Conflict of interest in parliamentary employment: applicability of general anti-corruption law absent specific statutory prohibition for family members

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 30.10.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/13.10.2015, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 72/2016 din 9 martie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând fondul cauzei, admiterea acţiunii introductive astfel cum a fost formulată şi completată, în sensul anulării Raportului de evaluare nr. x/13.10.2015 întocmit în cadrul lucrării A.N.I. nr. x/A/II/03.03.2015, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, reclamantul arată că prin Raportul de evaluare nr. x/13.10.2015 intimata-pârâtă a constatat încălcarea de către recurentul-reclamant a regimului conflictului de interese, ca urmare a încheierii convenţiei civile nr. 941/16.03.2009 între Biroul Parlamentar Circumscripţia Electorală nr. 13 Cluj, colegiul uninominal nr. 3 şi B., reclamantul deţinând funcţia de deputat în Parlamentul României cu începere din data de 19.12.2008, sens în care s-a constatat încălcarea de către reclamant a regimului conflictului de interese prevăzut de art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003.

Susţine că hotărârea recurată este nelegală, prin aceasta făcându-se o analiză şi o aplicare greşită a normelor de drept incidente cauzei, fără a se analiza, în concret, criticile de nelegalitate formulate de către reclamant.

De asemenea, hotărârea recurată încalcă principiul neretroactivităţii atât sub aspectul aplicării Legii nr. 95/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor raportat la momentul încheierii contractului civil, cât şi sub aspectul aplicării dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, cu privire la situaţii născute anterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat.

Consideră că interdicţiile din materia conflictelor de interese sunt de strictă aplicare şi interpretare, întrucât reprezintă limitări ale capacităţii de exerciţiu a unei persoane ce ocupă o demnitate publică, dar se extind şi asupra capacităţii de exerciţiu ale unor categorii de persoane predeterminate de dispoziţiile legale, motiv pentru care orice restrângere a unor drepturi trebuie să fie în mod expres determinată prin dispoziţiile legale, conform art. 53 coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituţia României.

În aceleaşi mod, consideră că sancţiunile ori măsurile administrative trebuie să se dispună numai pentru încălcarea unor interdicţii expres determinate de lege, cu respectarea cerinţelor previzibilităţii, clarităţii şi caracterului accesibil al legii, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Mai arată că interdicţia trebuie apreciată la data la care a luat naştere situaţia respectivă, în speţă, la data încheierii contractului civil - 16.03.2009, astfel că prin Raportul de evaluare şi prin hotărârea instanţei de fond trebuia identificată norma prohibitivă care interzice în mod expres încheierea acestui contract, verificând şi probând dacă prin acesta s-a influenţat în concret îndeplinirea cu obiectivitate de către reclamant a atribuţiilor ce îi reveneau.

Susţine că nici instanţa de fond şi nici intimata nu au contestat competenţa ori pregătirea profesională a d-nei B. ori faptul că serviciile ce fac obiectul contractului civil au fost în mod efectiv prestate şi nu există nicio probă sau susţinere a intimatei în sensul că ar fi existat vreo influenţă concretă asupra reclamantului în îndeplinirea de către acesta a atribuţiilor ce îi reveneau în calitate de deputat.

Consideră că, în speţă, conflictul de interese a fost apreciat printr-o analogie şi extindere a sferei de aplicare a prevederilor art. 38 din Legea nr. 95/2006 (în forma în vigoare la data încheierii contractului civil) care se referea la încheierea contractelor de muncă şi nu la contractele civile. Interdicţia privind încheierea contractelor civile a fost introdusă în mod expres prin Legea nr. 219/2013 care modifica art. 38 din Legea nr. 96/2006, prin introducerea alin. (62), dispoziţii care au intrat în vigoare la data de 22.08.2013, respectiv după încheierea contractului civil şi chiar după încetarea acestuia, motiv pentru care apreciază că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă. În acelaşi sens este şi Hotărârea Comisiei Permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului publicată în Monitorul Oficial al României nr. 32/C/30.10.2015, cu efecte obligatorii, conform art. 56 din Legea nr. 96/2006 coroborat cu art. 9 C. civ., dar cu privire la ale cărei efecte instanţa de fond nu s-a pronunţat, deşi hotărârea are caracter obligatoriu.

