Unilateral interest rate modification clauses and abusive fees in bank credit contracts

Şedinţa publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la data de 13.10.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/14.08.2008, cu consecinţa derulării în continuare a contractului cu eliminarea acestor clauze: art. 1.2 privind dobânda variabilă în funcţie de indice de referinţă Libor la 3 luni şi marja băncii 4.9 puncte procentuale pe an; art. 1.3 lit. a), b) şi c) referitoare la comisionul de acordare în cuantum de 858 CHF şi a comisionului de rambursare anticipată; art. 4.2, 4.3 şi 4.4 referitoare la încheierea şi reînnoirea unui contract de asigurare cu o societate de asigurare agreată în prealabil de bancă; art. 5.1, 5.4 şi 5.5 referitoare la majorarea şi variaţia dobânzii; art. 6.2 şi art. 6.3 privind efectuarea plăţilor în moneda acordării creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, cât şi a faptului că banca are posibilitatea să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată, cât şi faptul că, dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligaţiile de plată, banca poate utiliza disponibilităţile disponibile pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligaţiilor de plată, aplicând cursul său de schimb şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării şi alte taxe după caz.

De asemenea, reclamantul a solicitat îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-leu la valoarea de la data semnării convenţiei, respectiv Contractul de credit încheiat între părţi la 14.08.2008, precum şi restituirea sumelor achitate de la data acordării creditului şi până în prezent, cu titlu de dobânzi şi comisioane nelegal percepute în baza clauzelor abuzive, cât şi a sumei achitată în plus ca urmare a îngheţării cursului de schimb valutar. Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1732 din 25 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosar nr. x/2016 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.

S-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze cu caracter abuziv din Contractul de credit nr. x/14.08.2008: clauzele înscrise la art. 1.3. lit. a) şi b) privind aplicarea comisionului de acordare şi a comisionului de rambursare; clauza prevăzută de art. 5.1., art. 5.4. alin. (1) teza a II-a şi alin. (2), în ceea ce priveşte variabilitatea marjei băncii conform deciziei unilaterale a băncii. S-a dispus înlăturarea clauzelor abuzive din contract, cu consecinţa derulării raporturilor contractuale în continuare, cu excluderea acestora. Pârâta a fost obligată la restituirea către reclamant a sumelor încasate în baza clauzelor abuzive. Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere, obligând pe pârâtă către reclamant la plata sumei de 6000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii au promovat apel A. şi B. - PRIN SUC CONSTANŢA.

Prin decizia civilă nr. 382 din 5 septembrie 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelurile promovate de apelantul reclamant A. şi de apelanta pârâtă B. - PRIN SUC CONSTANŢA împotriva sentinţei civile nr. 1732 din 25 octombrie 2017 pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosar nr. x/2016, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 382 din 5 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâta B..

După expunerea amplă a situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al cauzei, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală in ceea ce priveşte respingerea apelului băncii, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969, 1584 şi 1578 C. civ., art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, decizia recurată fiind data cu incalcarea normelor de drept material in vigoare la data încheierii contractului de credit, instanţa de apel pronunţând o hotărâre care are ca obiect preţul contractului.

In primul rând, a arătat recurenta-pârâtă, clauzele cuprinse in art. 1.3. lit. a) si b) (privind aplicarea comisionului de acordare si a comisionului de rambursare) si in art. 5.1, art. 5.4 alin. (1) teza a ll-a si alin. (2) din Contractul de credit nu au un caracter abuziv, atât instanţa de fond cat si cea de apel facand o greşita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurenta a susţinut că a creat toate condiţiile pentru negocierea Contractului de credit şi că, înainte de semnarea Contractului de credit, banca a furnizat împrumutatului cu o perioada rezonabila de timp înainte de data semnării, forma Contractului de credit, acest fapt fiind confirmat chiar de către reclamantul-intimat prin art. 11.2 alin. (2) din Contractul de credit.

