Delictual liability of road administrator for failure to maintain safety measures against fortuitous event claims in traffic accident compensation

Şedinţa publică din data de 8 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 472/19.04.2018, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în rejudecare, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi intervenienta E., a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Direcţiei pentru Administrarea Drumurilor şi Podurilor Judeţene Timiş şi a anulat acţiunea formulată în contradictoriu cu aceasta, a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Judeţul Timiş, prin Preşedinte şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a următoarelor sume: 7.688,21 RON, cu titlu de daune materiale şi 150.000 RON, reprezentând daune morale, către reclamantul A.; 150.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamantul B. şi 100.000 RON, reprezentând daune morale, către reclamanta C.; a respins în rest acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliului Judeţean Timiş.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamanţii A., B. şi C. şi pârâtul Judeţul Timiş, prin Consiliul Judeţean Timiş au declarat apel; apelurile au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 682/A/29.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

La data de 28 noiembrie 2018, apelantul-pârât Judeţul Timiş, prin Consiliul Judeţean Timiş, a formulat o cerere de îndreptare a deciziei civile nr. 682/A/29.10.2018, în sensul înlăturării din dispozitiv a menţiunii "definitivă".

Cererea de îndreptare a erorii materiale a fost respinsă prin încheierea din 10.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Împotriva deciziei din apel şi a încheierii din 10.12.2018, Judeţul Timiş, prin Consiliul Judeţean Timiş, a declarat recurs.

În motivarea recursului declarat împotriva deciziei din apel, a arătat că atât sentinţa prime instanţe, cât şi decizia recurată sunt nelegale, atât timp cât nu erau îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii sale civile delictuale.

În acest sens, a susţinut că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a pagubei pricinuite, cu condiţia existenţei cumulative a elementelor necesare pentru angajarea acestei răspunderi, şi anume prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între acestea şi vinovăţia celui care a cauzat paguba.

A subliniat recurentul că sectorul pe a cărui rază s-a produs accidentul cuprinde o serie de curbe si succesiuni de curbe, semnalizate corespunzător, iar viteza de deplasare pe acest sector trebuie adaptată nu numai particularităţilor drumului, dar şi condiţiilor meteorologice, până la limita evitării oricărui accident.

De asemenea, a subliniat că, potrivit art. 1.365 C. civ., instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite; în concret, instanţa civilă nu este legată de concluziile ordonanţei de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Făget în dosarul penal nr. x/2013 Cu toate acestea, tribunalul, dar şi instanţa de prim control judiciar, prin respingerea apelului său, au exonerat-o pe intervenienta E. de orice răspundere, reţinând că la data producerii accidentului condiţiile meteorologice nu au influenţat circulaţia, astfel că fiecare conducător auto era obligat să adapteze viteza cu care circula raportat la restricţiile de viteză, curbele existente şi semnele de circulaţie, dar şi că intervenienta nu putea anticipa în niciun fel faptul că în acea curbă se află o suprafaţă alunecoasă, determinată de existenţa unui stăvilar, în lipsa unui indicator în acest sens.

A arătat recurentul că, potrivit afirmaţiilor instanţei, probele administrate în dosarul penal nr. x/2013, valabil întocmite în acel dosar, au valoare probatorie în prezenta cauză, fiind astfel opozabile şi Judeţului Timiş, chiar dacă această instituţie nu a avut nicio calitate în dosarul penal.

Or, în opinia recurentului, probele administrate, chiar valabil, în dosarul penal, nu pot avea valoare probatorie în prezenta cauză, întrucât acest aspect, al valabilităţii lor, nu i le face opozabile, atât timp cât nu a avut nicio calitate în acel dosar.

Mai mult, a arătat că dosarul penal nu este ataşat dosarului civil, aşa cum eronat a reţinut instanţa.

În acest context, a arătat că, în vederea clarificării tuturor aspectelor legate de dinamica producerii accidentului, la termenul din data de 21.02.2018 a solicitat efectuarea unei noi expertize, potrivit art. 338 alin. (2) C. proc. civ., însă instanţa nu i-a încuviinţat cererea.

