Local Tax Assessments Annulled; Authorities' Appeal Rejected as Unfounded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 mai 2010, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Paşcani - prin Primar, Serviciul Finanţe Publice Locale din cadrul Direcţiei Economice a Primăriei Paşcani şi Primarul Municipiului Paşcani, a solicitat: anularea Deciziei de impunere nr. x/17.12.2007, anularea Deciziei nr. x/17.05.2010 de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere, suspendarea executării deciziei de impunere până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, anularea Notei de constatare nr. x/31.10.2007, anularea ca nelegală a Hotărârii Consiliului Local Paşcani nr. 1/2007 şi repararea integrală a prejudiciului material suferit.

Prin Sentinţa civilă nr. 241/CA/25.10.2010 a fost disjuns capătul de cerere vizând anularea H.C.L. Paşcani nr. 1/2007 şi a fost declinată competenţa de soluţionare a acestuia în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar capetele de cerere vizând anularea şi suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/17.12.2007 şi a Deciziei nr. x/17.05.2010, repararea prejudiciului material de 100.000 euro au fost suspendate până la soluţionarea cererii de anulare a H.C.L. Paşcani nr. 1/2007.

Prin Sentinţa civilă nr. 1337/16.09.2011 a Tribunalului Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cererea reclamantei de anulare a H.C.L. Paşcani nr. 1/2007 a fost respinsă ca nefondată, sentinţa rămânând irevocabilă prin Decizia civilă nr. 497/12.03.2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. x/2010.

Prin Sentinţa nr. 335/2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Serviciului Finanţe Publice Locale Paşcani şi a fost respinsă acţiunea ca nefondată.

Prin Decizia nr. 2428 din 23 mai 2014, Î.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei nr. 335/2012 a Curţii de Apel Iaşi, pe care a casat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Ulterior, cauza a fost strămutată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, unde a fost înregistrată sub nr. x/2010*.

Prin Sentinţa nr. 110 din 20 mai 2015, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL, a anulat Decizia nr. x/17.05.2010 emisă de Primăria oraşului Paşcani, Decizia de impunere nr. x/17.12.2007 şi Nota de constatare nr. x/31.10.2007 a Serviciului Finanţe Publice Locale al Primăriei Paşcani, judeţul Iaşi. Totodată, a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea capătului de cerere vizând plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune materiale şi morale şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/17.12.2007 a Primăriei Paşcani, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, şi a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 7000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Municipiul Paşcani, reprezentat prin Primar, şi Primarul Municipiului Paşcani.

Prin Decizia nr. 304 din 10 februarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.09.2016, sub nr. x/2010.

Prin Sentinţa nr. 40 din 14 martie 2017, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x din 17.12.2007, a admis în parte acţiunea, a anulat Decizia nr. x/17.05.2010 şi Decizia de impunere nr. x/17.12.2007 şi a obligat pârâţii să plătească reclamantei suma de 10.800 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâţii Municipiul Paşcani prin Primar, Serviciul Taxe şi Impozite Locale din cadrul Primăriei Municipiului Paşcani şi Primarul Municipiului Paşcani solicitând modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate sau, în cazul constatării unor motive de casare, retrimiterea cauzei pentru o completă cercetare a fondului cauzei.

Prin Decizia nr. 2475 din 24 iulie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia tardivităţii formulării recursului, invocată prin întâmpinare, a admis recursul declarat de Municipiul Paşcani, prin Primar, Serviciul Taxe şi Impozite Locale din cadrul Primăriei Municipiului Paşcani şi Primarul Municipiului Paşcani împotriva Sentinţei nr. 40 din 14 martie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2010.

Prin încheierea de şedinţă din 8 mai 2018, s-a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x/17.12.2007 şi a Deciziei nr. x/17.05.2010, motivat de faptul că reclamanta nu a făcut dovada plăţii cauţiunii.

2. Hotărârea recurată

Prin Sentinţa nr. 140 din 11 decembrie 2018, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Paşcani, prin Primar, Primăria Municipiului Paşcani - Serviciul Taxe şi Impozite Locale şi Primarul Municipiului Paşcani; a anulat Decizia nr. x/17.05.2010 emisă de Primăria oraşului Paşcani şi Nota de constatare nr. x/31.10.2007 a Serviciului Finanţe Publice Locale al Primăriei Paşcani. De asemenea, a obligat pârâţii Municipiul Paşcani, prin Primar, Primăria Municipiului Paşcani - Serviciul Taxe şi Impozite Locale şi Primarul Municipiului Paşcani la plata către reclamanta SC A. SRL a sumei de 20366,70 RON cheltuieli de judecată.