Recurenta a subliniat că prevederile art. 1.3. lit. a) si b), art. 5.1 si art. 5.4 din Contractul de credit, (i) sunt clare si fara echivoc (sunt exprimate intr-un limbaj uşor inteligibil); (ii) au fost însuşite de către consumator prin semnarea Contractului de credit si a Actelor adiţionale subsecvente, devenind astfel lege intre părţile contractante potrivit art. 969 din C. civ. 1864 si (iii) au constituit un element determinant la formarea voinţei de a contracta.

Contractul de credit încheiat de părţi nu are un caracter aleatoriu pentru nici una dintre părţi, a menţionat recurenta, iar asumarea riscului doar de către banca a şanselor unui câştig sau pierderi contravine chiar esenţei unor astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ.

În continuare, a susţinut recurenta, contractul de credit încheiat între părţi nu este un contract standard de adeziune, reclamantul având înainte de semnarea contractului posibilitatea de a modifica şi adapta clauzele contractuale la propriile sale nevoi, cu condiţia de a se implica în procesul de negociere şi de a fi suficient de diligent în ceea ce priveşte demersurile pe care ar fi trebuit să le facă anterior încheierii contractului de credit, iar faptul că între reclamant şi bancă a avut loc o negociere a contractului rezultă din însuşi conţinutul acestuia, respectiv art. 1.2., art. 6.2., art. 11.2.

Recurenta a susţinut că la momentul încheierii contractului au fost respectate în totalitate cerinţele legale impuse de legislaţia în materie, părţile negociind sau având posibilitatea de a fi negociat clauzele contractuale anterior manifestării acordului de voinţă, iar reclamantul a fost în mod corect şi precis informat asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor financiare oferite de Bancă, astfel încât a putut lua o decizie raţională, în deplină concordanţă cu interesele sale.

Împrejurarea că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct şi în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia ca aceasta ar fi abuzivă, a susţinut recurenta. Totodată, a subliniat că orice persoană care depune un minim de diligentă pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioada îndelungată de timp ar trebui sa verifice în principal clauzele legate de preţul contractului, astfel încât, în măsura în care nu este de acord cu preţul acestui contract este liberă să refuze încheierea contractului în condiţiile propuse şi să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiaşi Bănci sau alte altor bănci.

Raportat la aceste aspecte, se desprinde concluzia că negocierea clauzelor contractuale a fost efectivă si reală, a arătat recurenta.

In final, s-a susţinut că nu orice clauza a unui contract de credit incheiat cu un consumator poate fi abuziva, fiind necesar sa i se recunoască creditorului, in orice situaţie, dreptul de a primi inapoi intreaga suma imprumutata si un preţ pentru suma respectiva pusa la dispoziţia imprumutatului pe o anumita perioada. Apare necesara distincţia intre ceea ce este abuziv potrivit prevederilor Legii nr. 193/2000 si ceea ce pare abuziv dintr-o perspectiva emoţionala, cum ar fi dificultatea indeplinirii obligaţiilor de plata in cazul deteriorării situaţiei financiare a plătitorului. Schimbările in situaţia financiara a imprumutatului, chiar daca ar avea natura unui caz fortuit, nu permit acestuia sa se retragă din obligaţiile de rambursare a împrumutului si de plata a costurilor banilor. Sumele de bani sunt bunuri de gen iar bunurile de gen nu pier prin caz fortuit sau de forţa majora, problema fiind eventual doar de suportare a riscului contractului.

Recurenta a mai susţinut că reclamantul-intimat a avut posibilitatea de a opta intre mai multe tipuri de credit de pe piaţa financiar bancara, menţionând, totodată, că, in cazul contractelor de credit bancar, consumatorul are nu numai posibilitatea de negociere directa, ci si pe cea de opţiune.

În speţa, consumatorului/reclamantului, a susţinut recurenta, i-au fost respectate de către banca dreptul privind negocierea directa si cel de opţiune.

Recurenta a subliniat că nici a treia condiţie prevăzuta de art. 4 din Legea 193/200 nu este îndeplinita, clauzele contractuale reclamante necreand un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor.

