Religious property restitution denied due to automatic state land acquisition under Law 58/1974 and legislative exclusion of demolished structures from compensation under Emergency Ordinance 94/2000

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Acţiunea judiciară

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună:

I. În principal:

1) anularea Deciziei nr. 3346/28.04.2015 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi, pe cale de consecinţă, constatarea calităţii reclamantei de beneficiară a măsurilor reparatorii în echivalent pentru fosta sa proprietate, formată din imobilul teren în suprafaţă de 346,15 mp, situat în municipiul Bucureşti, fosta stradă Intrarea Fundătura Făurari nr. 21,;

2) acordarea de măsuri compensatorii, potrivit Legii nr. 165/2013, pentru construcţia demolată de Statul român, în suprafaţă de 195,89 mp, care a fost situată pe acest teren;

II. În subsidiar:

1) anularea deciziei mai sus menţionate şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să constate calitatea reclamantei de a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta sa proprietate.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 408 din 10.02.2016, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A., care a solicitat casarea acesteia şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

3.1. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că hotărârea judecătorească contestată este nemotivată, întrucât instanţa nu a analizat apărările formulate de parte în cadrul întâmpinării depuse la dosar.

3.2. În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a precizat faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

* Instanţa de fond trebuia să se pronunţe asupra valabilităţii titlului de proprietate al Statului român asupra imobilului ce a format obiectul cererii de retrocedare.

Legea nr. 58/1974 nu reprezintă un titlu valabil, aşa cum prevede Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, întrucât nu respectă Constituţia de la acel moment (1965), tratatele internaţionale la care România este parte şi nici legile în vigoare la data preluării lor de către stat. Ca atare, bunul în discuţie nu putea intra în mod legal în proprietatea statului.

Prevederile legii anterior amintite trebuie raportate şi la dispoziţiile art. 480 şi art. 481 din C. civ. de la 1865, care stabileau că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el şi că nimeni nu poate fi silit să cedeze proprietatea sa, cu excepţia cazurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică.

* Este eronată concluzia primei instanţe în sensul că nu prezintă relevanţă susţinerile reclamantei referitoare la caracterul abuziv al preluării bunului. Acest aspect este esenţial în cauza de faţă, în condiţiile în care Legea nr. 58/1974 este un normativ vădit abuziv care a condus la lipsirea recurentei de dreptul de proprietate asupra terenului, conform devoluţiunii testamentare, deschise în urma decesului defunctei B. Aceasta din urmă a lăsat A. întreaga "avere mobiliară şi imobiliară" care se va afla în patrimoniul acesteia la data încetării din viaţă, avere ce cuprindea şi imobilul teren şi construcţie, situat în municipiul Bucureşti, fosta stradă Intrarea Fundătura Făurari nr. 21. Ca atare, este incontestabil faptul că voinţa reală a părţilor a fost în sensul transmiterii dreptului de proprietate atât asupra construcţiei, cât şi asupra terenului aferent acesteia.

* Intimata nu poate interpreta şi aplica restrictiv prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, condiţionând soluţionarea favorabilă a cererii A. de îndeplinirea unei condiţii (dovada dreptului de proprietate stricto sensu asupra terenului) care, în mod evident, nu se poate realiza din cauza atitudinii culpabile a Statului român care, prin Legea nr. 58/1974, a scos în afara circuitului civil terenuri, cu încălcarea flagrantă a prevederilor Constituţiei României în vigoare la acel moment şi a C. civ. de la 1865.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimata Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele prezentate la dosar.

4.2. Recurenta a depus răspuns la întâmpinare .

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanşat de recurenta-reclamantă A. are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 3346/28.04.2015 prin care Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003 formulată de parte cu privire la restituirea în natură a imobilului teren, situat în municipiul Bucureşti, fosta stradă Intrarea Fundătura Făurari nr. 21, şi la acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată ce a fost amplasată pe terenul anterior a arătat. În motivarea acestui act administrativ unilateral cu caracter individual, emitentul a precizat următoarele aspecte:

- Comunitatea Evreilor din Bucureşti a dobândit dreptul de proprietate, în calitate de moştenitoare testamentară, numai în ceea ce priveşte construcţia ce s-a aflat pe terenul situat în municipiul Bucureşti, fosta stradă Intrarea Fundătura Făurari nr. 21,;

