Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 300/RC/2020 AI generated

Abuse in service by judge: criminal liability for nullifying final conviction via non bis in idem and scope of "unjust benefit" harm

Case Number Decizia nr. 300/RC/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the cassation appeal filed by the convicted defendant, thereby upholding the final appellate judgment that condemned her to a resulting penalty of seven years' imprisonment for abuse in service and fraud. The dispute centered on whether the defendant's conduct as a judge—specifically, the deliberate generation of a legal reasoning with the appearance of validity to admit an annulment challenge based on *non bis in idem* grounds, which nullified a prior final conviction and civil liability of another defendant—constituted a crime under Romanian law or was merely a disciplinary matter lacking the requisite immediate consequence of material damage. Relying on Article 438(1)(7) of the Code of Criminal Procedure regarding acts not provided for by law, the Court rejected the argument that the absence of specific material harm precluded criminal liability, establishing instead that the "unjust benefit" element of abuse in service under Article 132 of Law No. 78/2000 encompasses non-patrimonial advantages and the harm to the legitimate interests of the state and civil parties in the proper administration of justice. By confirming that the annulment of a final judgment produced a clear causal link to the obstruction of justice and the evasion of civil reparations, the Court held that the conviction fell within the scope of the penal norm, and ordered the defendant to pay judicial costs, leaving the prior convictions and civil restitution orders in force.

Legislator headnote

AI generated

art. 132 din Legea nr. 78/2000, art. 264 din C. pen, art. 71 alin. (2) din C. pen, art. 12 din Legea nr. 187/2012, art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen, art. 438 din C. proc. pen; Abuse in service by judge: criminal liability for nullifying final conviction via non bis in idem and scope of "unjust benefit" harm: În temeiul art. 71 alin. (2) din C. pen. 1969, s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) din teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 12 din Legea nr. 187/2012.

Keywords

AI generated
disciplinary liability judicial law civil judgment validity of service criminal damage benefit fraud

Cited Legislation

AI generated
art. 132 din Legea nr. 78/2000
1969 pentru săvârşirea în concurs ideal a infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art.
art. 264 din C. pen
1968 (5 ani închisoare) şi a infracţiunii prevăzute de art. 264 din C. pen.
art. 71 alin. (2) din C. pen
În temeiul art. 71 alin. (2) din C. pen.
art. 12 din Legea nr. 187/2012
1969, cu aplicarea art. 12 din Legea nr. 187/2012.
art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen
a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
art. 438 din C. proc. pen
În motivarea căii de atac, recurenta inculpată a menţionat că aceasta vizează atât latura penală, cât şi latura civilă şi se întemeiază pe cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin.
art. 433 din C. proc. pen
În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen.
art. 438 alin. (1) din C. proc. pen
În motivarea căii de atac, recurenta inculpată a menţionat că aceasta vizează atât latura penală, cât şi latura civilă şi se întemeiază pe cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Deliberând asupra recursului în casaţie exercitat de recurenta A., constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 81/F pronunţată la data de 10 mai 2018, în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) din teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. 1969 pentru săvârşirea în concurs ideal a infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 2481 din C. pen. 1968 (5 ani închisoare) şi a infracţiunii prevăzute de art. 264 din C. pen. 1968 (1 an închisoare), pedepsele aplicate în cauza pendinte fiind contopite cu pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 3/P din 26 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 242/A din 2.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, infracţiunile fiind săvârşite în concurs real.

În temeiul art. 71 alin. (2) din C. pen. 1969, s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) din teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 12 din Legea nr. 187/2012.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei A. reţinerea din data de 9.08.2013 şi arestul preventiv din 10.08.2013 la 2.09.2014 şi perioada executată de la 2.06.2016 la 17.10.2017 şi s-a menţinut liberarea condiţionată a acesteia dispusă prin Decizia penală nr. 502 din 17.10.2017 a Tribunalului Prahova.

S-au menţinut măsurile asigurătorii instituite faţă de inculpata A. prin Ordonanţa nr. 51/P/2012 din 31.03.2014 privind instituirea sechestrului asigurător şi a popririi până la concurenţa sumei de 18.839.684,5 RON şi a fost obligată inculpata la plata dobânzilor legale aferente sumei de 18.838.804,50 RON calculată de la data de 22.02.2012 (data pronunţării Deciziei penale nr. 381/2012) până la data de 25.10.2016 (data anulării Deciziei penale nr. 381/2012) către partea civilă SC B. SA prin lichidator judiciar C. SPRL şi lichidator D..