Consideră că instanţa de fond a aplicat în mod retroactiv dispoziţiile legii civile, extinzând interdicţia introdusă prin Legea nr. 219/2013 la o situaţie juridică născută anterior intrării sale în vigoare, contrar principiului neretroactivităţii legii statuat prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Recurentul-reclamant susţine că la data încheierii contractului civil nu exista interdicţia încheierii acestuia şi, mai mult, prin chiar faptul că prin Legea nr. 219/2013 se introduce noţiunea de contract civil, alături de noţiunea de contract individual de muncă, rezultă că cele două contracte au un caracter distinct şi au fost reglementate în mod distinct sub aspectul interdicţiei de încheiere a acestora.

Referitor la susţinerile instanţei de fond arată că reclamantul nu a avizat, încheiat ori angajat pe B. în baza unui contract individual de muncă ci a unui contract civil, astfel că argumentaţia instanţei de fond în legătură cu pretinsa încheiere/avizare a contractului individual de muncă nu are legătură cu speţa dedusă judecăţii, întrucât contractul civil nu intra în sfera de aplicare a interdicţiei reglementate de art. 38 din Legea nr. 95/2006. Consideră că nu pot fi reţinute nici argumentele instanţei de fond referitoare la existenţa conflictului de interese în condiţiile în care contractul civil ar fi fost încheiat în perioada în care Legea nr. 161/2003 era în vigoare, deoarece dispoziţiile acesteia nu conţin interdicţii cu privire la senatori şi deputaţi, aceasta reprezentând dreptul comun în materia incompatibilităţilor/interdicţiilor pentru funcţiile/demnităţile publice, care se completează cu dispoziţiile legilor speciale, cum ar fi Legea nr. 96/2006, astfel că suntem în prezenţa unei interdicţii/incompatibilităţi numai dacă prin legi speciale acestea sunt stabilite în mod expres. Or, Legea nr. 161/2003 nu stabileşte incompatibilităţii/interdicţii specifice în cazul senatorilor şi deputaţilor.

În ceea ce priveşte susţinerea că hotărârea instanţei de fond este contrară principiului neretroactivităţii legii civile din perspectiva aplicării dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, arată că prima instanţă nu a contestat că încheierea contractului civil a fost realizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 şi nici că prevederile Legii nr. 176/2010 au fost aplicate cu privire la situaţii juridice născute anterior intrării sale în vigoare, sens în care apreciază că instanţa de fond a validat în mod nelegal aplicarea retroactivă a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, deoarece nu este relevant că un alt act normativ distinct ar fi produs deja efecte juridice.

Consideră că prevederile Legii nr. 176/2010 pot fi aplicate exclusiv situaţiilor născute după intrarea sa în vigoare, în acest sens fiind şi Decizia nr. 1350/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul-reclamant mai arată că instanţa de fond, în mod nejustificat, nu s-a pronunţat asupra criticilor reclamantului în ceea ce priveşte nulitatea Raportului de evaluare în considerarea caracterului formal al procedurii de evaluare, deturnarea procedurii de la scopul şi principiile avute în vedere de legiuitor şi lipsa elementului esenţial de valabilitate privind data. În ceea ce priveşte lipsa sesizării valabile în sensul prevederilor art. 12 din Legea nr. 176/2010 şi nerespectarea prevederilor art. 13 din Legea nr. 176/2010, arată că analiza instanţei de fond este contrară realităţii.

