Labor dismissal appeal declared inadmissible due to exclusive appellate jurisdiction

Şedinţa publică din data de 8 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 august 2016, pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea deciziei de concediere nr. 2/15.07.2016 şi să oblige pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, potrivit art. 80 alin. (1) din Codul Muncii, până la data pronunţării definitive a instanţei, precum şi la plata sumei de 8000 RON, reprezentând daune morale, potrivit art. 253 alin. (1) şi (2) din Codul Muncii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2444 din 21 septembrie 2017, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis în parte cererea, a anulat decizia nr. 2/15.07.2016 de încetare a contractului de muncă al reclamantului, a obligat pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate de la data concedierii până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti şi a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 3096 din 4 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot acţiunea, ca neîntemeiată şi a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea sa.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 396 C. proc. civ., potrivit cărora, în cazuri justificate, pronunţarea poate fi amânată pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile şi se poate stabili că aceasta se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Or, în speţă, aşa cum rezultă din înregistrarea şedinţei din 20 iunie 2018, instanţa a rămas în pronunţare, însă a omis să anunţe amânarea pronunţării, cauza şi modul în care urmează să se facă pronunţarea.

În opinia recurentului, atât timp cât nu s-a indicat expres că pronunţarea se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, hotărârea trebuia pronunţată în şedinţă publică.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 153 C. proc. civ., care reglementează citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură.

A mai susţinut recurentul că, deşi S.C. B. S.R.L. nu a solicitat cheltuieli de judecată, instanţa de apel l-a obligat la plata acestora.

Î n continuare, a susţinut că hotărârea curţii de apel este potrivnică celei pronunţate de prima instanţă, care a reţinut că postul de grafician nu a fost desfiinţat, ci doar redenumit şi a subliniat că instanţa de prim control judiciar i-a încălcat dreptul la egalitatea de şanse.

La 15 aprilie 2019, intimata S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului.

La 6 mai 2019, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 16 octombrie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părţi, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părţilor la 24 şi, respectiv 28 octombrie 2019, conform dovezilor de înmânare aflate la dosarul de recurs.

Recurentul A. a depus un punct de vedere la raport, prin care a reiterat susţinerile din cererea de recurs.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 1 aprilie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru discutarea excepţiei inadmisibilităţii recursului.

La termenul din 1 aprilie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluţia din 19 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 8 iulie 2020.

La termenul din 8 iulie 2020, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., pe care o va admite, pentru considerentele care succed:

Dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că o hotărâre judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, republicată, stipulând în sensul că hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de normele legale, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Reglementarea condiţiilor şi a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituţie şi nu încalcă drepturile reglementate ale justiţiabililor, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea în limitele competenţei atribuite prin lege fiind de ordine publică.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, reclamantul a solicitat anularea deciziei de concediere nr. 2/15.07.2016 şi obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, potrivit art. 80 alin. (1) din Codul Muncii, până la data pronunţării definitive a instanţei, precum şi la plata sumei de 8000 RON, reprezentând daune morale, potrivit art. 253 alin. (1) şi (2) din Codul Muncii.

Faţă de natura pretenţiilor deduse judecăţii, Înalta Curte reţine că acestea izvorăsc dintr-un conflict de muncă.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum şi în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal, iar conform art. 214, hotărârile instanţei de fond sunt supuse numai apelului.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011, decizia atacată nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 3096 din 4 iulie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Întrucât a pierdut procesul, recurentul a căzut în pretenţii, astfel că fiind întrunite cerinţele art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul A. la plata sumei de 1000 RON, către intimata S.C. B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată, conform dovezii de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 3096 din 4 iulie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Obligă pe recurentul A. la plata sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata S.C. B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2020.