivele invocate prin cererea de recurs.

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul-reclamant şi, pe cale de consecinţă, va respinge ca tardiv recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N.

Respinge ca tardiv recursul declarat de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1549 din 2 iulie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iulie 2020.