Susţine că în speţă, contrar celor reţinute de instanţa de fond, data comunicării către reclamant a informării şi a invitaţiei de a prezenta un punct de vedere, conform art. 13 din Legea nr. 176/2010, este 04.08.2015, comunicare emisă de ANI sub nr. x/29.07.2015, aspect recunoscut chiar de către pârâtă în cuprinsul întâmpinării. Arată că în raport de ambele date anterior menţionate, toate informaţiile valorificate prin Raportul de evaluare erau deja obţinute de către ANI, inclusiv informaţiile care nu au un caracter public, iar după această dată, singurul act de procedură realizat a fost cel final, de emitere a Raportului de evaluare, fiind încălcat astfel art. 13 din Legea nr. 176/2010, Raportul de evaluare fiind întocmit exclusiv pe baza informaţiilor nepublice obţinute înainte de data transmiterii informării şi invitaţiei de a prezenta un punct de vedere.

Arată că aceste aspecte, precum şi caracterul formal al procedurii de evaluare şi încălcarea prevederilor art. 12 din Legea nr. 176/2010 cu privire la sesizarea ANI, sunt confirmate de cronologia activităţilor. Astfel, la data de 16.02.2015 a fost înregistrată la ANI sesizară anonimă a unui grup de deputaţi, ce a stat la baza declanşării procedurilor de verificare şi care a fost depus la dosarul cauzei, astfel că sesizarea nu s-a realizat din oficiu, ci în baza unei sesizări anonime, ce nu îndeplineşte şi cerinţele art. 12 din Legea nr. 176/2010, nefiind aptă să stea la baza declanşării procedurii. Cu toate acestea, sesizarea anonimă a primit număr de înregistrare - 8943/6/II/03.03.2015, la aceeaşi dată cu data la care s-a înregistrat lucrarea nr. x/A/II/03.03.2015. La data de 16.02.2015, când s-a înregistrat sesizarea anonimă, ANI a solicitat prin adresa nr. x/16.02.2015 înregistrată la Cabinetul secretarului general al Camerei deputaţilor sub nr. 2/410 C. pen./16.02.2015 documentele enumerate în adresa de răspuns a Cabinetul secretarului general al Camerei deputaţilor nr. 2/x/02.03.2015. Precizează că ANI a refuzat să depună la dosar adresa nr. x/16.02.2015.

La data de 03.03.2015, prin adresa Cabinetul secretarului general al Camerei deputaţilor nr. 2/x/02.03.2015, înregistrată la ANI sub nr. x/03.03.2016 s-au comunicat informaţiile solicitate.

Ulterior, la data de 03.03.3015, cu nr. x/A/II/03.03.2015 ANI a întocmit Nota cu propunere de sesizare din oficiu, fără a se cunoaşte data aprobării şi avizării acestei note, astfel încât sesizării din oficiu îi lipseşte data aprobării, element esenţial de valabilitate, în lipsa căruia sesizarea din oficiu nu produce efecte juridice. La data de 10.03.2010 reclamantul a fost informat cu privire la declanşarea procedurilor de evaluare, fără a fi invitat să-şi prezinte pct. de vedere, conform art. 13 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 176/2010, iar pe de altă parte, arată că la data de 10.03.2010, toate informaţiile cu caracter nepublic pe care se bazează Raportul de evaluare erau deja la dispoziţia ANI, fiind comunicate din data de 03.03.2010 prin Adresa de răspuns a Cabinetul secretarului general al Camerei deputaţilor nr. 2/x/02.03.2015, înregistrată la ANI sub nr. x/03.03.2016.

Mai arată că la data de 09.03.2015, prin adresa nr. x/09.03.2015, ANI a solicitat Direcţiei pentru evidenţa populaţiei comunicarea datelor de identificare ale reclamantului şi informaţii privind gradele de rudenie dintre acesta şi mai multe persoane, inclusiv soţia sa, iar la data de 10.03.2010 reclamantului i s-a comunicat de către intimată declanşarea procedurilor de evaluare. La data de 28.04.2015 s-au solicitat Camerei Deputaţilor documente şi informaţii privindu-l pe reclamant, funcţia deţinută de către soţia sa, copia contractului civil şi veniturile realizate de aceasta, iar prin adresa Cabinetului secretarului general al Camerei deputaţilor nr. 2/2386/15.05.2015, s-a comunicat faptul că documentele şi informaţiile solicitate au fost transmise prin adresa Cabinetului secretarului general al Camerei deputaţilor nr. 2/x/02.03.2015.