- terenul aferent construcţiei moştenite prin testament a trecut în proprietatea Statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974;

- Comunitatea Evreilor din Bucureşti nu a avut calitatea de proprietar al terenului aflat în discuţie la momentul trecerii acestuia în proprietatea statului, astfel încât A., persoană juridică ce a fost constituită în vederea dobândirii imobilelor comunitare evreieşti ce au fost confiscate, naţionalizate sau trecute în patrimoniul statului prin măsuri de constrângere, nu are calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru terenul respectiv;

- construcţia demolată nu se încadrează în obiectul de reglementare al O.U.G. nr. 94/2000 pentru a putea fi acordate despăgubiri băneşti.

Prima instanţă a confirmat legalitatea deciziei anterior arătate pentru aceleaşi argumente factuale şi juridice reţinute şi de emitentul acesteia.

Reevaluând considerentele hotărârii contestate, precum şi materialul probator administrat în cauză, prin prisma cadrului legal aplicabil în speţă, pentru a răspunde punctual la motivele de recurs formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

5.1. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată sau de pârât în întâmpinare, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile şi apărările formulate de părţi în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În consecinţă, instanţa de control apreciază că acest motiv de casare este nefondat.

5.2. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

5.2.1. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului. (sn)

Aşadar, din interpretarea dispoziţiei normative anterior enunţate rezultă în mod indubitabil faptul că recurenta trebuia să aibă calitatea de proprietar al imobilului teren la data preluării acestuia în proprietatea statului. Doar în această situaţie, s-ar fi putut discuta caracterul abuziv al preluării. Or, în speţa de faţă, imobilul teren, situat în municipiul Bucureşti, fosta stradă Intrarea Fundătura Făurari nr. 21, a trecut în proprietatea Statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în care se prevedea că "dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construcţii al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilite potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973."

Mai mult decât atât, faptul că terenul aferent construcţiei, în suprafaţă de 346,15 mp, a urmat regimul juridic reglementat prin art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 este consemnat în Certificatul de moştenitor nr. x/1980 eliberat de Notariatul de Stat sector 3 Bucureşti, prin care C. a dobândit dreptul de proprietate numai asupra construcţiei, iar terenul a fost preluat de stat din patrimoniul fostului proprietar, B.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a concluzionat în sensul că C. nu a avut calitatea de proprietar, terenul în litigiu trecând direct în proprietatea statului, ca efect al aplicării art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, motiv pentru care nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000.

5.2.2. Conform prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, "sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (...)"

Relevante, în ceea ce priveşte construcţiile demolate, sunt şi dispoziţiile punctului 3 din Normele metodologice aferente art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, modificată şi completată prin H.G. nr. 1094/2005 în care se menţionează faptul că: "nu intră sub incidenţa O.U.G. nr. 94/2000, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum şi construcţiile demolate."

Aşadar, acestea sunt dispoziţiile normative care au condus în mod corect la respingerea cererii recurentei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul construcţie care a fost preluat abuziv, dar care a fost demolat.

Instanţa de control judiciar apreciază că motivul contestării deciziei emise de intimată în ceea ce priveşte imobilul construcţie îl reprezintă în mod exclusiv omisiune legislativă. Însă, în temeiul art. 61 din Constituţie, "Parlamentul este (...) unică autoritate legiuitoare a ţării", astfel încât modificarea sau completarea normelor juridice constituie atributul exclusiv al acestuia.

În fine, trebuie precizat şi faptul că practica judiciară a Înaltei Curţi este constantă în sensul respingerii cererilor de acordare de despăgubiri pentru construcţiile demolate care au aparţinut cultelor religioase şi care au fost preluate în perioada regimului comunist (e.g.: Decizia nr. 3561 din 26.09.2007, Decizia nr. 128 din 15.01.2010, Decizia nr. 3402 din 18.10.2018).

Ca atare, prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile normative anterior enunţate, nefiind fondat motivul de casare analizat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la pct. anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinţei civile nr. 408 din 10 februarie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iulie 2019.

GGC - GV