În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că prin Decizia de impunere nr. x/17.12.2007 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii de plată faţă de bugetul local al municipiului Paşcani în sumă de 1.225.436,04 RON, din care 986.571 RON debit şi 238.865,04 RON accesorii, reprezentând taxa pentru ocuparea fără forme legale a domeniului public în perioada anilor 2003 - 2007, accesoriile pentru diferenţele suplimentare fiind calculate până la data de 31.10.2007. Raportul de constatare la care s-a făcut trimitere prin decizia de impunere poartă, în realitate, denumirea de notă de constatare şi conţine motivele avute în vedere de autoritatea publică locală la stabilirea taxei pentru ocuparea fără forme legale a unei suprafeţe de 112 mp aparţinând domeniului public.

Prin Decizia nr. x/17.05.2010 contestaţia a fost respinsă, iar împotriva acesteia reclamanta a formulat acţiune în anulare.

Primul motiv de nulitate invocat de reclamantă se întemeiază pe faptul că autoritatea pârâtă a emis decizia de impunere fără respectarea art. 9 şi art. 107 C. proc. fisc. , aspect cu privire la care instanţa a reţinut că taxa pentru ocuparea fără drept a terenului din domeniul public, fără contract de închiriere sau concesiune, a fost stabilită în baza Hotărârilor Consiliului Local Paşcani nr. 46/2002, nr. 115/2003, nr. 71/2004, nr. 93/2005 şi nr. 1/2007; aceste hotărâri sunt acte administrative ce nu au fost revocate sau anulate şi, prin urmare, sunt obligatorii şi executorii, astfel că pentru punerea lor în aplicare administraţia publică locală, prin compartimentul specializat, are posibilitatea de a calcula respectiva taxă.

Referitor la o eventuală inspecţie fiscală pentru efectuarea de măsurători ale terenului pretins ocupat în vederea calculării taxei, care se raportează la unitatea de suprafaţă, prima instanţă a reţinut că reglementările de la art. 109 şi art. 94 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 nu se referă la constatarea unui fapt juridic, şi anume la constatarea ocupării unei suprafeţe de teren proprietate publică fără existenţa unui contract de concesiune şi la determinarea în concret a suprafeţei ocupate, astfel că acestea nu fac parte dintre activităţile pe care organele de inspecţie fiscală le pot întreprinde, motiv pentru care prima instanţă a apreciat că în speţă nu este aplicabil art. 94 C. proc. fisc. , astfel că nu există obligativitatea întocmirii Raportului de inspecţie fiscală, ca act premergător al deciziei de impunere, şi nici nu sunt aplicabile dispoziţiile privind informarea contribuabilului sau discuţia finală cu acesta.

Prima instanţă a menţionat că starea de fapt privind ocuparea suprafeţei de 112 mp reiese din Nota de constatare nr. x încheiată la data de 31.10.2007 şi din planul de situaţie de la dosarul x/2010, întocmite de serviciul de specialitate al autorităţii pârâte, pentru care nu era necesară participarea unui expert topo-cadastral.

În ce priveşte calcularea taxei pentru perioada 2003 - 2007, s-a reţinut că raportat la dispoziţiile art. 91 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc. , stabilirea taxei pentru anii 2003 - 2007 s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale în materia prescripţiei.

Apreciind că stabilirea taxei pentru ocuparea fără contract de concesiune sau de închiriere se face proporţional atât cu suprafaţa de teren ocupată, cât şi cu intervalul de timp în care are loc acţiunea de ocupare, prima instanţă a constatat că aspectele procedurale invocate de reclamantă pentru anularea Deciziei de impunere nr. x/17.12.2007 şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. x/17.05.2010 sunt nefondate.

Referitor la suprafaţa de teren în discuţie s-a reţinut că reclamanta deţinea în strada x nr. 22 - 24, Paşcani, suprafaţa de 180 mp teren, în baza contractului de concesiune nr. x/16.03.1998, dar că în anul 1995, Consiliul Local al municipiului Paşcani a concesionat numitului B., asociat şi administrator al societăţii reclamante, suprafaţa de 80 mp teren situat în aceeaşi locaţie, fiind încheiat contractul de concesiune nr. x/15.06.1995.