La data de 22.05.2015, ANAF-DGRFP Cluj a transmis ANI informaţiile privind veniturile reclamantului şi ale soţiei sale, iar la data de 04.08.2015 i s-a comunicat informarea şi invitaţia conform art. 13 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 176/2010 de a prezenta un punct de vedere, iar la data de 19.08.2015, sub nr. x/19.08.2015, ANI a înregistrat pct. său de vedere.

Susţine că la data de 13.10.2015 Raportul a fost înregistrat în evidenţele ANI sub nr. x/13.10.2015, aceasta nefiind data la care raportul a fost emis, data emiterii nefiind cuprinsă în respectivul raport.

Consideră că procedura de evaluare a avut un caracter formal, fără a fi realizată o analiză concretă şi aplicată a situaţiei reclamantului ori a dispoziţiilor legale relevante, astfel că procedura de evaluare şi raportul emis sunt viciate şi lovite de nulitate absolută, procedura fiind derulată cu încălcarea principiilor legalităţii, confidenţialităţii, imparţialităţii, independenţei operaţionale, a dreptului la apărare. Astfel, arată că informaţiile nepublice au fost solicitate şi obţinute de către ANI anterior datei de 04.08.2015, când reclamantului i s-a comunicat informarea şi invitaţia conform prevederilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 176/2010 de a prezenta un punct de vedere, devenind incidentă nulitatea absolută reglementată de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, ce afectează nu doar actele efectuate până la data informării şi invitaţiei, ci însuşi raportul emis.

Recurentul-reclamant susţine că în mod neîntemeiat instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra motivelor de nulitate astfel invocate în ceea ce priveşte Raportul de evaluare, din perspectiva nerespectării dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 176/2010 privind nelegala sesizare şi nici asupra celor referitoare la nulitatea raportului de evaluare pentru lipsa datei întocmirii.

Susţine că a rămas nesancţionată depunerea la dosar de către ANI a două forme ale aceluiaşi act administrativ, respectiv una ataşată întâmpinării din faţa instanţei de fond, care nu cuprinde data emiterii raportului, ci doar data la care a fost înregistrat în evidenţele ANI, iar cea de-a doua, având inserată data de 13.10.2015 în cuprinsul titlului, depusă ca urmare a solicitării instanţei de judecată de a se depune actele care stau la baza Raportului de evaluare. Consideră că această împrejurare este de natură a atrage nulitatea absolută a actului administrativ, deoarece data raportului de evaluare nu poate fi considerată ca fiind cea menţionată în cuprinsul numărului de înregistrare al Raportului, x/13.10.2015, deoarece aceasta reprezintă data la care a fost înregistrat Raportul în evidenţele ANI şi nu data emiterii actului, sens în care invocă uzanţele ANI în privinţa menţionării datei.

De asemenea, susţine că în speţe similare, instanţele de judecată au anulat rapoartele de evaluare întocmite de către ANI.

4. Apărările intimatei-pârâte Agenţia Naţională de Integritate

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat.

Referitor la competenţa sa de a verifica acte şi fapte anterior înfiinţării acestei instituţii, intimata-pârâtă arată că în cauză nu este vorba despre o aplicare retroactivă a legii câtă vreme verificarea se raportează în interiorul perioadei prevăzute de art. 11 din Legea nr. 176/2010, respectiv în perioada de 3 ani după încetarea exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice.

Consideră că în speţă sunt incidente dispoziţiile privind conflictul de interese, prevăzute de art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003, având în vedere că recurentul-reclamant şi-a angajat soţia în cadrul propriului Birou Parlamentar.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 15 februarie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 aprilie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat de A. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2. Cu privire la fondul recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat în cauză.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

În cauză, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/13.10.2015 emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate, prin care s-a reţinut încălcarea de către reclamant a prevederilor art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003, fiind identificate elemente privind conflictul de interese, întrucât reclamantul, deputat în Parlamentul României, în calitate de beneficiar, a încheiat cu B., soţia acestuia, în calitate de prestator, contractul civil nr. x/16.03.2009, iar pentru activitatea prestată în cadrul Biroului Parlamentar al recurentului-reclamant, B., în calitate de consilier, a beneficiat de venituri salariale în cuantum de 61.512 RON.