Recurenta a arătat că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru intre drepturile si obligaţiile părţilor, ar trebui sa fie incidenţa lipsa unei contraprestatii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante şi că legiuitorul a prevăzut sancţionarea unei clauze doar in cazul unui dezechilibru semnificativ, si nu in cazul oricărui dezechilibru intre drepturile si obligaţiile părţilor.

Or, s-a susţinut, in prezenta cauza nu poate fi vorba de existenta unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor si cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestatii pentru dreptul corelativ al băncii de a solicita restituirea împrumutului la termen.

Recurenta a mai arătat ca, pe lângă alte considerente care sunt de natura a conduce la respingerea argumentelor reclamantului, condiţiile pe care Legea nr. 193/2000 le prevede pentru ca o clauza sa poată fi analizata ca fiind abuziva sau nu, este si aceea potrivit căreia clauza nu trebuie sa se refere la conţinutul obiectului propriu-zis al contractului sau la caracterul adecvat al preţului, cată vreme acestea sunt exprimate in limbaj clar si inteligibil.

In acest sens, avându-se in vedere optica Curţii de Justiţie, recurenta a apreciat că redactarea clauzelor art. 4 din Contractul de credit, indeplineste condiţia unor clauze clar si inteligibil exprimate.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel, si respectiv instanţa de fond, au pronunţat o hotărâre care încalcă prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauzele anulate de către instanţa de fond necreând un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte echilibrul contractual, recurenta a solicitat a se observa că şi această condiţie este îndeplinită neputându-se susţine şi fără a se dovedi că Banca ar fi avantajată de pe urma acordării sumelor de bani cu titlu de împrumut.

În acest sens, recurenta a arătat că reclamantul a beneficiat de un împrumut în cuantum de 128.000 CHF acordat pe o perioada de 27 de ani şi 2 luni, cu o dobândă variabilă calculată în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni, fiind printre puţinele Bănci care la acel moment ofereau credite cu dobândă variabilă raportată la acest indice.

Ulterior, în ciuda faptului că reclamantul şi-a încălcat obligaţiile de plată asumate, banca a acordat acestuia o facilitate de refinanţare şi restructurare a datoriei, prin extinderea perioadei contractuale şi eşalonarea sumelor restante. Mai mult decât atât, comisioanele percepute de Bancă erau limitate la cele menţionate în art. 1.3 din contractul de credit, fiind în deplină concordanţă cu legislaţia în vigoare la acel moment.

Prin urmare, a susţinut recurenta, Banca a dat mereu dovadă de bună-credintă în relaţia cu reclamantul, încheierea Contractului realizându-se cu respectarea principiului echilibrului contractual între interesele băncii şi ale acestuia, în calitate de consumator, având în vedere raportul dintre drepturile si obligaţiile ce revin fiecăreia dintre părţi.

Opinând că instanţele de fond si de apel s-au pronunţat pe clauze care se refera la preţul contractului, recurenta a solicitat a se observa ca prevederile art. 1.3 lit. a) si b, ale art. 5.1 si art. 5.4 din Contratul de credit se circumscriu prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi sunt in concordanţă cu prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European, precum şi cu jurisprudenţa relevantă internă şi europeană.

Astfel, s-a arătat, conform art. 3 lit. i) din această Directivă, "dobânda anuală efectivă" reprezintă costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului, iar conform literei g) a aceluiaşi articol "costul total al creditului" înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractual de credit.

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a Băncii, formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a obiectului contractului de credit de consum.

O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în cazul clauzelor contestate nu ne aflăm într-o astfel de situaţie, deoarece acestea fac parte din chiar obiectul convenţiei de credit încheiate, a mai susţinut recurenta.

Rata dobânzii este elementul cheie despre care Banca îşi informează clienţii încă de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenţei între bănci. În consecinţă, modalitatea de determinare a acesteia nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispoziţiile din legislaţia naţională, cât mai ales prevederile comunitare.

