Conflict of interest in public management positions; application of integrity regime to employment contracts and non bis in idem principle

Deliberând, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 25.04.2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/03.04.2014 întocmit de pârâtă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Prin Sentinţa civilă nr. 754 din 8.03.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Motivul de casare invocat în cauză

3. Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond reclamanta a formulat recurs prin intermediul Cabinetului de avocat "B.". Deşi nu a fost indicat niciunul dintre motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului s-a apreciat, în mod necontestat de către părţi, că argumentele prezentate de recurentă pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că sentinţa este nelegală pentru următoarele trei considerente:

- în mod greşit s-a reţinut că recurenta face parte din categoria persoanelor prevăzute de art. 1 alin. (1) pct. 31 din Legea nr. 176/2010 deoarece, pe de-o parte, Societatea Română de Radiodifuziune (SRR) nu este autoritate publică centrală sau locală şi nici instituţie publică iar pe de alta, recurenta nu a ocupat funcţii publice de conducere sau control şi nici nu este funcţionar public; în realitate, funcţia a fost ocupată în temeiul unor contracte de muncă; în acest context, recurenta consideră relevant să precizeze că decontarea sumelor rezultate din contractele pe care le-a semnat nu se putea face fără aprobarea preşedintelui director general, care are şi calitatea de operator principal de credite;

- în mod greşit s-a reţinut că recurenta face parte dintre persoanele la care se referă dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003;

- a fost încălcat principiul non bis în idem deoarece pentru aceiaşi faptă recurenta a fost sancţionată definitiv prin Sentinţa penală nr. 387/2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

4. Prin întâmpinare, intimata Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Astfel, s-a arătat că SRR este o instituţie publică, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 2, 39, 41, 42 şi 46 din Legea nr. 41/1994 şi art. 2 din legea nr. 544/2001, în acelaşi sens fiind şi interpretarea Curţii Constituţionale (Decizia nr. 448/2013).

În ce priveşte principiul non bis în idem, se susţine că regimul juridic administrativ al conflictului de interese este diferit de regimul juridic de drept penal al infracţiunii de conflict de interese şi, aşa fiind, principiul este respectat.

5. La data de 16.08.016 recurenta a comunicat instanţei un înscris intitulat "răspuns la întâmpinare" însoţit de copii de pe diferite hotărâri judecătoreşti.

Prin acest răspuns solicită, în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar, casarea sentinţei, rejudecarea cauzei şi anularea raportului de evaluare nr. x/03.04.2014 întocmit de intimată.

De asemenea, adaugă noi "motive de recurs" pe care le numeşte ca fiind "de ordine publică".

În esenţă, acestea sunt următoarele:

- sentinţa încalcă dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 deoarece intimata a solicitat date şi informaţii nepublice despre recurent înainte de invitarea acestuia pentru a depune un punct de vedere (1);

- au fost încălcate dispoziţiile constituţionale referitoare la neretroactivitatea legii pentru toate faptele anterioare datei de 05.09.2010 (2);

- au fost încălcate normele care reglementează răspunderea administrativă deoarece pentru unele fapte termenul general de prescripţie de 3 ani s-a împlinit (3);

- au fost încălcate normele care reglementează posibilitatea intimatei de a efectua verificări ale conflictului de interese numai în interiorul unui termen de 3 ani de la încetarea funcţiei; astfel, pentru funcţia de director la Radio România Cultural în perioada 16.05.2005 - 15.02.2006 verificările puteau fi făcute până la data de 15.02.2009; de asemenea, adăugă că pentru funcţiile publice deţinute în diferite perioade trebuiau întocmite rapoarte de evaluare diferite (4);

- sentinţa este dată cu încălcarea principiilor ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus şi al interpretării restrictive a normelor juridice în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale (5);

- sentinţa este dată cu încălcarea dispoziţiilor privind atragerea răspunderii disciplinare în cazul existenţei unui conflict de interese; art. 70 din Legea nr. 161/2003, care defineşte conflictul de interese, nu poate fundamenta răspunderea disciplinară a recurentei (6);

- a fost încălcat principiul în dubio pro reo incident în cazul incompatibilităţilor (7);

- a fost aplicată greşit legislaţia Uniunii Europene (UE) privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Bara, C-201/14, deoarece au fost transmise date personale fără informarea persoanei vizate (recurenta); solicită ca instanţa să aplice cu prioritate dreptul UE (8);