Criticile formulate în calea de atac a recursului au fost circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi vizează pe de o parte, încălcarea neretroactivităţii legii civile în ceea ce priveşte aplicarea Legii nr. 176/2010, iar pe de altă parte încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept incidente cauzei.

În ceea ce priveşte susţinerea aplicării retroactive a Legii nr. 176/2010, Înalta Curte constată că acest principiu nu a fost încălcat, în condiţiile în care, astfel cum s-a apreciat în mod constant în jurisprudenţa sa, A.N.I. efectuează, în baza şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare cu privire la raporturi juridice născute anterior intrării în vigoare a acestei legi, dar în raport cu dispoziţiile de drept substanţial cuprinse în Legea nr. 161/2003.

În speţă, întreaga procedură s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate în Legea nr. 176/2010, iar din pct. de vedere al dreptului material, faptele au fost analizate şi încadrate juridic în prevederile Legii nr. 161/2003, în vigoare pe întreaga perioadă supusă evaluării, cu respectarea principiului tempus regit actum.

Procedura de evaluare şi de constatare a conflictelor de interese se aplică tuturor situaţiilor, chiar dacă, potrivit normelor de drept substanţial care le reglementează acestea s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010, astfel că susţinerea recurentului în sensul că interdicţia trebuia apreciată la data la care a luat naştere situaţia respectivă, în speţă, la data încheierii contractului civil - 16.03.2009, este neîntemeiată, câtă vreme la acel moment existau în legislaţia internă prevederilor Legii nr. 161/2003, care la art. 70 stipulau că: "Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative."

Or, în speţă, recurentul-reclamant exercita o funcţie de demnitate publică şi, în consecinţă, aceste prevederi îi erau aplicabile.

Astfel, Înalta Curte reţine că în perioada mandatului de deputat al reclamantului, 19.12.2008 - 19.12.2012, erau în vigoare dispoziţiile art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003, dar şi prevederile Legii nr. 96/2006.

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, anterior modificării acesteia prin Legea nr. 219/2013, prevedea o serie de incompatibilităţi, dar şi procedura declarării incompatibilităţii.

Prin adoptarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, s-a reglementat la Titlul IV - Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice.

Având în vedere că Legea nr. 96/2006 nu conţine nicio dispoziţie referitoare la conflictul de interese, se aplică legea generală în această materie, respectiv Legea nr. 161/2003, care, conform art. 70 se referă la orice persoană care exercită o demnitate publică sau o publice publică.

Recurentul-reclamant a exercitat în perioada vizată funcţia de deputat, care reprezintă o demnitate publică, fiind supus astfel regulilor conflictului de interese prevăzut de art. 70 din Legea nr. 161/2003.

Modificarea Legii nr. 96/2006, prin Legea nr. 219/2013 şi stipularea expresă în sensul că membrii familiei deputatului/senatorului ori rudele/afinii acestui până la gradul al III-lea nu pot fi angajaţi la biroul parlamentar nu are semnificaţia că anterior anului 2013 nu ar exista o asemenea interdicţie, deoarece această interpretare conduce la lipsirea de efecte a dispoziţiilor art. 70 ce privesc conflictul de interese pentru funcţiile de demnitate publică.

O asemenea interpretare ar fi greşită şi din perspectiva tehnicii legislative, căci nu se poate susţine că, în ipoteza în care norma juridică nu conţine alături de definiţia instituţiei juridice şi enumerarea tuturor cazurilor de conflict de interese, aceasta nu se poate aplica unei situaţii care nu este stipulată în mod expres.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate achiesa la susţinerile recurentului potrivit cărora instanţa de fond trebuia să ţină seama de faptul că interdicţia de angajare a rudelor/afinilor în cadrul birourilor parlamentare a fost adoptată abia prin Legea nr. 219/2013 privind modificarea Legii nr. 96/2006.