Recurenta a mai arătat că, în condiţiile în care clauzele contestate vizează obiectul principal al contractului, trebuie analizat aspectul legat de exprimarea acestor clauze într-un limbaj clar şi inteligibil.

Astfel, clauzele a căror nulitate este cerută se referă la contravaloarea comisionului de acordare, dobânda contractuală şi modalitatea de restituire a sumelor împrumutate, prevederi care intră în noţiunea de preţ şi de obiect al contractului, cât şi echivalent al serviciilor prestate de Bancă.

În măsura în care aceste prevederi contractuale sunt exprimate clar şi inteligibil, permiţând consumatorului să înţeleagă obligaţiile pe care urmează să şi le asume, sunt excluse de la controlul judecătoresc, relevante, în acest sens, fiind şi prevederile art. 4 din Legea nr. 363/2007, privind protecţia consumatorului.

În cazul în care instanţa de judecată va considera că este oportun să se facă o analiza a acestor clauze, se solicită a se observa că ele au fost exprimate în termeni clari şi inteligibili, în speţă, fiind dovedit caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical.

Totodată, s-a solicitat instanţei să observe că redactarea clauzelor contestate, respectiv clauza prevăzută de art. 1.3 lit. a) este cât se poate de clară, orice persoană înţelegând că trebuie să achite un comision de acordare la data tragerii creditului, al cărui cuantum era fixat la 2% din suma creditată.

Prevederile art. 1.3 lit. b), referitoare la comisionul de rambursare anticipată, sunt, de asemenea, clar exprimate, cuantumul acestuia fiind de 2% plus dobânda aferentă primelor 6 luni promoţionale pentru primii 5 ani ai perioadei contractuale, respectiv 2% pentru restul perioadei.

În egală măsură, s-a susţinut, că prevederile art. 1.2, 5.1 şi 5.2, referitoare la dobânda contractuală, prezintă un limbaj clar şi inteligibil, detaliind în mod neechivoc cuantumul dobânzii şi condiţiile în care aceasta poate varia.

Recurenta a susţinut, în concluzie, că toate clauzele contractuale criticate de reclamant, care se circumscriu noţiunii de preţ al contractului, respectiv remuneraţie dependentă de acordarea unui serviciu specific consumatorului au fost aduse la cunoştinţa acestora înainte de încheierea Contractului şi au fost redactate într-un mod clar şi inteligibil, sens în care devin pe deplin aplicabile prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, acestea fiind excluse de la controlul judecătoresc.

Recurenta a susţinut că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au apreciat în mod greşit că perceperea comisionului de acordare a încălcat exigenţele bunei-credinţe şi a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte încălcarea exigenţelor bunei-credinţe, recurenta a învederat că, anterior semnării contractului de credit, a respectat întru-totul dispoziţiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, în sensul că a informat consumatorul, în mod complet şi corect, asupra caracteristicilor esenţiale ale contractului de credit ce urma a fi semnat, inclusiv în ceea ce priveşte cuantumul sau procentul comisioanelor ce vor fi percepute în temeiul contractului de credit, astfel încât nu se poate retine că ar fi fost încălcate exigentele bunei-credinte prin împiedicarea acestuia în a aprecia costurile creditului.

În ceea ce priveşte dezechilibrul contractual, recurenta a apreciat că nu se poate susţine existenţa acestui dezechilibru prin perceperea unui comision de acordare, obligaţia de plată a acestui comision, precum şi cuantumul acestuia fiind stabilite în mod clar şi inteligibil prin clauza cuprinsă la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, cu respectarea art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992 şi art. 1 din Legea nr. 193/2000. Mai mult, din conţinutul contractului rezulta serviciile oferite în schimbul acestui comision, iar susţinerile sunt vădit neîntemeiate având în vedere că prin chiar clauza contestată se menţionează în mod expres motivul perceperii acestui comision, respectiv pentru acordarea creditului.