Art. 10 lit. d) din acest contract prevede că pentru renunţarea la concesiune nu este suficientă manifestarea de voinţă a concesionarului, ci aceasta trebuie verificată de o comisie mixtă, formată cel puţin din reprezentaţii părţilor contractante, care hotărăsc asupra continuării sau încetării contractului, astfel că doar cererea concesionarului, adresată autorităţii pârâte la data de 10.07.1997, de a renunţa la contractul de concesiune nr. x/15.06.1995, nefiind urmată de procedura prevăzută la clauza inserată la art. 10 lit. d) din contract, este lipsită de efecte juridice.

De altfel, contractul de concesiune nr. x/15.06.1995 a fost urmat de încheierea a două acte adiţionale, unul anterior Notei de constatare nr. x/31.10.2007 şi Deciziei de impunere nr. x/17.12.2007 (actul adiţional nr. 19457/09.12.2004) şi unul ulterior acestor acte, dar anterior emiterii Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. x/17.05.2010 (respectiv actul adiţional nr. x/29.08.2008). Prin încheierea actelor adiţionale, autoritatea publică locală a recunoscut expres dreptul reclamantei de a poseda şi folosi suprafaţa de teren de 80 mp ce face obiectul contractului de concesiune nr. x/15.06.1995. S-a mai reţinut că şi concluziile raportului de expertiză converg către cele reţinute de instanţă pe baza probei cu înscrisuri.

Prima instanţă a concluzionat că la data emiterii deciziei de impunere reclamanta deţinea suprafaţa de teren de 80 mp, conform contractului de concesiune nr. x/15.06.1995, şi suprafaţa de 180 mp, conform contractului de concesiune nr. x din 16.03.1998, terenuri care nu se suprapun, ci sunt unul în continuarea celuilalt şi, cum valabilitatea contractelor de concesiune nu poate fi pusă sub semnul îndoielii, pârâta avea obligaţia, potrivit contractelor şi dispoziţiilor legale, să nu îl tulbure pe concesionar în exerciţiul drepturilor rezultate din contractele de concesiune şi să respecte posesia şi folosinţa terenului cu privire la suprafeţele contractate.

A apreciat că, ignorând dreptul reclamantei de a deţine întreaga suprafaţă de teren, conform celor două contracte de concesiune, pârâta a exercitat dreptul de apreciere cu exces de putere.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 140 din 11 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Paşcani şi Primarul Municipiului Paşcani solicitând admiterea recursului şi respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În motivarea recursului, recurenţii-pârâţi au arătat că instanţa a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale în materie, materialului probator administrat în cauză şi raportului juridic dedus judecăţii şi a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică.

Deşi în mod corect Serviciul Taxe şi Impozite Locale a stabilit obligaţiile fiscale datorate bugetului local al Municipiului Paşcani de reclamanta SC A. SRL, calculate pentru perioada 2003 - 2007, pentru ocuparea şi folosirea fără bază legală a unei suprafeţe de teren ce se află în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, în ceea ce priveşte modul de stabilire a suprafeţei de teren, instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale, stabilind că titularii contractelor de concesiune nr. x/1995 (concesionar B. pentru suprafaţa de 80 mp) şi nr. x/1998 (concesionar SC A. SRL pentru suprafaţa de 180 mp) sunt aceeaşi persoană, astfel încât să se asigure continuitatea deţinerii legale a suprafeţei de teren domeniu public.

Consideră recurenţii că potrivit reglementărilor legale, şi de la acea vreme, respectiv anul 2007 când a fost emisă Nota de constatare, dar nici anterior, persoana fizică semnatară a unui contract de concesiune nu putea fi asimilată unei persoane juridice, chiar şi în calitatea sa de administrator al acesteia, fapt ce reiese şi din modificarea titularului Contractului de concesiune nr. x/1995, prin Actul adiţional nr. x/29.08.2008, la cererea reclamantei înregistrată sub nr. x/14.08.2008.

De asemenea, recurenţii se întreabă care este motivul încheierii contractului de concesiune din anul 2009 cu privire la o suprafaţă de teren de 110 mp, în situaţia în care se admite motivarea potrivit căreia SC A. SRL deţinea suprafaţa de teren domeniu public încă din anul 1995.

