Prison damages appeal annulled for failure to invoke statutory cassation grounds.

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. x/2016, la data de 11 noiembrie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând despăgubiri morale şi materiale în valoare de 250.000 euro.

În motivare, reclamantul a arătat că reclamă Statul Român pentru nereguli şi abuzuri petrecute asupra sa, aducându-i grave prejudicii morale şi materiale. A mai arătat că unele legi sunt confuze şi ilegale şi fără norme legale de aplicare, aşa cum este Legea nr. 254/2013 de executare a pedepselor.

Reclamantul a mai susţinut că pârâtul nu a reformat sistemul penitenciar din România conform normelor europene în vigoare, iar acesta a avut de suferit datorită condiţiilor inumane care se găsesc în momentul de faţă în închisorile din România. Mai arată că masa unui deţinut costă 3,7 RON pe zi, lipsesc medicamentele, iar spaţiile sunt supraaglomerate.

Pentru toate aceste motive, reclamantul se consideră parte vătămată şi parte civilă şi solicită instanţei obligarea pârâtului la despăgubiri morale şi materiale în valoare de 250.000 euro.

Prin Sentinţa civilă nr. 162/27.09.2017, Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, din cuprinsul art. 1357 C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se impune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: săvârşirea unei fapte ilicite, săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, existenţa unui prejudiciu existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Reclamantul a invocat săvârşirea unor fapte ilicite referitor la încălcarea drepturilor sale la vizită intimă, condiţiile minime de cazare, prevăzute de art. 69 şi art. 80 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, fără să fi urmat procedura expres reglementată de art. 56 din acelaşi act normativ.

Acest din urmă text de lege a reglementat o procedură specială de cercetare a plângerii deţinuţilor împotriva faptelor ilicite prin care au fost afectate drepturile acestora prevăzute de Capitolul V al Legii nr. 254/2013, şi anume plângerea la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată. Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea, prin încheiere motivată, împotriva căreia persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii. Contestaţia se judecă, în condiţiile reglementate de art. 39 din Legea nr. 254/2013, în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate şi a administraţiei penitenciarului şi se soluţionează prin sentinţă definitivă.

Art. 9 din acelaşi act normativ reglementează activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate, acesta având competenţa de soluţionare a plângerile deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege. Conform alin. (4) al art. 9, "În exercitarea atribuţiilor sale, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate audia orice persoană, poate solicita informaţii ori înscrisuri de la administraţia locului de deţinere, poate face verificări la faţa locului şi are acces la dosarul individual al deţinuţilor, la evidenţe şi orice alte înscrisuri sau înregistrări necesare pentru exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege", iar încheierile acestuia devenite executorii sunt obligatorii (alin. (5).

Faţă de prevederile legale indicate, cercetarea existenţei faptelor ilicite ce conduc la încălcarea drepturilor deţinuţilor la vizită intimă, condiţii de cazare, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu se poate realiza doar în cadrul plângerii la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, respectiv a instanţei penale, căreia îi revine competenţa materială şi funcţională de soluţionare a contestaţiei împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate.

Aşadar, una dintre cerinţele de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri (250.000 euro daune materiale şi morale), ce decurge din faptele ilicite invocate de reclamant, de competenţa instanţelor de drept comun, este exercitarea în prealabil a plângerii prevăzute de art. 56 raportat la art. 39 din Legea nr. 254/2013.

Având în vedere aceste considerente, constatând că reclamantul nu a urmat procedura de mai sus în cadrul căreia este reglementată cercetarea condiţiilor răspunderii delictuale privitor la faptele ilicite ce au ca obiect încălcarea drepturilor deţinuţilor, tribunalul a respins acţiunea având ca obiect pretenţii şi a constatat că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 31 din 22 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 161/27.09.2017, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. x/2016, ca nefondat, în baza aceloraşi considerente reţinute de instanţa de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., comunicat prin mail şi înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2016.

Prin cererea de recurs reclamantul a susţinut că decizia instanţei de apel este nedreaptă şi nejustă deoarece nimeni nu a verificat şi cercetat plângerea pe care a făcut-o, plângere în care a specificat că a fost torturat şi abuzat de Statul Român prin diverşi funcţionari, fiindu-i încălcate toate drepturile de cetăţean european şi expus unor traume fizice, psihice şi unor boli grave.

Recurentul-reclamant a formulat precizări la data de 20.09.2018 învederând că a formulat plângeri la toate forurile din România, prin care a arătat că îi sunt încălcate drepturile însă, de cele mai multe ori, nu a primit răspunsuri sau răspunsurile erau evazive. A solicitat admiterea recursului şi stabilirea despăgubirilor materiale şi morale ce i se cuvin. A ataşat precizărilor un set de înscrisuri în dovedirea susţinerilor sale.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului s-a opinat că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, completul urmând a aprecia însă, prioritar, în raport de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la chestiunea încadrării criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

După comunicarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului şi împlinirea termenelor legale procedurale prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 5 decembrie 2018, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părţilor.

Analizând recursul sub aspectul posibilităţii de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., chestiune reţinută prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres şi limitativ reglementate prin dispoziţiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., norme imperative, de ordine publică.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat. Lipsa acestor menţiuni este sancţionată cu nulitatea, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol.

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancţiunea nulităţii recursului în cazul în care motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze argumentele reţinute de instanţă în justificarea soluţiei pronunţate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În speţă, se constată că, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant nu a indicat niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum impun dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi nici nu a formulat vreo critică susceptibilă de încadrare, din oficiu, în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs nu se regăseşte o argumentaţie structurată din punct de vedere juridic în combaterea motivelor reţinute de curtea de apel în justificarea soluţiei de respingerea a apelului, recurentul-reclamant susţinând că este nemulţumit pentru că "nimeni nu a verificat şi cercetat plângerea pe care a făcut-o, plângere în care a specificat că a fost torturat şi abuzat de Statul Român prin diverşi funcţionari, fiindu-i încălcate toate drepturile de cetăţean european şi expus unor traume fizice, psihice şi unor boli grave."

Or, a motiva recursul implică obligaţia părţii de a arăta, în concret, în ce constă greşeala instanţei care a pronunţat hotărârea atacată din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., raportat la argumentele pe care instanţa şi-a fundamentat soluţia, exigenţă care, având în vedere susţinerile recurentului-reclamant, se constată că nu este îndeplinită în cauză.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei raportat la argumentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei şi încadrarea acestora în motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea unei hotărâri.

Având în vedere că recurentul-reclamant nu a dezvoltat critici care să vizeze nelegalitatea deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate de instanţă, din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acest act normativ.

Faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 31 din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 31 din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2018.

GGC - GV