Standing of local administrative entities in annulment actions for ownership certificates issued under Government Ordinance No. 834/1991

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 octombrie 2015, reclamanţii Municipiul Timişoara, reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii societatea A. SA şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului, au solicitat:

- anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014, emis în favoarea societăţii A. SA;

- restabilirea situaţiei anterioare în CF nr. x UAT Timişoara, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului Timişoara;

- restabilirea situaţiei anterioare în CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, înainte de dezmembrare şi sistarea CF nr. x UAT Timişoara;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 87 din 31 martie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara, reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii societatea A. SA şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, şi a dispus: anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014, emis în favoarea societăţii A. SA, restabilirea situaţiei anterioare în CF nr. x UAT Timişoara, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului Timişoara, restabilirea situaţiei anterioare în CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, înainte de dezmembrare şi sistarea CF nr. x UAT Timişoara.

Totodată, prima instanţă a obligat pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamanţi, în sumă de 50 de RON.

3. Cererile de recurs promovate în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 87 din 31 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii societatea A. SA şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri.

3.1. Pârâta societatea A. SA şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în esenţă, pentru următoarele motive:

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, concluzionând în mod nelegal că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.

Din probatoriul administrat rezultă incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991, fiind dovedită existenţa terenului în proprietatea societăţii A. SA, la data înfiinţării acesteia.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014, emis pentru suprafaţa de 3.703 mp, conform documentaţiei nr. 16108/10.09.2009, a fost eliberat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, din subordinea căruia face parte Autoritatea Naţională pentru Turism, care a avut competenţa legală de a analiza cererea şi de a elibera societăţii certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Au fost anexate cererii de emitere a certificatului, documentaţia completă prevăzută de actele normative în vigoare, purtând viza de legalitate şi conformitate, atât din partea O.C.P.I. Timiş, cât şi a Consiliului Judeţean Timiş, documentaţia fiind aprobată în prealabil şi vizată de către O.C.P.I. Timiş şi Consiliul Judeţean Timiş, care astfel au confirmat că terenul în litigiu s-a aflat în patrimoniul societăţii pârâte, nu face parte din domeniul public şi este necesar desfăşurării activităţii acestei societăţi.

Instanţa de fond nu a avut în vedere, cu ocazia analizării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991, planşele anexate întâmpinării depuse la dosar, ce prezintă avizul Consiliului Judeţean Timiş, înregistrat sub nr. x/18.02.2014.

Raportat la toate înscrisurile existente la dosar, rezultă că antecesoarea societăţii A. SA a edificat respectivele parcări, trotuare şi alei, că a continuat să le deţină în patrimoniu ulterior edificării Centrului comercial şi că a efectuat toate demersurile legale în faţa autorităţilor (ISU) în ceea ce priveşte această parcare, reglementând funcţionalitatea acesteia.

Nelegalitatea sentinţei civile recurate rezidă şi din motivarea primei instanţe, care a concluzionat că nu este îndeplinită nici cerinţa că terenul să fie necesar desfăşurării activităţii, pronunţând o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Terenul care face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate are ca destinaţie parcare, acesta este necesar desfăşurării obiectului de activitate al societăţii, şi mai mult, este necesar funcţionării normale şi eficiente a magazinului A.

Motivarea instanţei de fond este criticabilă şi sub aspectul ignorării prevederilor Legii nr. 350/2001 şi ale Legii nr. 50/1991 şi în detaliu, ale Planului Urbanistic General al Municipiului Timişoara şi ale Regulamentului Local de Urbanism, care prevăd că pentru orice tip de construcţie va trebui să se asigure realizarea locurilor necesare de parcare pentru autoturisme, conform Anexei nr. 2 - Normele locale privind determinarea numărului locurilor de parcare.

Prevederi legale privind necesitatea existenţei parcajelor proprii se regăsesc şi în Normele de aplicare ale Legii nr. 50/1991, unde la art. 35, referitor la conţinutul certificatului de urbanism, se precizează la rubrica vizând regimul tehnic, că acesta va conţine reglementări cu privire la "circulaţia pietonilor şi a autovehiculelor, accesele auto şi parcajele necesare în zonă, potrivit studiilor şi proiectelor anterior aprobate."

3.2. Pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea sentinţei atacate şi în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În esenţă, pârâtul a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991, întrucât din actele dosarului rezultă că terenul a existat în proprietatea societăţii A. SA, instanţa de fond neluând în considerare documentaţia anexată întâmpinării.

Totodată, recurentul-pârât a învederat că achiesează la susţinerile recurentei-pârâte A. SA, care consideră că o parcare este necesară într-un centru comercial.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimaţii-reclamanţi Municipiul Timişoara, reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara au depus întâmpinare faţă de recursurile declarate de pârâţi, prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

În esenţă, intimaţii-reclamanţi au susţinut că în mod temeinic şi legal prima instanţă, în baza probatoriului administrat, a constatat că pârâta A. SA nu a făcut dovada existenţei în patrimoniul său, la data înfiinţării, a terenului în litigiu, condiţie esenţială pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, conform prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

De asemenea, în mod corect instanţa de fond a stabilit, ţinând cont în primul rând de interesul general, că parcarea aflată pe terenul atribuit pârâtei A. SA, aflată în centrul oraşului, este întreţinută de municipalitate pentru a deservi interesului public iar simpla împrejurare că aceasta se află în imediata vecinătate a centrului comercial, proprietatea pârâtei, nu constituie un argument temeinic care să justifice ipoteza că acest teren este necesar desfăşurării activităţii centrului comercial.