Pe de altă parte, Înalta Curte a arătat constant în practica sa faptul că scopul reglementărilor ce fac obiectul Legii nr. 161/2003 şi a Legii nr. 176/2010 a fost acela de asigurare a unui climat de integritate şi de transparenţă în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi de prevenire a corupţiei, urmărindu-se ca persoanele în cauză să adopte o conduită de natură să împiedice deturnarea atribuţiilor specifice funcţiei sau demnităţii publice în scop personal.

Astfel fiind, Înalta Curte reţine că angajarea de către recurent, în calitate de deputat, a soţiei sale în funcţia de consilier la propriul birou parlamentar, a condus la existenţa conflictului de interese, recurentul-reclamant încălcând dispoziţiile art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora:

"Art. 70 - Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.

Art. 71 - Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public."

Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat prima instanţă că în speţă interesul personal de natură patrimonială rezultă din direcţionarea unor venituri din bugetul de stat către propria familie. Acest interes a influenţat efectiv îndeplinirea obligaţiei legate de alegerea imparţială a consilierului. În discuţie nu sunt calităţile profesionale ale doamnei B. ci interesul public în îndeplinirea cu imparţialitate şi obiectivitate a propriilor atribuţii de parlamentar.

Înalta Curte apreciază că în aceste condiţii, argumentele aduse de recurent - lipsa unor interdicţii exprese sau a unor situaţii de conflict de interese determinate prin statut; lipsa unor reglementări specifice cu referire la consecinţele ivirii unei situaţii de conflict de interese în îndeplinirea atribuţiilor de deputat sau senator; faptul că parlamentarii nu se puteau afla în situaţia reglementată de art. 70 din Legea nr. 161/2003; că nici instanţa de fond şi nici intimata nu au contestat competenţa ori pregătirea profesională a d-nei B. ori că serviciile ce fac obiectul contractului civil nu ar fi fost în mod efectiv prestate sau că ar fi existat vreo influenţă concretă asupra reclamantului în îndeplinirea de către acesta a atribuţiilor ce îi reveneau în calitate de deputat - nu prezintă relevanţă deoarece condiţiile conflictului de interese sunt pe deplin dovedite.

De asemenea, aspectul privind lipsa unei sesizări care să îndeplinească exigenţele art. 12 din Legea nr. 176/2010 este nefondat, în condiţiile în care Agenţia Naţională de Integritate avea dreptul să se sesizeze din oficiu cu privire la actele şi faptele ce fac obiectul raportului de evaluare în condiţiile aceluiaşi text de lege, iar în ceea ce priveşte presupusa lipsă a datei întocmirii raportului de evaluare, nici acest aspect nu poate fi reţinut, raportul purtând data de 13.10.2015.

Din examinarea raportului de evaluare se reţine că acesta nu are caracter pur formal, astfel cum în mod eronat susţine recurentul-reclamant, ci cuprinde situaţia de fapt reţinută, pct. de vedere al persoanei evaluate, evaluarea şi analiza elementelor de conflict de interese, precum şi jurisprudenţa relevantă în materie.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a reţinut în mod corect netemeinicia motivelor de nulitate invocate de recurentul reclamant, situaţia reţinută de ANI circumscriindu-se în sfera celor descrise de art. 70 din Legea nr. 167/2010 - dispoziţie aplicabilă deputaţilor, folosul material care ar fi putut să-i influenţeze îndeplinirea unor atribuţii fiind reprezentat de obţinerea veniturilor aferente funcţiei îndeplinite în cadrul biroului parlamentar de către soţia reclamantului, plătită din bugetul Camerei Deputaţilor.

Totodată, se constată că aspectele invocate de către recurent prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinţei civile nr. 72/2016 din 9 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinţei civile nr. 72/2016 din 9 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2018.

GGC - GV