Currency risk clause in CHF loan: appeal annulled for failure to specify cassation grounds

Şedinţa publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecata înregistrata pe rolul Judecătoriei Sector 2, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat să se constate nulitatea absoluta a clauzei de risc valutar, cu consecinţa stabilizării cursului de schimb franc/leu la momentul semnării contractului (20.12.2017), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit, precum şi obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, la care se adauga dobânda legala aferentă sumelor achitate în plus calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite, de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului.

Prin sentinţa civila nr. 104/09.01.2018 a Judecatoriei Sector 2, s-a admis excepţia necompetenţei şi s-a dispus declinarea cauzei catre Tribunalul Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat, la data de 07.03.2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a civilă, sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civila nr. 1490/17.05.2018, a fost respinsa cererea de chemare în judecata ca neîntemeiata.

La data de 09.07.2018, reclamantul A. a depus cerere de apel împotriva sentinţei civile nr. 1490/17.05.2018 a Tribunalului Bucureşti-Sectia a VI a Civilă, pronuntata în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 2374 A din 23 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelantul A., ca nefondat; totodată, a respins cererea apelantului de acordare cheltuieli ca nefondată.

Împotriva deciziei civile nr. 2374 A din 23 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a formulat recurs reclamantul A., fără a indica vreunul din motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1- 8 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susţinut că, în mod greşit, în motivarea soluţiei, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de Legea nr. 193/2000, subliniind că, în mod eronat, instanţa, nedispunând de toate elementele, a considerat că nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, aşa cum sunt configurate în Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale publicată în M.Of nr. 53/18.01.2017.

După expunerea parcursului procesual al cauzei, recurentul-reclamant a susţinut că, în raport cu data încheierii contractului de credit, raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de C. civ. din 1864 şi de Codul comercial - în vigoare la momentul naşterii obligaţiilor, astfel cum art. 6, alin. (2) din C. civ. din 2009 şi art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. din 2009 stabilesc, subliniind, de asemenea, că sunt îndeplinite condiţiile stipulate la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurentul-reclamant a arătat, în sinteză, că raporturile juridice dintre părţi au fost stabilite în baza unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întruneşte toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune. S-a susţinut că între reclamant şi bancă există o evidentă poziţie de inegalitate economică, iar clauzele contractuale reprezintă în fapt condiţiile contractuale generale, amănunţite, stabilite de intimată pentru perioada respectivă, anterior încheierii convenţiei, pentru toţi potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu a sa, clauzele contractuale fiind rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a intimatei, reclamantul doar manifestând voinţa de încheia convenţia.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze, ci posibilitatea efectivă a reclamantului de a influenţa conţinutul şi numărul clauzelor, s-a susţinut.

In sprijinul afirmaţiilor sale recurentul-reclamant aduce în discuţie şi prevederile art. 10.3.9, privind clauza prin care banca îşi rezervă dreptul de a debita inclusiv "creditul restant", în cazul neachitării de către reclamant a ratelor conform graficului de rambursare, clauză pe care o consideră abuzivă şi cu care, dacă banca i-ar fi dat posibilitatea să o citească pe îndelete, nu ar fi fost de acord.

Recurentul-reclamant a arătat că intimata nu poate să probeze existenţa negocierii cu acesta, aşa cum prevede art. 4 alin (2) din Legea nr. 193/2000, intimata prezentându-i un contract preformulat.

S-a mai susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 2, alin. (3) din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

In aceeaşi ordine de idei, recurentul-reclamant a susţinut că de esenţa raporturilor juridice izvorând din contractele sinalagmatice este corelativitatea drepturilor şi obligaţiilor, respectiv faptul ca o parte se obliga să dea, să facă sau să se abţină de la ceva ştiind ca şi cealaltă parte va efectua o contraprestaţie. Dacă unei părţi îi incumbă numai obligaţii fără a beneficia în schimb şi de drepturi, se rupe echilibrul care trebuie să domine raporturile juridice, părţile nemaiaflându-se pe poziţii de egalitate, ci de subordonare, de putere, ceea ce este profund injust, mai ales în situaţia în care una din părţi este persoană juridică, iar cealaltă persoană fizica.

Se observă astfel, o primă dovadă de rea credinţă din partea intimatei B. în relaţia cu recurentul, a susţinut acesta; o altă dovadă de rea credinţă fiind inserarea în contractul de credit a prevederii abuzive de la art. 9.1.

Recurentul-reclamant a mai arătat că, nesocotind dispoziţiile contractuale prevăzute chiar în contractul încheiat între părţi, potrivit cărora contractul nu se poate modifica decât cu acordul ambilor contractanţi, intimata şi-a rezervat dreptul să realizeze conversia valutară folosind cursurile de schimb practicate de Banca la acea dată.

S-a solicitat a se avea în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia orice contract trebuie să conţină clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Potrivit art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care "obligă consumatorul sa se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului", s-a mai susţinut.