- de asemenea, a fost încălcat principiul priorităţii dreptului UE deoarece, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Decizia 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (numită "Decizia MCV") a rămas caducă, ceea ce atrage şi caducitatea Legii nr. 176/2010 emisă în baza Deciziei MCV (9);

În cazul motivelor 2, 3, 7 şi 8 precizează că ar fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analiza motivului de casare

6. Examinând sentinţa recurată prin raportare la motivul de casare invocat în cauză, luând în considerare argumentele părţilor, actele şi lucrările dosarului precum şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

7. Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivele de nelegalitate expres arătate la pct. 1 - 8.

Iniţial, prin cererea de recurs, nu a fost indicat niciunul din motivele de casare dar, aşa cum s-a arătat la pct. 3 din prezentele considerente, prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, s-a apreciat în mod necontestat de către părţi, că argumentele prezentate de recurentă pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Ulterior, prin înscrisul intitulat "răspuns la întâmpinare" au fost invocate nouă noi "motive de recurs de ordine publică", dintre care patru au fost expres subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

8. Înalta Curte urmează să verifice legalitatea sentinţei în limita motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a motivelor de nulitate a sentinţei invocate prin cererea de recurs şi a celor referitoare la neretroactivitatea legii civile şi la prioritatea aplicării dreptului Uniunii Europene (UE), invocate prin aşa numitul "răspuns la întâmpinare", pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

9. În primul rând, va trebui făcută distincţia între motive de casare şi motive de nulitate a sentinţei.

Iniţial, criticile recurentei, nemotivate în drept, au fost subsumate prin raportul întocmit în cauză motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Ulterior, partea a adus noi critici sentinţei şi a subsumat expres patru dintre acestea (cele numerotate 2, 3, 7 şi 8 la pct. 5 din prezenta decizie) aceluiaşi motiv de casare.

Instanţa nu a invocat din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., niciun alt motiv de casare. În temeiul acestor dispoziţii, după împlinirea termenului de recurs, instanţa este singura care poate invoca noi motive de casare şi doar limitat la cele de ordine publică (spre ex., nelegala alcătuire a completului care a pronunţat sentinţa sau depăşirea limitelor puterii judecătoreşti; în aceleaşi sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă; v. Decizia nr. 2004/21.10.2016).

Nu a fost însă cazul ca instanţa să invoce noi motive de casare şi, de altfel, nici recurenta nu a adus nimic nou sub acest aspect prin "răspunsul la întâmpinare". Criticile denumite "motive de recurs de ordine publică" vor fi calificate drept motive de nulitate a sentinţei. În măsura în care ar reprezenta motive de casare, ele ar fi inadmisibile deoarece au fost invocate după împlinirea termenului de exercitare şi motivare a recursului, în acest sens, Înalta Curte pronunţându-se deja prin încheierea de şedinţă din data de 25.05.2018, care face parte integrantă din prezenta decizie.

10. Referitor la noile critici aduse sentinţei prin "răspunsul la întâmpinare", calificate drept motive nulitate a sentinţei, Înalta Curte constată că deşi potrivit art. 178 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu prevede altfel, potrivit alin. (5) toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca.

Or, indiferent dacă acestea sunt sau nu de ordine publică, este cert că recurenta nu le-a invocat deodată, prin cererea de recurs, ci doar ulterior prin aşa numitul "răspuns la întâmpinare" care, de altfel, nu are nicio legătură cu întâmpinarea şi a fost doar destinat să facă posibile noile critici.

Totuşi, Înalta Curte va lua în discuţie acele argumente care privesc încălcarea normelor cu statut constituţional, respectiv cele referitoare la neretroactivitatea legii civile şi la prioritatea aplicării dreptului UE (art. 15 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie). Într-adevăr, încălcarea dreptului UE poate fi invocată oricând, chiar şi după rămânerea definitivă a hotărârii, în limita termenului de revizuire (art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004). Pentru identitate de raţiune, la fel va putea fi invocată orice altă încălcare a unei norme cu statut constituţional (căci, ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet).

