Continuous fraud conviction upheld; cassation appeal rejected for lack of jurisdiction and punishment-limit challenges.

Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casaţie

Index alfabetic: Drept procesual penal

- recurs în casaţie

- suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 1, pct. 12

1. În ipoteza în care judecătoria, conform art. 35 C. proc. pen., a judecat în primă instanţă infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) C. pen., nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., indiferent dacă în cursul urmăririi penale, anterior declinării competenţei în favoarea parchetului de pe lângă judecătorie, parchetul de pe lângă curtea de apel a emis o ordonanţă de clasare faţă de o persoană care are calitatea de avocat, cenzurată de curtea de apel conform art. 340 alin. (1) C. proc. pen. şi indiferent dacă, ulterior declinării competenţei, parchetul de pe lângă curtea de apel a preluat cauza în temeiul art. 325 alin. (1) C. proc. pen., preluarea în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale nemodificând competenţa de judecată a cauzei în primă instanţă.

2. În cadrul cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., referitor la aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege, nu poate fi examinată îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzute în art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen. privind acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii şi în art. 91 alin. (3) lit. c) C. pen. privind sustragerea de la urmărire penală, întrucât cenzurarea îndeplinirii ori a neîndeplinirii condiţiilor enunţate implică o reindividualizare a modalităţii de executare a pedepsei.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 25/RC din 22 ianuarie 2021

Prin sentinţa penală nr. 1819 din 3 octombrie 2019 pronunţată de Judecătoria Braşov, în baza art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. şi, respectiv, cu aplicarea art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înșelăciune în formă continuată.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., i-a fost interzisă inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani calculată de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i-a fost interzisă inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., a fost suspendată executarea pedepsei de 2 ani închisoare sub supraveghere pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani de la data rămânerii definitive a prezentei, conform art. 92 C. pen.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., pedeapsa complementară aplicată inculpatului se execută de la data rămânerii definitive a sentinţei.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat, pe durata termenului de supraveghere, la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., i s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 404 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 100 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educațională Braşov, Primăriei Municipiului Braşov sau în cadrul oricărei instituţii din subordinea Consiliului local al Municipiului Braşov.

I s-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi alin. (4) C. pen.

Prin decizia nr. 310/Ap din 8 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1819 din 3 octombrie 2019 pronunţată de Judecătoria Braşov, pe care a menţinut-o.

Împotriva deciziei din apel, la data de 31 august 2020, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., în termenul legal prevăzut în art. 435 C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 23 octombrie 2020, constatând că prezenta cerere de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplinește cerinţele prevăzute în art. 434 - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală a admis în principiu cererea de recurs în casaţie, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, între altele, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recursul în casaţie este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor în art. 438 C. proc. pen.

Aşadar, această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

În speţă, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casaţie, criticile acestuia fiind întemeiate, între altele, pe cazurile de casare prevăzute în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 şi pct. 12 C. proc. pen.

În raport de motivele de recurs în casaţie formulate, de dispoziţiile legale incidente şi scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în concret constată că criticile nu se circumscriu cazurilor de casare invocate, prevăzute în art. 438 alin. (1) pct. 1 şi pct. 12 C. proc. pen., în condiţiile în care, în realitate:

- judecata nu a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, fiind respectate în cursul judecăţii dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, astfel cum prevăd dispoziţiile legale anterior menţionate (pct. 1);

- inculpatul nu invocă împrejurarea că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (pct. 12), ci solicită o reindividualizare a modalității de executare a pedepsei, criticându-se soluţia de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei ce i-a fost aplicată, precum şi obligaţia de a presta o muncă în folosul comunității.

1. Astfel, referitor la cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs în casaţie invocat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă, în cursul judecăţii, nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acest caz de casare este incident numai atunci când judecata a fost făcută de o instanță inferioară celei legal competente - după materie sau după calitatea persoanei -, nerespectarea dispozițiilor privind competența având loc în cursul judecății, reglementarea fiind corespunzătoare modificărilor aduse de noua lege cu privire la condițiile în care poate fi invocată excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței, precum și cu privire la sancțiunea nulității absolute care poate fi invocată în orice stare a procesului, sancțiune ce intervine în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la tipurile de competență menționate, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) și alin. (3) C. proc. pen.