A fost obligată inculpata A. la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Prin Decizia nr. 102/A din 27 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 81/F din data de 10 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, a desfiinţat, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând, a înlăturat dispoziţia referitoare la menţinerea liberării condiţionate a inculpatei A. dispusă prin Decizia penală nr. 502 din 17.10.2017 a Tribunalului Prahova.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva aceleiaşi sentinţe, dispunându-se obligarea apelantei la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva Deciziei penale nr. 102/A din 27 martie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a declarat recurs în casaţie, inculpata A., prin avocat ales E., la data de 4 iunie 2019.

În motivarea căii de atac, recurenta inculpată a menţionat că aceasta vizează atât latura penală, cât şi latura civilă şi se întemeiază pe cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în argumentarea căruia a susţinut că infracţiunea de abuz în serviciu, astfel cum a fost reţinută în materialitatea sa, nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, în esenţă, recurenta a arătat că hotărârea atacată nu face nicio referire la paguba produsă ca urmare a acţiunii imputate, respectiv aceea că, în calitate de judecător şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu prin aceea că "a generat un raţionament juridic cu aparenţă de validitate pentru a pronunţa o anumită soluţie, în sensul că, împreună cu celelalte două judecătoare inculpate, F. şi G. au constatat în mod voit că, între Decizia x/2011 a Curţii de Apel Craiova şi Decizia x/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, există aceeaşi bază factuală şi au admis contestaţia în anulare formulată de H., contestaţie care era neîntemeiată."

În argumentarea cazului de casare, recurenta a invocat faptul că în lipsa oricărei referiri la cauzarea vreunui prejudiciu în dauna vreunei persoane fizice sau juridice, condamnarea s-a grefat pe o ipoteză de incriminare care nu este prevăzută de legea penală, deoarece pentru a angaja răspunderea penală, reaua-credinţă trebuia dublată de intenţia de a produce un prejudiciu, în acest sens a referit la considerentele Deciziei nr. x/2018 pronunţată de Curtea Constituţională.

Recurenta a susţinut că reaua credinţă poate constitui exclusiv temeiul unei acţiuni disciplinare, care, de altfel, a şi fost exercitată, procedura disciplinară fiind soluţionată definitiv prin respingerea acţiunii.

De asemenea, s-a arătat că decizia pronunţată în contestaţie în anulare a produs efecte exclusiv asupra laturii penale a cauzei, soluţionarea laturii civile nefiind posibilă în ipoteza încetării procesului penal pe motiv că în cauză există autoritate de lucru judecat, persoana vătămată având posibilitatea să exercite o acţiune civilă separată.

În opinia recurentei, pentru ca fapta să constituie infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile legale în vigoare, trebuia ca raţionamentul juridic cu aparenţă de legalitate reţinut în cauză să se refere în mod direct la producerea unui prejudiciu în dauna unei părţi, aspect ce nu a fost analizat de către instanţele de condamnare.

Recurenta a învederat şi că raţionamentul privind identitatea bazei factuale ce a stat la baza hotărârii la care se referă hotărârea de condamnare este eronat, sens în care a prezentat aspectele de fapt care susţin, în opinia sa, contrariul.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 11.10.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac, reţinându-se că, formal, criticile privind lipsa urmării imediate (producerea unui prejudiciu), ca element constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu pentru care a fost condamnată recurenta, se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpata A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurenta inculpată A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reţine că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probator.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată caracterul neîntemeiat al acestora.

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 2481 din C. pen. din 1968, constă în aceea că, în calitatea de judecător la Curtea de Apel Bucureşti şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, în sensul generării unui raţionament juridic, cu aparenţă de validitate, constatând cu rea-credinţă că, între Decizia penală nr. 1057 din 27.09.2011 a Curţii de Apel Craiova şi Decizia penală nr. 741 din 4.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, există aceeaşi bază factuală. Astfel, s-a reţinut că procedând în această modalitate faptică, inculpata, împreună cu colegele de complet, ce au făcut la rândul lor subiectul unor acuzaţii penale, au admis contestaţia în anulare formulată de numitul H. şi au desfiinţat hotărârea de condamnare, cu consecinţa obţinerii unui folos necuvenit de către acesta din urmă constând în exonerarea de la executare a unei pedepse privative de libertate de 7 ani închisoare, dar şi de la plata despăgubirilor civile în sumă de 18.839.684,5 RON, la care condamnatul fusese obligat către B..

Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpata a susţinut, în esenţă, că fapta reţinută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, deoarece faptei îi lipseşte urmarea imediată, acţiunea imputată nefiind de natură a crea un prejudiciu.

Critica recurentei inculpate este nefondată.

Astfel, norma de incriminare în vigoare la data faptei, defineşte abuzul în serviciu pentru care a fost condamnată inculpata ca "Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial". De altfel, sub acest aspect norma nu a suferit modificări de substanţă, textul menţionând cerinţa folosului necuvenit obţinut pentru sine sau pentru altul, folos ce poate consta atât în avantaje de ordin patrimonial - bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajarea ori promovarea în serviciu - fie în avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie obţinute nelegal.