11. Aşa fiind, judecând în limitele motivului de casare, a argumentelor recurentei şi a apărărilor intimatei, în continuare vor fi discutate criticile aduse sentinţei prin cererea de recurs (rezumate la pct. 3 din prezenta hotărâre) precum şi cele care privesc neretroactivitatea legii civile şi aplicarea prioritară a dreptului UE.

Referitor la primul argument, se constată că potrivit art. 1 alin. (1) pct. 31 din Legea nr. 176/2010, declararea averii şi a intereselor este obligatorie pentru persoanele cu funcţii de conducere şi de control, precum şi pentru funcţionarii publici, inclusiv cei cu statut special, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul tuturor autorităţilor publice centrale ori locale sau, după caz, în cadrul tuturor instituţiilor publice.

Recurenta pretinde că aceste dispoziţii nu o privesc deoarece, pe de-o parte, nu este funcţionar public, iar pe de alta, SRR nu este instituţie publică.

Înalta Curte va înlătura această apărare.

Astfel, deşi este adevărat că recurenta nu este funcţionar public în sensul Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, este necontestat că în perioada în care a încheiat cele 63 de contracte cu soţul său C. (în calitatea acestuia de persoană fizică sau de persoană fizică autorizată), respectiv 01.09.2006 - 08.08.2013, a deţinut funcţii de conducere în cadrul SRR (redactor şef la Postul Radio România Cultural începând cu data de 15.02.2006 şi director artistic la Direcţia de Formaţii Muzicale, în cumul cu prima funcţie, începând cu 16.07.2012).

De asemenea, este dincolo de orice îndoială că SRR este o instituţie publică deoarece are caracteristicile pe care, în înţeles obişnuit, le au instituţiile publice, aşa cum bine au arătat atât instanţa de fond cât şi intimata:

- este destinată furnizării unui serviciu public de interes naţional [art. 1 alin. (1) din legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune];

- îşi desfăşoară activitatea sub controlul unei autorităţi publice, în speţă al Parlamentului (art. 2 din aceeaşi lege);

- utilizează resurse financiare publice [art. 39 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) din lege].

Aşadar, recurenta este titulara obligaţiei de declarare a averii şi intereselor iar Legea nr. 176/2010 este incidentă în cauză deoarece, în perioada de referinţă, a ocupat o funcţie de conducere într-o instituţie publică.

12. Referitor la al doilea argument, deşi este adevărat că dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003 nu se aplică recurentei deoarece din actele dosarului nu rezultă că ar fi fost membru în consiliul de administraţie sau în comitetul director al SRR, aşa cum greşit a presupus instanţa de fond, apărarea nu are niciun efect practic deoarece raportul de evaluare a cărei anulare se solicită nu se întemeiază pe aceste dispoziţii.

Altfel spus, conflictul de interese rezultă din faptul că, în calitate de persoană cu funcţie de conducere în cadrul unei instituţii publice a încheiat contracte cu soţul său, prin care a cheltuit resurse financiare ale instituţiei în beneficiul propriei familii, fiind lipsit de relevanţă că nu a fost membru în consiliul de administraţie sau în comitetului director al SRR.

13. Referitor la presupusa încălcare a principiului non bis în idem, se reţin următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 387/2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1750/A/17.12.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, recurenta a fost condamnată definitiv la pedeapsa de 1 an închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese în formă continuată.

Faptele imputate sunt aceleaşi cu cele avute în vedere în prezenta cauză.

Deşi raportul de evaluare nu aplică nicio sancţiune recurentei, în măsura în care acesta rămâne definitiv, va conduce la aplicare sancţiunilor administrative prevăzute de art. 25 din Legea nr. 176/2010. De asemenea, ar putea avea consecinţele civile la care fac referire dispoziţiile art. 23 din aceiaşi lege. De aceea, apărarea este relevantă în cauză.

Totuşi, împrejurarea că aceleaşi fapte au drept urmare aplicarea unor sancţiuni penale, administrative şi, dacă va fi cazul, civile, nu reprezintă o încălcare per se a principiului amintit deoarece sancţiunile au naturi şi scopuri diferite: dacă sancţiunea penală are în principal un rol punitiv, cea administrativă are preponderent un rol preventiv, iar cea civilă un rol reparator.