În aceste condiţii, recurenta a susţinut că perceperea unui comision de acordare a creditului nu poate fi interpretată ca fiind o dovadă de poziţie superioară a creditorului în relaţia cu împrumutatul şi nici nu creează un dezechilibru vădit între părţile contractante pe durata derulării contractului, atâta timp cât clientul este cel care, prin voinţa lui de acceptare a plăţii acestui comision, determină însăşi naşterea raportului juridic de obligaţii între părţi, iar pe de altă parte stabilirea costului documentaţiei de creditare este reglată natural de concurenţa între bănci pentru atragerea de noi clienţi.

Constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare exced solicitării de constatare a caracterului abuziv, fiind contrare art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, întrucât aceasta priveşte valoarea preţului perceput de către profesionist pentru serviciul prestat, iar clauzele prin care a fost stabilită obligaţia de plată a comisionului de acordare sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil, a mai arătat recurenta.

Faptul că acest comision a fost reţinut, în mod automat, de către bancă din creditul acordat, priveşte doar modalitatea de plată a comisionului şi reprezintă în fapt o aplicare a compensaţiei legale, având în vedere că, la data tragerii creditului, între părţi existau două creanţe certe, lichide şi exigibile, până la concurenţa valorii comisionului de acordare. În plus, această modalitate de plată nu a generat vreun dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, efectul fiind acelaşi si în situaţia în care intimatul ar fi ridicat întreaga sumă pentru care s-a încheiat contractul de împrumut si, în aceeaşi zi, ar fi plătit comisionul de acordare.

Nu în ultimul rând, recurenta a apreciat că dezechilibrul trebuie să fie unul semnificativ deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă.

S-a arătat că aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, iar în speţa de faţă, raportat la obligaţiile ce incumbă băncii, respectiv sumele semnificative pe care banca le-a pus la dispoziţia intimatului-reclamant (128.000 CHF) şi intervalul de timp îndelungat acordat acestuia pentru restituirea împrumutului (324 luni iniţial), dispoziţiile art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nu sunt de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, şi în consecinţă nu pot fi considerate abuzive. În consecinţă, soluţia instanţei de fond de constatare a caracterului abuziv al clauzei prin care este stabilit comisionul de acordare este vădit neîntemeiată şi ar trebui desfiinţată hotărârea apelată sub acest aspect.

Recurenta a mai arătat că, astfel cum a susţinut prin apărările formulate in fazele procesuale anterioare şi cum reiese din probatoriul administrat in cauza, înţelege să evidenţieze faptul că marja băncii a fost majorată în conformitate cu prevederile contractuale, acceptate în mod expres de intimat prin semnarea acestuia.

Recurenta a susţinut că a respectat întocmai dispoziţiile prevederilor legale în vigoare la data încheierii contractului de credit şi a acţionat, în relaţia cu împrumutatul, în conformitate cu clauzele contractuale agreate de acesta, susţinerile conform cărora ar fi perceput în mod abuziv o altă dobândă decât cea stabilită contractual şi nu ar fi acţionat în mod transparent pe durata executării contractului fiind neîntemeiate.

S-a menţionat că, prin Contractul de credit, s-a agreat cu intimatul perceperea unei dobânzi variabile, stabilită în funcţie de valoarea indicelui de referinţă LIBOR 3M şi de marja băncii, respectiv 4,9% pe an; până în anul 2010, când Contractul de credit a fost aliniat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, componenta fixă a dobânzii variabile putea fi modificată, sens în care banca a modificat această marjă prin majorarea ei cu 2 puncte procentuale, până la 6,9%, intimatul fiind notificat despre această majorare, în conformitate cu art. 5.4 alin, 1 teza finală din Contract, prin Notificarea x/17.04.2009, la care a fost anexat şi un nou grafic de rambursare pentru ca acesta să fie în deplină cunoştinţă de cauză despre sumele datorate ca urmare a acestei modificări. În măsura în care intimatul nu ar fi fost de acord cu această modificare, avea libertatea să ramburseze anticipat integral creditul, fără plata vreunui comision pentru această operaţiune.

Astfel, recurenta a susţinut că, potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu este abuzivă clauza prin care "un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul."