În continuare, a criticat cele reţinute prin raportul de expertiză, în sensul lipsei indicatoarelor şi nevinovăţiei conducătorului auto şi a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1.357 C. civ., întrucât nu există fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din data de 10.12.2018 a susţinut că, deşi potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sunt definitive numai hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs, dispozitivul deciziei din apel, care este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, cuprinde menţiunea "definitivă".

În opinia recurentului, în mod greşit a reţinut curtea de apel că eroarea a cărei îndreptare o solicită nu este una materială, tinzându-se la remedierea unei erori de judecată; aceasta, întrucât numai o eroare materială ar putea explica consemnarea menţiunii a cărei înlăturare o solicită, atât timp cât în dispozitiv se prevede că hotărârea se atacă cu recurs.

Aşa fiind, a susţinut că încheierea prin care i-a fost respinsă cererea de îndreptare a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 442 şi 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata S.C. D. S.A a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat împotriva deciziei din apel; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia.

De asemenea, a depus întâmpinare intimata-intervenientă E., solicitând aplicarea sancţiunii nulităţii, în ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei din apel sau, în subsidiar, respingerea ca nefondat a acestuia; de asemenea, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat împotriva încheierii din. 10.12.2018.

Intimaţii-reclamanţi A., B. şi C., prin întâmpinarea depusă la dosar, au invocat excepţia nulităţii recursului declarat împotriva deciziei din apel şi excepţia inadmisibilităţii recursului formulat împotriva încheierii din 10.12.2018.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinărilor, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, s-a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât Judeţul Timiş, prin Consiliul Judeţean Timiş împotriva deciziei civile nr. 682/A din 29 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă; s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentul-pârât Judeţul Timiş, prin Consiliul Judeţean Timiş împotriva încheierii din 10 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă; s-au admis în principiu recursurile declarate de recurentul-pârât Judeţul Timiş, prin Consiliul Judeţean Timiş împotriva deciziei civile nr. 682/A din 29 octombrie 2018 şi a încheierii din 10 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi s-a fixat termen de judecată la 1 aprilie 2020, în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 1 aprilie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluţia din 19 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor la data de 8 iulie 2020.

Examinând încheierea din 10 decembrie 2018 şi decizia civilă nr. 682/A/29.10.2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., criticând decizia instanţei de apel pentru aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1357 din C. civ., potrivit căruia cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 1357 din C. civ., reţinând că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi ca atare, pretenţiile de despăgubire ale reclamanţilor sunt întemeiate.

Totodată, conform art. 1365 C. civ., "instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia exclusiv pe probele extrajudiciare administrate în dosarul penal nr. x/2013 în ceea ce priveşte lipsa vinovăţiei intimatei-interveniente forţate în producerea accidentului, ci a dispus administrarea de probe suplimentare (pe lângă înscrisuri şi martori), în cauză fiind efectuată o expertiză tehnică auto pentru a lămuri şi stabili toate cauzele şi circumstanţele în care s-a produs accidentul.

Argumentele expuse în dezvoltarea recursului, referitoare la faptul că instanţa de apel a făcut o analiză greşită a raportului de expertiză judiciară, sunt unele care în mod evident tind a determina o reevaluare a probelor şi la restabilirea situaţiei de fapt în parametri care să reliefeze lipsa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită comisă de recurentul-pârât ca administrator al drumului şi prejudiciul a cărui reparare se cere de către intimaţii-reclamanţi. Or, o astfel de reevaluare a probelor este incompatibilă cu judecata în etapa recursului, în această cale de atac fiind posibil a fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârilor supuse controlului judiciar.

Demersul de interpretare a probelor este lăsat de legiuitor la libera apreciere a magistratului care realizează o judecată a fondului cauzei (în primă instanţă, şi în apel), conform prevederilor art. 264 din C. proc. civ., excepţie de la această regulă făcând situaţiile în care legea însăşi stabileşte puterea doveditoare a unor mijloace de probă.