Recurenţii-pârâţi susţin că din analiza Notei de constatare nr. x/31.10.2007 rezultă că la data întocmirii acesteia au fost făcute măsurători asupra terenului ocupat de SC A. SRL şi s-a întocmit şi o schiţă plan a terenului ocupat efectiv de aceasta, de către Serviciul Urbanism, Disciplina în Construcţii şi Amenajarea Teritoriului din cadrul Primăriei Paşcani, constatându-se la acea dată că reclamanta ocupă fără just titlu suprafaţa de 292 mp din domeniul public al UAT Paşcani, în condiţiile în care avea contract de concesiune valabil încheiat doar pentru suprafaţa de 180 mp, respectiv contractul de concesiune nr. x din 16.03.1998.

Mai arată că, întrucât măsurătorile specialiştilor topo-cadastrali ai autorităţii publice locale au caracter oficial şi reprezintă temeiul care a stat la baza emiterii de către organul fiscal a titlului de creanţă fiscală, schiţa plan nu poate fi considerată un act lipsit de temei legal şi forţă juridică.

Prin urmare, consideră că Nota de constatare nr. x/31.10.2007 reflectă calculul sumelor datorate constituite din debite şi accesorii, stabilite pe baza nivelului taxelor stabilite prin hotărârile anuale privind impozitele şi taxele locale adoptate de către Consiliul Local Paşcani.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei tardivităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

În ce priveşte excepţia tardivităţii recursului a arătat că sentinţa a fost comunicată recurenţilor la data de 13.02.2019, conform menţiunii olografe a factorului poştal, astfel că termenul de 15 zile pentru exercitarea căii de atac s-a împlinit la data de 28.02.2019, ora 24, şi cum cererea de recurs a fost depusă la poştă la data de 01.03.2019, recursul este tardiv introdus.

Pe fondul cauzei, referitor la motivul de recurs vizând interpretarea greşită a dispoziţiilor legale, arată că acesta nu a fost argumentat, nefiind indicate dispoziţiile legale greşit interpretate de prima instanţă, astfel că este nemotivat.

Al doilea motiv de recurs potrivit căruia prima instanţă a considerat în mod greşit că titularul contractului de concesiune din 1995 este acelaşi cu titularul contractului de concesiune din 1998 este nefondat, sens în care intimata reclamantă a prezentat situaţia de fapt susţinând că pentru folosirea terenului era semnat un contract de concesiune şi municipalitatea încasa în mod regulat taxa de concesiune.

A mai precizat că nota de constatare are la bază schiţa plan manuscrisă a Serviciului Urbanism, care este informă fiind lovită de nulitate absolută, din moment ce nu au fost făcute măsurători la faţa locului.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. În ceea ce priveşte declararea în termen a recursului, Înalta Curte constată că, în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora: "Hotărârea pronunţată în prima instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Conform art. 101 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul. Alin. 5 al aceluiaşi articol prevede că termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.

Se constată că sentinţa recurată a fost comunicată pârâţilor Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Paşcani şi Primarul Municipiului Paşcani la data de 13.02.2019, iar cererea de recurs a fost înaintată prin poştă la data de 01.03.2019, conform ştampilei aplicate pe plicul de corespondenţă (verso) depus la dosarul de recurs.

Având în vedere data comunicării hotărârii recurate, rezultă că ultima zi de declarare a recursului, calculată potrivit dispoziţiilor art. 101 din vechiul C. proc. civ., era data de 01.03.2019, termenul împlinindu-se într-o zi lucrătoare. Prin urmare, se constată că recursul a fost formulat cu respectarea termenului legal pentru declararea acestei căi de atac.

2. Referitor la fondul recursului, analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor din întâmpinare şi a disp. art. 3041 din vechiul C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, faţă de următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se reţine că formează obiectul analizei instanţei de control judiciar numai criticile formulate prin cererea de recurs, faţă de disp. art. 303 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. conform cărora recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs şi de disp. art. 306 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. potrivit cărora motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părţilor. Întrucât instanţa de recurs "poate" să invoce din oficiu motive de ordine publică înseamnă că nu este obligată să procedeze în acest mod. Nu doar că instanţa de recurs nu are obligaţia de a invoca din oficiu motive de ordine publică, dar nu are nici obligaţia de a-şi însuşi şi, implicit, de a examina motivele de recurs invocate de parte după expirarea termenului de motivare a recursului, care constituie motive de ordine publică, nefiind reglementat un temei juridic în acest sens.