Or, a susţinut recurenta, în speţă, o astfel de posibilitate este conferită intimatului de art. 5.4 din contractul de credit.

Recurenta a opinat că, după alinierea Contractului de Credit la noile prevederi legislative, cuantumul ratei dobânzii a fost stabilit în funcţie de indicele de referinţă LIBOR CHF la 3 luni la care se adaugă marja fixă a Băncii, respectiv 6,9% (procent valabil la momentul alinierii), marjă ce nu mai putea fi modificată decât ca urmare a unor prevederi legislative care ar impune o atare modificare.

Recurenta a susţinut că alegerea acestui tip de contract şi aplicarea unei dobânzi variabile a fost făcută de către intimat în considerarea tuturor condiţiilor contractuale implicate de un astfel de produs de creditare şi că, mai mult, intimatul a avut cunoştinţă despre faptul că dobânda urma a fi variabilă pe întreaga perioadă de creditare, clauzele contractuale de la pct. 1.2 şi 5.1. fiind foarte clare în acest sens.

Agrearea unei dobânzi cu caracter variabil, raportat la criteriul descris în Contractul de Credit (indicele de referinţă şi marja Băncii), corespunde întru-totul prevederilor legale aplicabile în momentul încheierii Contract de credit, s-a susţinut şi, oricum, în anul 2010, Contractul de Credit a fost aliniat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, astfel că inclusiv clauza referitoare la dobândă este la acest moment în perfect acord cu aceste dispoziţii legale, neexistând niciun temei pentru care ar putea fi considerată abuzivă, s-a mai arătat.

În consecinţă, recurenta a susţinut că soluţia instanţei de fond de constatare a caracterului abuziv al clauzei prin care este stabilit caracterul variabil al dobânzii este vădit neîntemeiată şi ar trebui desfiinţată hotărârea apelată sub acest aspect.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate, si, in temeiul prevederilor art. 497 noul C. proc. civ., trimiterea cauzei instanţei de apel, spre o noua judecare.

In drept, au fost invocate: art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 451, art. 453 si art. 497 C. proc. civ. art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000; art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992; art. 969 C. civ. 1864.

Intimatul-reclamant a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părţilor, faţă de care niciuna dintre părţi nu a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 13 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen pentru judecata acestuia.

Analizând recursul declarat de pârâta B. BUCUREŞTI raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Dispoziţiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969, 1584 şi 1578 C. civ., art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi nici că acele clauze cuprinse in art. 1.3. lit. a) si b) (privind aplicarea comisionului de acordare si a comisionului de rambursare) si in art. 5.1, art. 5.4 alin. (1) teza a ll-a si alin. (2) din Contractul de credit nu au un caracter abuziv, atât instanţa de fond cat si cea de apel facand o greşita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, contractul de împrumut ce face obiectul cauzei, este unul de adeziune, clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea reclamantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

Înalta Curte reţine că, deşi art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat şi prevăzut în contract şi sub condiţia informării imediate a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

În speţa de faţă, însă modificarea dobânzii este prevăzută a se realiza în funcţie de variaţia marjei, conform deciziei băncii, fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaşte, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită.

Se reţine că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat şi eficient şi pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Câtă vreme, potrivit art. 969 C. civ., convenţia reprezintă legea părţilor, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situaţia în care intervine a numită situaţie, se produce o anumită consecinţă.

Motivul specificat în contract nu îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său şi în detrimentul consumatorului.

În contractul de credit încheiat de părţi la art. 5.1 s-a statuat că în cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale.

Este de subliniat că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte.

Contractul de credit, prin această clauză, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual, această evoluţie fiind cunoscută doar de bancă şi stabilită de aceasta în mod arbitrar şi fără nicio raportare concretă la evoluţia pieţei financiare.

Sintagma "banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale …" nu respectă exigenţele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil şi nepermiţând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine şi să modifice dobânda.

Se reţine că, în mod constant, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte instanţei naţionale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv şi puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivităţii care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi, reţinându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele C- 484/2008 şi C- 76/2010.