Cu privire la critica recurentului inculpat A. privind incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., se reţine că acesta a susţinut, în esenţă, că în speţă competenţa aparţinea Curţii de Apel Braşov, întrucât în cauză a fost cercetat şi un avocat.

Astfel, s-a susţinut de către recurent că în fond şi, implicit, în procedura de cameră preliminară, Judecătoria Braşov era necompetentă atât material, cât şi după calitatea persoanei să judece cauza, având în vedere că acesta a fost cercetat împreună cu avocatul B., instanţa de judecată fiind astfel inferioară ierarhic Curţii de Apel Braşov, competentă legal după calitatea persoanei să judece fondul cauzei. Din aceeaşi perspectivă, recurentul inculpat a susţinut că nici instanţa de apel nu era competentă să soluţioneze cauza, astfel cum a invocat în faţa instanţei şi cu ocazia judecării apelului.

În prezenta cauză, astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, iniţial s-au efectuat cercetări şi cu privire la numitul B., care avea calitatea de avocat, iar cu privire la acesta s-a emis o soluţie de clasare prin ordonanţa procurorului din data de 4 februarie 2016, dispunându-se totodată şi o soluţie de declinare a competenţei către Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov în vederea continuării cercetărilor faţă de recurentul inculpat din prezenta cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen., dispoziţiile art. 44 alin. (2) C. proc. pen. nu se aplică în cursul urmăririi penale şi, întrucât disjungerea şi declinarea au fost dispuse anterior sesizării instanţei, aceste dispoziţii invocate de recurent nu sunt aplicabile în cauză.

Ulterior, în temeiul art. 325 alin. (1) C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a dispus preluarea cauzei de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov pentru a fi efectuate cercetările în cauză.

Potrivit legii, această preluare de către parchetul superior ierarhic în vederea efectuării urmăririi penale nu conduce la o prorogare de competenţă, instanţa competentă rămânând cea prevăzută de lege potrivit infracţiunii săvârşite, în speţă, competentă să soluţioneze cauza în fond, privind pe inculpatul A., fiind judecătoria, conform dispoziţiilor art. 35 C. proc. pen.

De altfel, chestiunea competenţei instanţei a făcut obiectul procedurii de cameră preliminară, prin încheierea din 11 octombrie 2016 pronunţată de Judecătoria Braşov, definitivă prin încheierea nr. 232 din 15 decembrie 2016 a Tribunalului Braşov, prin respingerea contestației formulate de inculpatul A., stabilindu-se că Judecătoria Braşov este instanţa competentă să judece prezenta cauză.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului inculpat, potrivit căreia, în opinia sa, Curtea de Apel Braşov era competentă să soluționeze cauza în ceea ce îl priveşte, întrucât plângerea formulată împotriva soluţiei de clasare a fost soluţionată de către Curtea de Apel Braşov, se constată că este de asemenea neîntemeiată, plângerea respectivă fiind soluţionată în conformitate cu dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. proc. pen. raportate la art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., faţă de calitatea de avocat a numitului B., acest aspect neavând relevanță în cauza de faţă privindu-l pe inculpatul A.

În fine, se constată că în raport de motivele invocate de recurentul inculpat în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., în cursul judecăţii fiind respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, iar judecata nu a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, pentru a fi incident cazul de casare indicat.

2. În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit acestui caz de casare, hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Prin sintagma „pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

Din interpretarea literală a acestei dispoziţii legale, rezultă că se circumscriu cazului de casare menţionat acele situaţii în care este înfrânt principiul legalităţii pedepsei, printre altele, prin depăşirea limitelor legale, respectiv, stabilirea unei pedepse care fie depăşeşte limitele generale ale pedepsei ori se situează sub aceste limite, fie depăşeşte sau se situează sub limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită.