Or, a menţionat recurentul-reclamant, prin necircumstanţierea, în nici un mod, a elementelor care-i acordă băncii o serie de drepturi asupra conturilor sale, la modul în care face conversia, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze, recurentul nefiind informat în niciun fel cu privire "la volatilitatea" acestei monede, intimata neadministrând probe conform art. 249 C. proc. civ., deşi avea această obligaţie.

Astfel clauzele contractuale sunt interpretate doar în favoarea intimatei, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea recurentului de a verifica dacă devalorizarea monedei CHF sau suportarea de diferenţe valutare erau necesare şi proporţionale scopului urmărit.

Recurentul-reclamant a considerat ca şi intimata trebuie să işi asume în egală măsură un minim risc decurgând din evoluţia pieţei monetare, iar nu numai reclamantul, care, în cazul de faţă a suportat exclusiv creşterea cursului valutar.

Cazurile în care o convenţie poate fi amendată prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-şi prefigura de la început condiţiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanţa să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenţei şi temeiniciei acestora.

S-a solicitat a se avea în vedere că intimata nu îşi asumă niciun fel de obligaţii faţă de recurent, ceea ce demonstrează prezenţa unui dezechilibru semnificativ între părţi.

Motivarea intimatei prin care împrumutul se returnează în moneda în care a fost contractat nu are suport având în vedere că salariul era primit în RON, iar pentru rata lunară trebuia să fie schimbaţi leii în franci elveţieni.

In acelaşi timp, a susţinut recurentul-reclamant, o primă dovadă de bună credinţă a sa este semnarea Actului adiţional nr. x din 15.01.2009, prin care se modifica clauza prevăzută la art. 6 din contractul de împrumut.

In continuare, recurentul-reclamant a susţinut că va demonstra că sunt îndeplinite condiţile impreviziunii, aşa cum acestea sunt configurate în Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 53/18.01.2017, redând, totodată, paragraful 49 al considerentelor Deciziei nr. 62/2017 a instanţei de contencios constituţional, publicată în Monitorul Oficial nr. 161/03.03.2017, precum şi alte pasaje din decizia acesteia.

Transpunând consideraţiile de principiu din decizia instanţei de contencios constituţional la situaţia din speţă, recurentul-reclamant a detaliat situaţia sa, extrem de grea, creată odată cu declanşarea crizei, precum şi prin devalorizarea leului (moneda în care încasează salariul), susţinând că va demonstra că, în ciuda condiţiilor grele survenite în mod imprevizibil, acesta a acţionat cu bună-credinţă pe toată durata derulării contractului, făcând eforturi uriaşe pentru a nu abdica de la obligaţiile ce îi reveneau potrivit executării cu bună-credinţă a contractului, în timp ce intimata a dovedit rea-credinţă şi lipsa echităţii pe tot parcursul intervenirii situaţiei imprevizibile, precum şi că va dovedi faptul că sunt aplicabile şi întrunite în persoana sa ca debitor toate condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea teoriei impreviziunii.

În susţinerea acestor aspecte recurentul-reclamant a expus pe larg situaţia de fapt, prezentând modul de evoluţie a veniturilor sale în contextul economic şi social al vremii, derularea raporturilor contractuale cu banca în încercarea de a găsi soluţii prin care să fie în continuare un bun platnic, precum şi modul în care banca a dat dovadă de rea-credinţă în relaţia contractuală, venind cu soluţii care de fapt duceau la o îndatorare mai mare a sa, în condiţiile în care reclamantul a solicitat adoptarea unor măsuri urmare reglementărilor adoptate de Uniunea Europeană, de Parlamentul României sau ofertelor listate de pse site-ul intimatei şi nu acte de clemenţă.

In cele din urmă, a arătat recurentul, convins fiind de reaua-credinţă a intimatei, în anul 2015 a procedat la achiziţionarea unui card de credit, de la banca la care are şi cardul de salariu, cu perioadă de graţie de 30 zile fără dobândă, pentru a se putea descurca cu achitarea în timp a ratelor în fiecare lună; deci alte eforturi depuse doar de o parte pentru a onora contractul şi a fi un bun-platnic, ceea ce demonstrează, a susţinut recurentul, încă odată buna sa credinţă în relaţia cu intimata.

În continuare, în susţinerea îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, recurentul-reclamant a evidenţiat considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016 (punctele 95-99).

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi modificarea în totalitate a sentinţei civile nr. 2374 A din 23 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a civilă, în dosarul x/2018, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată formulată împotriva intimatei B. S.A. - MEMBRĂ A C.; obligarea intimatei B. la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze, constând în onorariul de avocat din primele instanţe (fond şi apel), în cuantum total de 9.500 Iei, conform art. 453 din noul C. proc. civ.

In drept: Noul C. proc. civ.. Legea nr. 193/2000; Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi alte dispoziţii legale menţionate în prezentul recurs.