În consecinţă, criticile invocate pentru prima dată la termenul la care au avut loc dezbaterile pe fondul recursului, menţionate în notele de concluzii scrise depuse la dosar pentru termenul respectiv, nu vor fi analizate de instanţa de recurs având în vedere că au fost invocate după expirarea termenului impus de art. 303 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. şi că instanţa de recurs "poate" să invoce din oficiu motive de ordine publică, neavând această obligaţie. Prin prisma lipsei acestei obligaţii nu se impune a se analiza dacă respectivele critici aduse sentinţei constituie sau nu motive de recurs de ordine publică.

Astfel, în aceste concluzii scrise este criticat singurul act adiţional la contractul de concesiune din 1995, încheiat până la momentul emiterii actelor de impunere fiscală, care modifică doar modalitatea de plată, act care în opinia recurenţilor nu are niciun fel de valoare juridică deoarece este încheiat între alte părţi decât părţile contractului de concesiune, motiv pentru care consideră că se impune înlăturarea lui.

De asemenea, se invocă nerespectarea deciziei de casare nr. 304/10.02.2016 sub aspectul neanalizării efectelor noului contract de concesiune din 2009 asupra soluţionării cauzei, dar şi sub aspectul reţinerii concluziilor expertizei efectuate în cauză, care nu a valorificat voit documentaţiile cadastrale ale terenurilor, aşa cum sunt înscrise în Cartea funciară şi necontestate, instanţa care a dispus casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare impunând atât valorificarea documentaţiilor cadastrale la momentul identificării terenurilor - obiect al celor trei contracte de concesiune, cât şi avizarea raportului la O.C.P.I., ceea ce nu s-a realizat la fond. Procedând astfel, consideră recurenţii că nu au fost respectate nici obligaţiile expres impuse de ultima decizie de casare, nr. 2475/2017, care a fost încălcată şi din cauza faptului că instanţa de fond nu a făcut nicio referire la recunoaşterea de către reclamantă a încetării contractului de concesiune încheiat în 1995, aşa cum a dispus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu a făcut nicio analiză a acestui fapt.

Mai susţin recurenţii în notele scrise că Decizia de casare nr. 304/10.02.2016 a fost încălcată şi prin prisma faptului că, deşi instanţa de fond a constatat că reclamanta stăpânea în 2007 suprafaţa de teren de 290 mp, cu 30 mp mai mult decât suprafaţa la care avea dreptul, alege totuşi să anuleze integral decizia de impunere, deşi putea fi anulată cel mult în parte. Situaţia este identică şi în privinţa sentinţei care formează obiectul prezentului recurs.

Aşa cum s-a precizat deja în considerentele mai sus expuse, toate aceste critici nu pot face obiectul analizei instanţei de control judiciar.

În ceea ce priveşte criticile formulate prin cererea de recurs, se reţine că acestea vizează două aspecte şi anume:

- în mod greşit s-a stabilit că titularii contractelor de concesiune nr. x/1995 (concesionar B. pentru suprafaţa de 80 mp) şi nr. x/1998 (concesionar SC A. SRL pentru suprafaţa de 180 mp) sunt aceeaşi persoană, astfel încât să se asigure continuitatea deţinerii legale a suprafeţei de teren domeniu public;

- măsurătorile specialiştilor din domeniul topo-cadastral ai autorităţii publice locale au caracter oficial şi reprezintă temeiul care a stat la baza emiterii de către organul fiscal a titlului de creanţă fiscală, astfel că schiţa plan nu poate fi considerată un act lipsit de temei legal şi forţă juridică. Prin urmare, consideră recurenţii că Nota de constatare nr. x/31.10.2007 reflectă calculul sumelor datorate constituite din debite şi accesorii, stabilite pe baza nivelului taxelor stabilite prin hotărârile anuale privind impozitele şi taxele locale adoptate de către Consiliul Local Paşcani.

Referitor la primul aspect se reţine, pe de o parte, că recurenţii nu precizează care sunt dispoziţiile legale despre care susţin că au fost aplicate greşit de instanţa de fond, limitându-se la formulări generice de tipul: "dispoziţiile legale aplicabile" "potrivit reglementărilor legale, şi de la acea vreme, respectiv anul 2007 când a fost emisă Nota de constatare, dar nici anterior (...)".