În continuare, se constată că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd următoarele:

"orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabileşte cerinţa ca în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Examenul caracterului abuziv al clauzei privind dobânda şi comisionul de acordare, respectiv de rambursare anticipată este posibil în speţă, întrucât clauzele respective nu întrunesc cerinţa impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceste clauze nefiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanţa supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse.

Este vădit că dobânda într-un contract de credit bancar face parte din preţul contractului şi prin urmare devin incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de principiu intervenţia instanţei privind controlul sub aspectul caracterului abuziv.

În speţă, se constată că prevederile art. 5.1 din contract stabilesc în primul rând că dobânda poate varia. Stabilirea unei dobânzi variabile înseamnă determinarea contractuală a unui caracter al dobânzii şi, aşa cum s-a arătat mai sus, nu poate face obiectul unei analize de tipul constatării caracterului abuziv, astfe că nu apare nicio nelegalitate în stabilirea unei dobânzi variabile.

Însă, la art. 5.1 teza finală se prevede că modificarea dobânzii se face conform deciziei băncii, or o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter al dobânzii, astfel că nu devin aplicabile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. O astfel de prevedere înseamnă o putere discreţionară a băncii de modificare a cuantumului preţului contractului.

Se reţine că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit din cauza de faţă înseamnă arogarea de către pârâta-profesionist a dreptului de a modifica unilateral preţul contractului. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent şi nu depind discreţionar numai de voinţa profesionistului. Sintagma modificarea se poate efectua conform deciziei băncii nu este de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii pentru că nu arată nici în ce constau în concret motivele şi limitele modificărilor. Această putere discreţionară a profesionistului de a schimba preţul contractului este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului. Este contrar cerinţelor bunei-credinţe ca profesionistul să aibă posibilitatea de a modifica efectiv după bunul plac preţul contractului convenit, acest lucru fiind vădit şi pentru profesionist dacă şi-ar imagina că puterea de modificare pentru aceste schimbări semnificative nedefinite ar aparţine consumatorului.

Instanţa de apel, pornind în analiză de la condiţiile consacrate de Legea nr. 193/2000 pentru a li se da unor clauze contractuale calificarea de abuzive, a reţinut că reclamantul a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor cumulative prevăzute de acest act normativ.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al comisionului de acordare credit, în mod corect, prima instanţă a constatat, văzând şi considerentele din Cauza Kasler C-26/13, nedovedirea faptului că împrumutatul ar fi înţeles că avea să achite un astfel de comision din suma împrumutată, urmând ca apoi să restituie această sumă şi dobânda aferentă acestuia; că pârâta, în calitate de comerciant, a înţeles să se folosească şi astfel să impună obligaţii excesive reclamantului aflat într-o poziţie defavorabilă de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe.

Aşadar, indicarea sumei datorate şi a modalităţii de calcul a acesteia nu este suficientă pentru a concluziona că dispoziţiile contractuale sunt redactate în mod clar şi inteligibil, iar suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului şi în afara exprimării consimţământului, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar exigenţele bunei-credinţe nu sunt respectate.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al comisionului de rambursare anticipată, s-a reţinut, în mod corect, faţă de dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, modificate prin Legea nr. 288/2010, că acesta nu se poate solicita în cazul contractelor cu dobândă variabilă sau dacă dobânda este mixtă, şi că, oricum, comisionul nu putea depăşi 1% în funcţie de situaţiile prevăzute de art. 67 alin. (2) nici în cazul când dobânda era fixă. Cum art. 1.3 lit. b) din contract prevedea aplicarea unui comision de rambursare în orice situaţie iar cuantumul acestuia depăşea cu mult cuantumul stabilit de lege, ambele instanţe au constatat temeinic şi legal că această clauză este abuzivă.

Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părţi să aibă corespondent într-o contraprestaţie a celeilalte părţi iar un asemenea echilibru nu există atunci când clauzele contractuale dau dreptul unei părţi, în cauză profesionistului, să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestaţie din partea sa.