Situaţia în care, în urma săvârşirii unei fapte, se aplică un cumul de sancţiuni având natură şi scop diferit este una uzuală. Spre exemplu, atât dreptul penal cât şi dreptul administrativ reglementează atât sancţiuni principale cât şi sancţiuni complementare care, în cazul faptelor care au produs un prejudiciu evaluabil în bani, se cumulează cu răspunderea civilă patrimonială. Principiul este încălcat doar dacă două sau mai multe sancţiuni având aceiaşi natură şi acelaşi rol se aplică în mod consecutiv pentru aceiaşi faptă, având ca rezultat multiplicarea sancţiunii, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

În consecinţă, apărarea recurentei urmează să fie înlăturată.

14. De asemenea, va fi înlăturat şi argumentul referitor la presupusa încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile.

Astfel, norma de drept material care reglementează conflictul de interese aplicată recurentei de intimata Agenţia Naţională de Integritate (ANI) este prevăzută de art. 70 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, normă care a fost în vigoare pe întreaga perioadă de referinţă în care recurenta a încheiat cele 63 de contracte.

Este adevărat că în cauză este incidentă şi Legea nr. 176/2010, în vigoare din 05.09.2010, care reglementează atât norme de procedură (spre ex., competenţa ANI de a efectua verificarea şi de a întocmi raportul de evaluare) cât şi norme de drept material referitoare la declararea averii şi intereselor.

Totuşi, raportul de evaluare a cărei anulare se cere a aplicat din punct de vedere al dreptului material exclusiv dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003; singurele dispoziţii ale Legii nr. 176/2010 menţionate în raport conţin exclusiv norme de procedură [art. 10 lit. f), art. 19 şi art. 21 alin. (4)].

Astfel, art. 10 lit. f) din Legea nr. 176/2010 stabileşte competenţa inspectorilor de integritate de a întocmi rapoarte de evaluare în cazul în care, în urma evaluării, identifică elemente de încălcare a legislaţiei privind regimul declarării averii, al conflictelor de interese, respectiv al incompatibilităţilor, precum şi, după caz, a legislaţiei disciplinare, contravenţionale sau penale iar art. 19 şi 24 alin. (4) reglementează norma în temeiul căreia au fost sesizate organele de urmărire penală şi care stabileşte competenţa acestora de a efectua propriile verificări.

Este adevărat că în măsura în care raportul rămâne definitiv recurenta va suporta sancţiuni administrative şi posibile sancţiuni civile reglementate de aceiaşi lege prin norme de drept material, care se aplică doar pentru activitatea desfăşurată după intrarea în vigoare a legii. Dar, este important de observat că raportul de evaluare nu stabileşte astfel de sancţiuni deoarece Legea nr. 176/2010 nu dă în competenţa ANI posibilitatea de sancţionare a recurentei. De aceea, chestiunea aplicării sancţiunilor reglementate de Legea nr. 176/2010 nu face obiectul prezentei judecăţi.

15. Referitor la presupusa încălcare a dreptului UE, Înalta Curte constată că, prin Decizia nr. 1318/30.03.2017 dată în Dosarul nr. x/2014, s-a pronunţat asupra unor apărări identice într-o cauză asemănătoare cu cea prezentă.

Astfel, în ce priveşte cauza Bara, C-201/14, Înalta Curte a constatat că hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu este incidentă deoarece în cauza respectivă, reclamanţii erau persoane care obţineau venituri din activităţi independente, iar ANAF a transmis CNAS datele acelor persoane referitoare la veniturile lor declarate, pe baza cărora CNAS a calculat şi cerut plata restanţelor contribuţiilor la sistemul de asigurări de sănătate, date care au fost transmise potrivit art. 4 din Protocolul încheiat la data de 30.10.2007 între CNAS şi ANAF pe când în cauza de faţă (...) informaţiile au fost cerute şi, respectiv, transmise pe baza prevederilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 176/2010, potrivit cărora: "(1) Pe parcursul desfăşurării evaluării, inspectorul de integritate poate solicita tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, altor persoane juridice de drept public sau privat, precum şi persoanelor fizice documentele şi informaţiile necesare desfăşurării activităţii de evaluare, cu obligaţia păstrării confidenţialităţii. (2) La solicitarea motivată a inspectorului de integritate, persoanele fizice şi juridice, conducători: autorităţilor, ai instituţiilor sau ai societăţilor publice ori private, precum şi cei ai regiilor autonome sunt obligaţi să comunice acestuia, în termen de cel mult 30 de zile, datele, informaţiile, înscrisurile şi documentele solicitate potrivit prevederilor alin. (1), indiferent de suportul acestora, precum şi date, informaţii sau documente pe care le deţin, care ar putea conduce la soluţionarea lucrării".