Pe de altă parte, rezultă din înscrisurile depuse la dosar că prin cererea nr. x/10.11.1994, Societatea A. SRL a solicitat Consiliului local al oraşului Paşcani concesionarea unui teren în suprafaţă de 80 mp, în vederea construirii unei staţii de salvare, conform documentelor anexate. Totodată, a solicitat şi eliberarea autorizaţiei de construcţie pentru acest obiectiv. Cererea a fost semnată de B., în calitate de director general al societăţii.

În Referatul nr. x/30.11.1994 al Compartimentului de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul primăriei Paşcani se menţionează că cererea de concesionare a fost depusă de Societatea A. SRL.

Prin Hotărârea nr. 29/2.12.1994, Consiliul local al municipiului Paşcani, având în vedere acest referat a aprobat concesionarea unei suprafeţe de teren intravilan situate în Paşcani, judeţul Iaşi, contractul de concesiune nr. x/15.06.1995 fiind încheiat cu B., având statutul juridic de persoană fizică. Ulterior au fost semnate două acte adiţionale la contract - nr. x/9.12.2004 şi nr. y/29.08.2008.

Actul adiţional nr. x/9.12.2004 a fost încheiat de Primăria municipiului Paşcani cu SC A. SRL, în calitate de concedent, reprezentată prin dl. B. - director general.

În anul 1998 a fost încheiat contractul de concesiune nr. x/16.03.1998 cu SC A. SRL având ca obiect un teren în suprafaţă de 180 mp situat în Paşcani, judeţul Iaşi, la acest contract fiind încheiate două acte adiţionale, nr. x/13.12.2002 şi nr. y/4.08.2008.

În consecinţă, nu poate fi reţinută critica potrivit căreia instanţa de fond a asimilat persoana fizică semnatară a unui contract de concesiune cu persoana juridică, din moment ce chiar persoana juridică SC A. SRL este menţionată în calitate de concedent în actul adiţional nr. x/9.12.2004 la contractul de concesiune încheiat în anul 1995, această persoană juridică fiind cea care a formulat cererea de concesionare, fapt reţinut în referatul sus menţionat.

Critica adusă sentinţei, referitoare la actul adiţional nr. x/9.12.2004 la contractul de concesiune din anul 1995, act care în opinia recurenţilor nu are niciun fel de valoare juridică fiind încheiat între alte părţi decât părţile contractului, nu poate fi examinată de instanţa de recurs, astfel cum rezultă din considerentele care au fost expuse cu privire la motivele de recurs de ordine publică.

Recurenţii apreciază că o dovadă a imposibilităţii acestei asimilări o reprezintă şi modificarea titularului contractului de concesiune nr. x/15.06.1995, prin actul adiţional nr. x/29.08.2008, la cererea reclamantei înregistrate sub nr. x/14.08.2008.

Înalta Curte constată că cererea invocată de recurenţi nu este depusă de reclamanta SC A. SRL, ci de A. Paşcani, actul adiţional nr. x/29.08.2008 fiind încheiat de Consiliul local al municipiului Paşcani cu A.

În cererea de recurs se face referire şi la contractul de concesiune încheiat în anul 2009 cu privire la o suprafaţă de teren de 110 mp situată la aceeaşi adresă, recurenţii întrebându-se care este motivul încheierii acestui contract în situaţia în care se admite motivarea potrivit căreia SC A. SRL deţinea suprafaţa de teren domeniu public încă din anul 1995.

Se reţine că recurenţii au în vedere Contractul de concesiune nr. x/23.11.2009 care a fost încheiat cu A. şi nu cu reclamanta SC A. SRL, ulterior emiterii deciziei de impunere şi a notei de constatare în anul 2007. Simpla întrebare cu privire la motivul încheierii acestui contract nu este de natură să constituie un argument în sprijinul soluţionării favorabile a recursului.

În privinţa celui de-al doilea aspect invocat în cererea de recurs, care vizează măsurătorile efectuate de specialiştii topo-cadastrali ai autorităţii publice locale, concretizate în schiţa plan depusă la dosar care, în opinia recurenţilor, nu poate fi considerată un act lipsit de temei legal şi forţă juridică, instanţa de recurs constată că ceea ce critică recurenţii este faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere schiţa întocmită de Serviciul urbanism al primăriei, ce a stat la baza emiterii notei de constatare nr. x/31.10.2007, susţinând în cererea de recurs că, având în vedere că stabilirea sumelor are ca temei legal măsurătorile oficiale executate de funcţionarii de specialitate în domeniul urbanismului şi amenajării teritoriului, decizia de impunere are caracter legal şi temeinic.