Pentru a îndeplini criteriul transparenţei se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată într-o manieră clară şi neechivocă, iar pentru înţelegerea acesteia să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate aşa cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Trebuie amintit că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de percepere a comisionului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl priveşte.

Clauzele contestate nu respectă cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar-bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Se reţine că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În speţă, clauzele contestate sunt stipulate într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuţii cu consumatorul în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clientului consumator de a influenţa în vreun fel poziţia băncii, în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare şi aderarea la condiţiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influenţeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

În aceste condiţii, prevederile contractuale contestate nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind exceptate de la controlul caracterului abuziv, astfel că hotărârea instanţei de apel privind constatarea caracterului abuziv al acestor clauze contractuale este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Înalta Curte reţine, că instanţa de apel a efectuat o analiză completă din perspectiva condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, sens în care criticile recurentei-pârâte sub acest aspect, nu pot fi susţinute cu temei.

Astfel, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se putea reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: clauza nu a fost negociată; prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigenţele bunei-credinţe.

Înalta Curte constată că s-a reţinut în mod corect că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiţia ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul. Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. În concluzie, problema clauzelor abuzive se pune cu privire la clauzele semnate şi acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piaţă, ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistenţa unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părţile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind şi motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situaţie, băncii nu i se impun obligaţii excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligaţii concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credinţă, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de iniţiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuşi ţinută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situaţie, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

În prezenta cauză, instanţele au constatat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Faptul că au putut fi cunoscute clauzele contestate de către reclamant de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care reclamantul, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivelor clauze, putea doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionist, este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

Puterea discreţionară a băncii de modificare a ratei dobânzii, de stabilire unilaterală a comisioanelor, în lipsa unor criterii clare şi inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecinţele economice, este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

De asemenea, se constată că este îndeplinită şi cerinţa comportamentului băncii contrar exigenţelor bunei-credinţe în cazul clauzelor analizate, în condiţiile în care instituţia de credit, profitând de poziţia sa contractuală şi-a rezervat prin contractul de credit dreptul de a modifica unilateral convenţia în defavoarea împrumutatului şi de a stabili unilateral comisioanele în discuţie fără a lua în considerare şi interesele acestuia din urmă.

Aşadar, instanţele de fond şi apel au apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea acestei critici. Astfel, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către profesionist şi imposibilitatea consumatorului de a influenţa natura clauzei, dezechilibrul semnificativ se apreciază raportat la fiecare clauză contractuală în parte şi la drepturile şi obligaţiile părţilor, aşa cum rezultă din conţinutul prevederilor contractuale, clauzele în discuţie prevăzând dreptul discreţionar al băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, de a stabili unilateral comisioanele, fără a respecta exigenţele prevăzute de Legea nr. 193/2000 şi fără a ţine seama de interesele legitime ale împrumutatului.

În acord cu cele reţinute de tribunal, instanţa de apel a apreciat, în mod legal şi temeinic, faptul că, în privinţa clauzelor indicate din contractul de credit încheiat între părţi, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, aceste clauze nefiind negociate direct cu consumatorul-reclamant, fiind încălcate principiile bunei-credinţe şi creându-se astfel în detrimentul acestuia un semnificativ dezechilibru, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor.

Prin urmare, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care, urmare raţionamentului juridic efectuat în conformitate cu Legea nr. 193/2000, a avut în vedere, atât modul de redactare al clauzelor contestate, cât şi poziţia de negociere a părţilor spre a se stabili dacă banca a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, reţinându-se dezechilibrul semnificativ şi atitudinea băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate, ce nu au fost exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, precum şi caracterul nedeterminabil al dobânzii, toate acestea fiind de natură a se circumscrise relei-credinţe.

În raport cu considerentele anterior expuse, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 382 din 5 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, urmează a fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi obligată recurenta- pârâtă B. la plata sumei de 7.600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 382 din 5 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. la plata sumei de 7.600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iulie 2020.