Challenge to individual administrative act: Timeliness under one-year forfeiture period and classification of council resolution

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 25.11.2016 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea Română de Radiodifuziune (SRR), pentru a se dispune anularea Hotărârii Consiliului de Administraţie nr. 191/18.03.2015 şi suspendarea aplicării acesteia până la soluţionarea acţiunii în anulare de către instanţa de fond, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 35 din data de 26 ianuarie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Societatea Română de Radiodifuziune, reţinând tardivitatea formulării acţiunii.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 35 din data de 26 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., fără a indica temeiul de drept, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului arată că soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, având în vedere că instanţa de fond în mod eronat a încadrat actul atacat în categoria actelor administrative cu caracter individual, ignorând faptul că documentul depus de pârâtă cu noi comitete directoare, numite în baza actului atacat, dovedeşte caracterul acestuia de act normativ, argument la care prima instanţă nu a făcut referire şi nici nu l-a combătut, încălcând astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Consideră că prima instanţă s-a contrazis în considerentele hotărârii recurate reţinând că actul în discuţie se adresează unui număr limitat de subiecţi de drept, iar nu unei categorii nelimitate de persoane, referindu-se astfel atât la un număr cât şi la o categorie.

Apreciază că potrivit acestui raţionament nici Legea nr. 304/2004 nu poate fi considerat un act normativ pentru că se adresează unui număr limitat de subiecţi de drept.

Mai arată că prima instanţă a ignorat faptul că la art. 7 din actul atacat se vorbeşte despre concurs pentru a intra în comitetele directoare, ceea ce ar presupune un număr limitat al participanţilor la concurs, iar la art. 15 se vorbeşte despre avocat specializat, în condiţiile în care serviciile juridice generale se achiziţionează prin SEAP.

Recurentul-reclamant face invocă un articol referitor la distincţia dintre un act normativ şi un act individual, pe care l-a ataşat cererii de recurs.

De asemenea, invocă faptul că hotărârea recurată nu conţine menţiunea căii de atac aferente, conform art. 425 alin. (3) C. proc. civ.

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Societatea Română de Radiodifuziune (SRR) nu a formulat întâmpinare.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 01 martie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 08 mai 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2. Cu privire la fondul recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat în cauză.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

În cauză, obiectul cererii de chemare în judecată cu care reclamantul a înţeles să învestească instanţa de fond este reprezentat de anularea Hotărârii Consiliului de Administraţie a Societăţii Române de Radiodifuziune nr. 191/18.03.2015 şi suspendarea aplicării acesteia până la soluţionarea acţiunii în anulare de către instanţa de fond.

Prin Sentinţa civilă nr. 35 din data de 26 ianuarie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Societatea Română, reţinând că Hotărârea Consiliului de Administraţie a SRR nr. 191/18.03.2015 se adresează unui număr limitat de subiecţi de drept, iar nu unei categorii nedeterminate de persoane, astfel încât nu ar putea fi calificat ca act administrativ cu caracter normativ, ci ca act administrativ cu caracter individual.

Se asemenea, s-a mai reţinut că în şedinţa publică din 19.01.2017, reclamantul a învederat faptul că a luat cunoştinţă despre existenţa actului în discuţie, precum şi despre conţinutul său, chiar de la data publicării sale pe site-ul oficial al SRR, survenită imediat după data emiterii sale, la 18.03.2015, motiv pentru care prima instanţă a reţinut că în cursul lunii martie 2015 a început să curgă termenul de decădere reglementat de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care s-a împlinit anterior promovării acţiunii, la 25.11.2016.

Deşi prin cererea de recurs nu se indică expres motivele de casare pe care aceasta se întemeiază, argumentele formulate de către recurentul-reclamant permit încadrarea acestora în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică adusă hotărârii recurate şi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), recurentul-reclamant a susţinut pe de o parte faptul că hotărârea recurată nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu a reţinut toate argumentele sale, iar pe de altă parte invocă contradictorialitatea din considerentele primei instanţe referitoare la persoanele cărora actul atacat se adresează, respectiv unui număr limitat de subiecţi de drept în privinţa actului administrativ unilateral şi unei categorii nelimitate de persoane în privinţa actului administrativ normativ.

Înalta Curte constată că sentinţa respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi indicând într-o manieră suficientă argumentele ce au stat la baza soluţiei date.

Cu toate acestea, se impune a se sublinia că prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanţa să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie, nu constituie automat motiv de casare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

De asemenea, nu este fondată nici critica privind presupusa contradictorialitate a argumentelor instanţei de fond, prin referirea instanţei la un număr limitat de subiecţi de drept şi la o categorie nelimitată de persoane, aceasta urmărind să argumenteze caracterul de act administrativ individual a hotărârii atacate din perspectiva numărului de persoane vizate de respectivul act.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Critica formulată în recurs de către recurentul-reclamant şi subsumată acestui motiv de recurs, se referă la calificarea de act administrativ individual, dată de către instanţa de fond actului atacat de către acesta în contencios administrativ.

Înalta Curte constată că Hotărârea Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune nr. 191/18.03.2015 este un act administrativ cu caracter individual, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, deoarece se adresează unui număr limitat de subiecţi de drept, iar nu unei categorii nedeterminate de persoane, astfel încât nu ar putea fi calificat ca act administrativ cu caracter normativ.

În consecinţă, acţiunea în anularea actului este supusă termenului de decădere de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia: "(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

În speţă, acest termen a început să curgă de la data luării la cunoştinţă de către recurentul-reclamant a hotărârii atacate (luna martie 2015) şi s-a împlinit la sfârşitul lunii martie 2016.

Or, acţiunea a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara în noiembrie 2016, cu nerespectarea termenului pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, fiind tardiv formulată.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-reclamant că hotărârea recurată nu conţine menţiunea căii de atac aferente, Înalta Curte constată că în conformitate cu dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar potrivit art. 457 alin. (2) C. proc. civ., menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Astfel fiind, din interpretarea coroborată a celor alineate ale art. 457 C. proc. civ. reiese că lipsa menţiunii privind calea de atac a hotărârii judecătoreşti nu poate avea nicio înrâurire asupra dreptului părţii în exercitarea căilor de atac şi, în consecinţă, nici nu poate conduce la reformarea respectivei hotărâri în calea de atac.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată astfel de către instanţa de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinţei civile nr. 35 din data de 26 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinţei civile nr. 35 din data de 26 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2018.

GGC - GV