Or, recurentul nu invocă vreo dispoziţie legală care să atribuie expertizei judiciare efectuate în speţă o forţă probantă în sensul susţinut de el, astfel că nu există temei spre a se reţine că modalitatea în care instanţa de apel a evaluat respectiva probă ar fi contrară unei dispoziţii a legii şi, pentru acest motiv, ar fi susceptibilă de analiză în coordonatele motivelor de recurs care se regăsesc în art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin raportare la situaţia de fapt reţinută în cauză, anume aceea că drumul judeţean era în administrarea Consiliului Judeţean Timiş, instanţele fondului au verificat în mod corespunzător obligaţiile legale ce reveneau acestei instituţii în legătură cu administrarea şi întreţinerea drumului prin raportare la actul normativ care asigura sediul materiei (respectiv, O.U.G. nr. 195/2002).

Fapta ilicită constă în acţiunea sau inacţiunea unei persoane juridice, prin care se încălcă o normă de conduită obligatorie. Aceasta se poate prezenta sub formă comisivă, atunci când autorul faptei încalcă o normă expresă care interzice acţiunea săvârşită, sau omisivă, atunci când persoana fizică sau juridică nu îndeplineşte o acţiune pe care o impune norma legală. Ca atare, ea constituie o condiţie necesară a răspunderii juridice în diferitele ei forme.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a considerat, în contextul operaţiunii de interpretare şi aplicare a prevederilor legale, că fapta ilicită a recurentului-pârât constă în încălcarea obligaţiei de a lua măsuri adecvate pentru a asigura menţinerea în permanenţă în stare tehnică bună a drumurilor şi pentru iluminarea corespunzătoare a acestora, având în vedere lipsa semnalizării corespunzătoare a drumului cu indicatorul "Drum lunecos", lipsa măsurilor de protecţie în acea zonă periculoasă, respectiv neinstalarea unui parapet de protecţie la marginea drumului înspre albia râului Bega şi lipsa materialului antiderapant în zona de periculozitate maximă în timpul de formare a poleiului.

În ceea ce priveşte vinovăţia, definită ca fiind latura subiectivă a răspunderii delictuale, având rolul de a delimita conduita care poate fi imputabilă făptuitorului, corect au fost interpretate de instanţa de apel prevederile legale incidente în sensul angajării răspunderii delictuale potrivit art. 1357 din C. civ.

Recurentul invocă o greşită apreciere asupra culpei, exclusiv în sarcina sa, fără a se reţine culpa conducătoarei auto, respectiv a intimatei-interveniente E., în producerea accidentului rutier, care, potrivit art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, trebuia să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă.

În temeiul dispoziţiilor art. 1351 alin. (3) C. civ., cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs, aceste dispoziţii fiind incidente în cauză.

Instanţa de apel a constatat cu justeţe că evenimentul în care a fost implicată conducătoarea vehiculului, E., este unul imprevizibil întrucât toate elementele converg spre ideea unui caz fortuit, existenţa poleiului neputând fi prevăzută în niciun fel, accidentul producându-se din culpa administratorului drumului judeţean care nu a luat măsurile necesare pentru asigurarea unei circulaţii rutiere în siguranţă.

Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, deşi recurentul-pârât a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 442 raportat la art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 442 C. proc. civ. "erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri, pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere".

Aplicarea procedurii îndreptării erorilor materiale vizează îndreptarea unor greşeli de ordin formal, procedural care nu sunt de natură să afecteze în vreun fel soluţia pronunţată, respectiv dispozitivul şi considerentele pe care aceasta se sprijină.

În speţă, se constată că în dispozitivul deciziei civile nr. 682/A din 29 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă s-a menţionat:

"Definitivă. Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare."

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că o asemenea greşeală nu se circumscrie noţiunii de "eroare materială", care să fie acoperită prin procedura prevăzută de art. 442 C. proc. civ., pe această cale neputându-se remedia eventuale greşeli de judecată.

În acest sens, poate fi evocat şi art. 457 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia, "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", iar alin. (2) prevede că "menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege."

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursurile declarate de recurentul-pârât Judeţul Timiş, prin Consiliul Judeţean Timiş împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 şi deciziei civile nr. 682/A din 29 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurent la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. D. S.A., conform dovezilor depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-pârât JUDEŢUL TIMIŞ, PRIN CONSILIUL JUDEŢEAN TIMIŞ împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 şi deciziei civile nr. 682/A din 29 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurentul-pârât JUDEŢUL TIMIŞ, PRIN CONSILIUL JUDEŢEAN TIMIŞ la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. D. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2020.