În această privinţă, Înalta Curte reţine că respectiva schiţă este un înscris folosit în probaţiune de pârâţi, care poate fi avut în vedere la soluţionarea cauzei în măsura în care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

În acest sens, în considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nr. 2428/23.05.2014, prin care a fost casată Sentinţa nr. 335/2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, se arată că schiţele întocmite de autoritatea pârâtă nu au forţă probantă absolută, cum greşit a reţinut instanţa de fond. Acestea sunt acte ale pârâtei şi, ca urmare, ele pot fi contestate, motiv pentru care instanţa este datoare să dispună efectuarea de probatorii.

La rejudecarea cauzei s-a procedat la administrarea probei cu expertiza topografică, iar concluziile acesteia au fost avute în vedere de instanţa de fond la pronunţarea sentinţei recurate, împrejurarea că datele cuprinse în schiţa respectivă nu concordă cu concluziile raportului de expertiză nefiind de natură să afectele legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate, din moment ce pârâţii nu au înţeles să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză.

Astfel, prin adresa nr. x/6.11.2018, pârâţii au transmis instanţei, urmare a primirii adresei prin care li s-a comunicat raportul de expertiză punându-li-se în vedere că au posibilitatea de a formula obiecţiuni, că ţin să contrazică susţinerile expertului de la pct. 6 al raportului de expertiză întrucât, prin cererea nr. x/10.07.1997, B. solicita preluarea în concesiune a suprafeţei de 180 mp teren situat în municipiul Paşcani, str. x, cu precizarea expresă a faptului că "(...) prin prezenta renunţ la contractul de concesiune nr. x/15.06.1995, conform cap. VI art. 10, pct. 10D, urmând ca suprafaţa de 80 mp din acest contract să fie inclusă în suprafaţa de 180 mp menţionaţi în cererea de mai sus", astfel contractul nr. x/15.06.1995 a încetat, iar suprafaţa de 80 mp a fost inclusă în cei 180 mp concesionaţi prin contractul nr. x/1998. Mai arată pârâţii, în respectiva adresă, că mergând pe aceeaşi idee, expertul, în tot cuprinsul raportului de expertiză susţine că înscrierea în Cartea funciară a primăriei municipiului Paşcani s-a făcut în mod greşit, chiar şi în ceea ce priveşte suprafaţa de 110 mp din contractul de concesiune nr. x/2009, ceea ce este greşit.

Având în vedere încetarea contractului nr. x/15.06.1995, schiţele terenurilor ce fac obiectul contractelor de concesiune către SC A. SRL sunt corect întocmite.

Se constată aşadar, că pârâţii s-au limitat la exprimarea dezacordului faţă de concluziile pct. 6 al raportului de expertiză, prin prisma corectitudinii întocmirii schiţei care a stat la baza emiterii notei de constatare nr. x/31.10.2007, dar nu au înţeles să formuleze obiecţiuni la concluziile expertului, motivate în raport atât cu înscrisurile depuse la dosar, cât şi cu îndrumările instanţelor de recurs din deciziile de casare, criticile aduse concluziilor raportului de expertiză fiind prezentate abia în notele scrise depuse în dosarul de recurs pentru termenul de judecată din 27.06.2019, sub forma unui motiv de recurs de ordine publică.

De altfel, în încheierea de şedinţă de la termenul din 13.11.2018 se consemnează că "instanţa a constatat că prin adresa depusă la dosar, pârâta a prezentat opinia sa proprie cu privire la anumite constatări ale expertului cu privire la legalitatea unor înscrieri în cartea funciară şi, prin urmare, acestea nu pot calificate ca obiecţiuni la raportul de expertiză".

În aceste condiţii, împrejurarea că instanţa de fond a valorificat concluziile raportului de expertiză la pronunţarea soluţiei nu constituie un argument în sensul soluţionării favorabile a prezentei căi de atac, simplul fapt că schiţa terenurilor în discuţie este întocmită de specialişti ai autorităţii pârâte neputând fundamenta legalitatea actelor administrative contestate, câtă vreme nu se coroborează cu celelalte probe administrate.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală şi temeinică, în temeiul art. 312 din vechiul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Municipiul Paşcani prin Primar, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Paşcani şi Primarul Municipiului Paşcani împotriva Sentinţei nr. 140 din 11 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iulie 2019.

GGC - GV