În speţă, cerinţa folosului necuvenit, reţinută explicit prin rechizitoriu şi valorificată ca atare prin decizia instanţei de apel, s-a concretizat în avantajul asigurat inculpatului H., prin desfiinţarea soluţiei de condamnare definitive şi, implicit, înlăturarea obligaţiei stabilite în sarcina acestuia de a repara prejudiciul cauzat, fapt ce a condus la împiedicarea realizării scopului procesului penal, prin deturnarea cursului firesc al justiţiei.

Recurenta inculpată nu a contestat, de altfel, existenţa unei atare configurări concrete a folosului necuvenit, ca element de tipicitate obiectivă propriu infracţiunii asimilate celor de corupţie reţinută în sarcina sa, poziţia apărării limitându-se, practic, la a critica pretinsa lipsă a urmării imediate în forma unei pagube materiale generată de acţiune reţinută în sarcina recurentei.

Înalta Curte constată că o această susţinere reflectă valorificarea limitată şi selectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, prin accentuarea urmării imediate în forma unei pagube materiale şi ignorarea înţelesului complex al folosului necuvenit pe care s-a sprijinit, în substanţă, hotărârea instanţei de apel. Astfel, infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Prin infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000, legiuitorul a dorit incriminarea faptei de abuz în serviciu şi atunci când, pe lângă urmarea imediată prevăzută de dispoziţiile C. pen., subiectul activ al infracţiunii obţine pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit. Referitor la sintagma "a obţinut", Înalta Curte observă că aceasta are, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sensul de "a primit", "a dobândit", "a realizat". Aşadar, în ce priveşte folosul obţinut din săvârşirea infracţiunii, acesta presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar şi avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie legal nedatorate. Expresia "pentru sine ori pentru altul" se referă la destinaţia foloaselor, prin sintagma "pentru altul" legiuitorul înţelegând să incrimineze şi o destinaţie colaterală, deviată a foloaselor obţinute din săvârşirea acestei infracţiuni de către funcţionarul public.

Din examinarea coroborată a întregii argumentaţii expuse în decizia criticată rezultă neîndoielnic că instanţa de apel a reţinut în esenţă, că folosul necuvenit procurat inculpatului H. a constat în împiedicarea executării hotărârii de condamnare, iar vătămarea produsă se reflectă în principal, în atingerea adusă intereselor statului prin împiedicarea realizării justiţiei, iar în particular, în împiedicarea părţii civile de a recupera prejudiciul cauzat, chiar dacă împiedicarea a fost temporară şi parţială.

Relevante, în acest sens, sunt aspectele detaliate în hotărârea primei instanţe, rămasă definitivă sub acest aspect, potrivit cărora infracţiunea de abuz în serviciu a constat în generarea unui raţionament juridic cu aparenţă de validitate pentru a pronunţa o anumită soluţie a "produs, pe de o parte, urmarea corespunzătoare obiectului juridic generic (lezarea bunului mers al unei instanţe judecătoreşti, fiind afectat însuşi prestigiul justiţiei), iar pe de altă parte s-a produs o vătămare a intereselor legitime ale unor justiţiabili, persoane care au figurat în procesul penal anterior finalizat şi care au fost vătămate în anumite drepturi şi interese legitime (partea civilă B.)".

O atare argumentaţie relevă neechivoc concordanţa dintre acuzaţia adusă inculpatei prin actul de sesizare a instanţei şi fapta reţinută în sarcina acesteia prin hotărârea penală definitivă, iar, în final, corespondenţa dintre aceasta din urmă şi tiparul legal al incriminării prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen.

În acest ultim sens, instanţa de casaţie reţine că desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare şi de obligare la repararea prejudiciului cauzat, urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac, în speţă, contestaţia în anulare, este susceptibilă a asigura persoanei condamnate un avantaj nepatrimonial, de vreme ce pedeapsa aplicată nu mai poate fi executată şi lipseşte de fundament obligarea acestuia la repararea pagubei create prin infracţiunea pentru care a fost condamnat iniţial.

Contrar susţinerilor recurentei, înlăturarea condamnării produce efecte inerente asupra laturii civile, independent de posibilităţile persoanei prejudiciate de a se îndestula uzitând alte căi legale, chestiune a cărei analiză excedează prezentei căi de atac, fiind de altfel un demers pur speculativ.

Evaluarea instanţei supreme nu poate fi extinsă la chestiuni care excedează cazului de casare invocate şi motivelor expuse în cererea de recurs în casaţie şi care antamează, în realitate, exclusiv probleme de interpretare a probatoriului administrat sau de statuare asupra relei-credinţe cu care recurenta a acţionat.