Or, în speţă, în raport cu criticile formulate prin prisma acestui caz de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta a fost invocat în mod formal, în condiţiile în care nu se critică faptul că pedepsele stabilite sunt într-un alt cuantum decât cel prevăzut de lege, în accepțiunea cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., ci în realitate se critică soluţia de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei ce i-a fost aplicată, precum şi obligaţia de a presta o muncă în folosul comunității.

În concret, criticile aduse de recurentul inculpat A. prin acest caz de casare se referă la împrejurarea că nu i-a fost solicitat şi nu a dat acordul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, sens în care, în opinia apărării, hotărârea atacată încalcă dispoziţiile prevăzute în art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., potrivit cărora „instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității (...)”. De asemenea, făcând referiri la mențiunile organului de urmărire penală din rechizitoriu, recurentul inculpat a susţinut că decizia atacată încalcă şi dispoziţiile art. 91 alin. (3) C. pen., care prevăd că nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă infractorul s-a sustras de la urmărirea penală.

Ambele critici vizează în concret o solicitare de reindividualizare a modalității de executare a pedepsei aplicate în cauză recurentului inculpat. Mai exact, aplicarea dispozițiilor legale invocate de recurent de către instanţa de apel presupunând pronunțarea unei soluţii de condamnare cu executarea pedepsei stabilite în cauză în regim de detenţie, în condiţiile în care recurentul critică, în concret, soluţia dispusă în baza art. 91 C. pen., de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare ce i-a fost aplicată în cauză.

Or, în speţă, prin decizia atacată, Curtea de Apel Braşov a fost învestită doar cu apelul inculpatului A. împotriva soluţiei instanţei de fond prin care s-a dispus, în baza art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., condamnarea inculpatului la o pedeapsă principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înșelăciune în formă continuată (7 acte materiale), a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani.

Totodată, în baza art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat, pe durata termenului de supraveghere, la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

De asemenea, în baza art. 93 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 404 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 100 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educațională Braşov, Primăriei Municipiului Braşov sau în cadrul oricărei instituţii din subordinea Consiliului local al Municipiului Braşov.

Sub un prim aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, nu poate face obiectul cenzurii instanţei solicitarea recurentului inculpat referitoare la reindividualizarea modalității de executare a pedepsei stabilite, în sensul de a se aprecia că în mod greşit s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere întrucât inculpatul nu şi-a dat acordul cu privire prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii ori că s-a sustras de la urmărirea penală, întrucât această solicitare nu poate fi examinată prin prisma cazului de recurs în casaţie invocat, şi anume art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., ca urmare a faptului că modalitatea de executarea a unei pedepse, la fel ca şi reţinerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei, reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei, fie în primă instanţă, fie în apel, numai acestea fiind în măsură să stabilească incidența dispoziţiilor legale invocate.

Pe de altă parte, procedând în sensul celor menţionate de către inculpat, în sensul de a se lua act că acesta nu şi-a dat acordul pentru prestarea unei munci neremunerată în folosul comunităţii ori să se aprecieze că s-a sustras de la urmărirea penală, instanţa de apel nu îi putea agrava inculpatului situaţia în propria cale de atac, prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare cu executare a pedepsei. Procedând astfel, instanţa de apel ar fi încălcat principiul non reformatio in pejus, când părții i se creează o situație nefavorabilă în propria cale de atac, aspect ce contravine dispozițiilor art. 418 C. proc. pen.

Se constată, aşadar, că susţinerile invocate de recurentul inculpat A. în sprijinul cazului de casare invocat nu reprezintă, în fapt, împrejurări referitoare la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel că acestea nu se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres şi limitativ prevăzut de lege.

Prin urmare, se reţine că, şi sub acest aspect, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate şi recursul în casaţie formulat în cauză este nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 310/Ap din 8 iulie 2020 a Curţii de Apel Braşov, Secţia penală.