Intimata-pârâtă B. S.A.-Membră a C. transmis întâmpinare (la 11 aprilie 2019 - plic dosarul de recurs) prin care a invocat excepţia nulităţii recursului întrucât nu sunt menţionate motivele de recurs, fiind invocate aspecte ce ţin de netemeinicia deciziei recurate; iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, la 25 aprilie 2019, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimată şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, cu obligarea intimatei la cheltuieli de judecată; totodată, a menţionat că este de acord cu soluţionarea prezentei cauze in complet de filtru, in condiţiile art. 493 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părţilor.

La 21 octombrie 2019, recurentul a depus punct de vedere la raport prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi admiterea recursului formulat.

Constatându-se că recursul nu poate fi soluţionat conform dispoziţiilor art. 493 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin încheierea din 30 ianuarie 2020, s-a admis în principiu recursul şi s-a acordat termen pentru judecata acestuia.

În şedinţa publică din 9 iulie 2020, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, şi a reţinut cauza în pronunţare sub acest aspect.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, pe care o consideră întemeiată, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

În speţă, reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Din observarea criticilor formulate, se constată că motivele invocate de către recurent în susţinerea recursului său nu se subscriu nici unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Astfel, recurentul nu a arătat în ce modalitate hotărârea instanţei de judecată nu este conformă legii şi nici nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci a prezentat în cuprinsul cererii de recurs doar o succesiune de fapte şi afirmaţii, care nu cuprind critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

Trebuie arătat că prima critică formulată în apel de reclamant a avut în vedere soluţia de respingere a capatului de cerere privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi nulitatea acesteia, instanţa de apel reţinând că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestei clauze.

Pentru a statua în acest sens, instanţa de prim control judiciar a apreciat că dispoziţiile ce reglementează riscul valutar constituie o reflectare a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, ce sunt norme cu caracter supletiv. Prin urmare, a reţinut instanţa de apel, având în vedere că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu (parţile nederogând de la aceasta în cuprinsul contractului), acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze.

În motivele de recurs, autorul căii extraordinare de atac prezintă condiţiile ce se impun a fi îndeplinite pentru ca o clauză să fie constatată abuzivă, susţinând că acestea se regăsesc în cauză, deşi, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a ajuns la concluzia că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al clauzei de risc valutar contestate.

Recurentul aduce, în realitate, în discuţie chestiuni străine de considerentele deciziei atacate, respectiv chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, comportamentul părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise niciunuia din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurent constă, practic, în redarea istoricului cauzei, fără, însă, a arăta, în concret, în ce constă greşeala instanţei a cărei hotărâre a atacat-o.

Aşadar, faţă de dezvoltarea susţinerilor formulate de recurentul-reclamant, care nu a criticat în mod real considerentele deciziei atacate, respectiv argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, rezumându-se la a susţine că, în mod greşit, în motivarea soluţiei, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de Legea nr. 193/2000 şi că, în mod eronat, instanţa, nedispunând de toate elementele, a considerat că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, aşa cum sunt configurate în Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale publicată în M.Of nr. 53/18.01.2017, aducând în sprijinul argumentelor sale doar elemente ce vizează situaţia de fapt şi probele, nu se poate exercita controlul de nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dezvoltarea criticilor recurentului exprimă doar nemulţumirea autorului căii extraordinare de atac faţă de soluţia instanţei de apel, acesta tinzând în realitate la reanalizarea în faza recursului a materialului probator administrat, în vederea reconsiderării situaţiei de fapt, aspect nepermis în acest grad de jurisdicţie care este reglementată exclusiv în sensul asigurării cenzurii hotărârii recurate din punct de vedere al legalităţii.

În consecinţă, fiind invocate aspecte ce ţin de netemeinicia deciziei recurate, pretinsele critici formulate de recurentul-reclamant nu se încadrează în nici unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

În alţi termeni, se reţine că, în cuprinsul memoriului de recurs, nu au fost evidenţiate critici concrete de nelegalitate prin raportare la motivele de nelegalitate prevăzute de lege, ci doar s-a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile stipulate la art. 4 din Legea nr. 193/2000, aducându-se, totodată, critici care ţin de situaţia de fapt reţinută de instanţă şi de interpretarea probatoriului administrat. Situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Susţinerile recurentului-reclamant legate de modul de evoluţie a veniturilor sale în contextul economic şi social al vremii, de derularea raporturilor contractuale cu banca în încercarea de a găsi soluţii prin care să fie în continuare un bun platnic, de modul în care banca a dat dovadă de rea-credinţă în relaţia contractuală, de faptul că a procedat la achiziţionarea unui card de credit de la banca la care are şi cardul de salariu, pentru a se putea descurca cu achitarea în timp a ratelor în fiecare lună, de situaţia sa, extrem de grea, creată prin declanşarea crizei şi prin devalorizarea leului, sunt chestiuni ce ţin de situaţia de fapt.

În speţă, se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurentul-reclamant tinde, în realitate, la reanalizarea în faza recursului a materialului probator administrat în cauză, la o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

În considerarea celor ce preced, reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, faţă de faptul că recurentul-reclamant nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2374 A din 23 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iulie 2020.