Demersul imputat inculpatei şi reţinut în sarcina sa prin decizia atacată, constă în elaborarea cu rea-credinţă a unui raţionament juridic prin alterarea datelor factuale din dosarele penale în care a fost cercetat numitul H., pentru a fundamenta admiterea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare întemeiată pe cazul ce valorifică principiul non bis in idem, ceea ce a avut consecinţe directe asupra condamnării acestuia la pedeapsa închisorii şi asupra obligării sale la despăgubiri, prin desfiinţarea hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare, cu încălcarea art. 124, art. 129 din Constituţia României, art. 2, art. 5 alin. (2), art. 6 din C. proc. pen., art. 2 alin. (3), art. 16 alin. (2) Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

În mod asemănător cu prima instanţă, hotărârea instanţei de apel subliniază neechivoc rezultatul infracţiunii de abuz în serviciu, şi anume atingerea gravă adusă interesului general de înfăptuire a justiţiei şi, implicit, a intereselor legitime ale părţii civile B., afectându-se încrederea justiţiabililor în instituţiile chemate să aplice legea, evidenţiindu-se, astfel, şi legătura de cauzalitate între fapta imputată recurentei şi urmarea produsă.

Aşa cum s-a reţinut în considerentele Deciziei nr. x/2016 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. x din 08.07.2016) - paragraful 85 - "vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite nevoi, preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează." Or, prin prisma rolului său constituţional consacrat de art. 124 din legea fundamentală, "(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.", încălcarea acestei obligaţii fiind de natură a aduce atingere interesului legitim al înfăptuirii justiţiei.

Sub aspectul gravităţii atingerii aduse în speţă relaţiilor sociale ocrotite de lege şi a măsurii în care sancţionarea inculpatei prin mijloace penale corespunde exigenţelor principiului "ultima ratio", astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. x/2016 menţionată supra, paragraful 68), Înalta Curte constată că susţinerile recurentei aduc în discuţie o chestiune de apreciere a unor elemente esenţialmente de fapt, ce nu pot fi cenzurate în recurs în casaţie.

Evaluarea intensităţii şi întinderii vătămării aduse unui interes legitim ca efect al conduitei ilicite adoptate de un magistrat implică în mod necesar un proces de analiză a particularităţilor factuale ale activităţii ilicite şi a consecinţelor sale, menit a permite identificarea concretă a gravităţii vătămării şi a măsurii în care legea penală este singura aptă să asigure atingerea scopului urmărit de legiuitor.

În absenţa, de lege lata, a unei limitări normative privitoare la intensitatea vătămării cauzate prin fapta incriminată de art. 297 alin. (1) din C. pen., rezultă că, în contextul cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte poate cenzura tipicitatea abuzului în serviciu doar prin raportare la paguba sau vătămarea efectiv reţinute prin hotărârea definitivă, fără a supune unei reaprecieri proprii elementele pe baza cărora instanţele inferioare au concluzionat că acest rezultat a avut, în cazul concret, o gravitate suficient de însemnată pentru a justifica antrenarea răspunderii penale a autorului.

În cadrul procesual limitat specific recursului în casaţie, instanţa de casaţie nu este îndrituită să reevalueze elemente factuale, controlul său de legalitate limitându-se la verificarea existenţei rezultatului infracţiunii, ca cerinţă de conţinut obiectiv - chestiune de legalitate - nu şi a întinderii sau gravităţii concrete a acestui rezultat - chestiune de fapt, supusă aprecierii suverane a instanţelor de fond şi de apel. Or, în speţă, atingerea adusă interesului general de înfăptuire a justiţiei şi, implicit, intereselor legitime ale Curţii de Apel Bucureşti şi, în subsidiar, ale păţii civile, B., prin modalitatea contrară legii în care inculpata şi-a exercitat atribuţiile de serviciu, individualizează cu precizie rezultatul infracţional, fiind realizate şi sub acest aspect cerinţele de conţinut obiectiv ale infracţiunii.

Critica recurentei referitoare la incidenţa cazului de contestaţie în anulare ce a făcut obiectul soluţiei pronunţate de aceasta nu poate fi analizată în recurs în casaţie, întrucât presupune în mod necesar reevaluarea situaţiei de fapt reţinute cu autoritate de lucru judecat de instanţa de apel.

Argumentele vizând existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în procedura disciplinară ale căror statuări ar fi contrare hotărârii atacate, excedează de asemenea cazului de casare invocat, în condiţiile în care prin invocarea acestora, recurenta tinde în fapt la reevaluarea laturii subiective.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 102/A din data de 27 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Văzând art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 102/A din data de 27 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată A., în sumă de 157 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2020.

GGC - OB