Aşadar, s-a considerat ca fiind semnificativ că, spre diferenţă de cauza Bara, în speţă informaţiile şi datele au fost cerute, transmise şi preluate/prelucrate în baza şi în limitele legii, iar nu a unui protocol fără bază legală.

În ceea ce priveşte presupusa caducitate a Deciziei nr. 2006/928/CE şi, drept urmare, a Legii nr. 176/2010, Înalta Curte a constat că ambele acte normative sunt în fiinţă şi produc efecte şi că, dincolo de acest aspect, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu rezultă că între evenimentele legislative care pot surveni în existenţa unei legi după intrarea sa în vigoare s-ar număra şi caducitatea.

Raţionamentele mai sus arătate sunt aplicabile şi în prezenta cauză şi sunt de natură să înlăture apărarea recurentei bazată pe presupusa încălcare a dreptului Uniunii Europene prin sentinţa recurată.

Într-adevăr, cauza Bara, C-201/2014 se referă la o situaţie diferită şi, deci, nu este incidentă în cauză iar caducitatea reprezintă o cauză de ineficacitate aplicabilă unor acte civile în cazurile prevăzute de lege, fără efect asupra actelor normative emise de instituţiile UE sau de Parlamentul României.

16. În consecinţă, sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este legală sub aspectele aduse în discuţie de recurentă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident în cauză.

Drept urmare, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte, hotărând cu majoritate, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 754 din 8.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2018.

Opinia separată a domnului judecător D.:

Contrar opiniei majoritare, apreciez că soluţia legală era admiterea recursului reclamantei, casarea sentinţei recurate şi, după rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea raportului de evaluare atacat.

În opinia mea, instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale, în speţă neputându-se reţine că reclamanta ar fi exercitat o demnitate publică sau o funcţie publică; astfel cum rezultă din actele dosarului, aceasta era angajată a SRR în temeiul unui contract individual de muncă. Or, potrivit dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, "prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin". Aceasta înseamnă că, pentru existenţa conflictului de interese este necesar ca persoana în cauză să exercite o demnitate publică sau o funcţie publică.

Apreciez că exercitarea unei funcţii de conducere nu este suficientă pentru existenţa conflictului de interese, dacă această funcţie nu este o funcţie publică în sensul legii. Or, astfel cum rezultă din prevederile art. 2 alin. (2) şi art. 4 alin. (1) din Legea privind Statutul funcţionarilor publici nr. 188/1999, funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică, iar raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire. Ca urmare, nu se poate considera că o persoană angajată în baza unui contract individual de muncă exercită o funcţie publică.

De asemenea, se constată că secţiunile nr. 2 - 4 din Titlul IV, Capitolul 2 al Legii nr. 161/2003 nu fac vreo referire la posibilitatea existenţei conflictului de interese în privinţa unei persoane angajate în temeiul unei contract de muncă.

Chiar dacă reclamanta ar fi încadrată în categoria persoanelor cu funcţii de conducere şi control la care se referă dispoziţiile art. 1 alin. (1) pct. 31 din Legea nr. 176/2010, apreciez că acest act normativ nu a modificat definiţia conflictului de interese, în condiţiile în care titlul II din lege reglementează proceduri de asigurare a integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice. Din punct de vedere al dreptului substanţial, este evident că se menţine definiţia conflictului de interese prevăzută de art. 70 din Legea nr. 161/2003, această interpretare fiind, de altfel, confirmată de art. 32 din Legea nr. 176/2010 care prevede completarea dispoziţiilor acestei legi cu cele ale Legii nr. 161/2003.

În fine, apreciez că nu prezintă relevanţă în cauză nici reţinerea calităţii de funcţionar public a recurentei-reclamante în cuprinsul sentinţei penale de condamnare. Aceasta întrucât noţiunea de funcţionar public din dreptul penal diferă de cea din dreptul administrativ - art. 175 din Noul C. pen. defineşte funcţionarul public exclusiv din perspectiva legii penale.

GGC - GV