4.2. Recurentul-pârât Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâta A. SA, prin care a solicitat admiterea recursului, cu motivarea că din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că sunt îndeplinite condiţiile impuse de prevederile H.G. nr. 834/1991 pentru eliberarea actului administrativ contestat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 25 aprilie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea de la aceeaşi dată, Înalta Curte, luând act de transmisiunea calităţii procesuale, în temeiul art. 7 din O.U.G. nr. 1/2017, a dispus înlocuirea în citativ a pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri cu Ministerul Economiei.

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 18 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 06 martie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

6. Alte aspecte procesuale

La termenul de judecată din 06 martie 2019, recurenta-pârâta societatea A. SA a depus la dosar o cerere precizatoare a motivelor de recurs, la care a anexat înscrisuri noi, precum şi o completare a motivelor de recurs, prin intermediul căreia a invocat, în temeiul art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de casare de ordine publică privind: lipsa capacităţii procesuale de folosinţă şi de exerciţiu a Primăriei Municipiului Timişoara, lipsa capacităţii şi a calităţii procesuale active în privinţa Primarului Municipiului Timişoara şi a Consiliului Local al Municipiului Timişoara.

Prin concluziile scrise înregistrate la dosar la data de 11 iunie 2019, la care au ataşat înscrisuri, intimaţii-reclamanţi au invocat, în principal, excepţia tardivităţii motivelor noi de recurs, iar în subsidiar, au solicitat respingerea acestor motive de recurs ca nefondate.

La termenul de judecată din 12 iunie 2019, Înalta Curte a constatat că motivele de recurs depuse la dosar de către pârâta societatea A. SA la termenul din 06 martie 2019, reprezintă precizări ale motivelor iniţiale de recurs, iar nu motive noi de recurs, urmând a fi analizate acele motive depuse în termenul procedural, cu precizările aferente, în măsura în care aceste precizări nu exced motivelor iniţiale de casare.

În ceea ce priveşte cererea de completare a motivelor de recurs, Înalta Curte a constatat că aceasta cuprinde motive de ordine publică, şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii, invocată în privinţa acestor motive de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţi sunt fondate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

După cum rezultă din expunerea rezumativă de la pct. I.1. al prezentei decizii, intimaţii-reclamanţi Municipiul Timişoara, reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care au solicitat anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014, emis în favoarea societăţii A. SA, restabilirea situaţiei anterioare în CF nr. x UAT Timişoara, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului Timişoara, precum şi restabilirea situaţiei anterioare în CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, CF nr. x UAT Timişoara, înainte de dezmembrare şi sistarea CF nr. x UAT Timişoara.

Cu titlu preliminar se constată că, deşi la dosar au fost înregistrate două cereri de recurs distincte, având în vedere criticile similare formulate de recurenţii-pârâţi societatea A. SA şi Ministerul Economiei, raportat la motivele de casare pe care le-au invocat, instanţa de recurs va trata unitar aceste critici.

Totodată, instanţa de control judiciar va examina motivele de recurs depuse la dosar în termenul procedural, cu precizările aferente depuse ulterior de pârâta A. SA, numai în măsura în care aceste precizări nu exced motivelor iniţiale de casare.

Analizând, cu prioritate, motivele de casare de ordine publică, invocate de recurenta-pârâtă societatea A. SA, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:

Capacitatea procesuală de folosinţă este o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, constând în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii în plan personal, fiind definită în dreptul procesual civil ca o reflectare în plan procesual a capacităţii civile, în sensul art. 56 alin. (1) din C. proc. civ.

Acţiunea în contencios administrativ este supusă însă unor reguli specifice, adoptate în considerarea caracterului de drept public al raportului juridic administrativ.

Potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile Legii contenciosului administrativ se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabileşte de instanţă, cu prilejul soluţionării cauzei.

În speţă, analizând condiţiile de exerciţiu ale acţiunii astfel cum a fost configurată în faţa primei instanţe, Înalta Curte constată că potrivit art. 20 alin. (1) corelat cu art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale, unităţile administrativ-teritoriale fiind calificate de lege drept persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu.

Conform dispoziţiilor art. 77 din legea menţionată, primăria este o structură funcţională cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.

Prin urmare, raportat la datele concrete ale speţei, unitatea administrativ-teritorială este Municipiul Timişoara, iar Primăria Municipiului Timişoara este numai o structură funcţională a unităţii administrativ-teritoriale, care nu are capacitatea de folosinţă a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată, potrivit art. 56 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine astfel că este întemeiată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei Primăria Municipiului Timişoara, urmând a o admite şi a constata că primăria nu are capacitatea de a fi parte în cauză.

În raport de soluţia dată acestei excepţii, nu se mai impune a fi analizată excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a Primăriei Municipiului Timişoara, invocată de recurenta-pârâtă societatea A. SA.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Primarul Municipiului Timişoara, se constată, aşa cum s-a arătat anterior, că potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, unităţile administrativ-teritoriale sunt calificate de lege drept persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, "în justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean."

De asemenea, art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 prevede că "primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoane fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie."

Din analiza acestor dispoziţii legale, se reţine faptul că numai unităţile administrativ-teritoriale au calitate procesuală, motiv pentru care, în speţă, nu se justifică calitatea procesuală activă a reclamantului Primarul Municipiului Timişoara, urmând a fi admisă excepţia în discuţie şi a se constata că Primarul Municipiului Timişoara nu are calitate procesuală în cauză.

În contextul celor expuse mai sus, întrucât cadrul procesual stabilit în primă instanţă şi susţinerile intimaţilor-reclamanţi nu sunt compatibile cu specificul raportului de drept administrativ dedus judecăţii, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale redate anterior, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, în considerarea prevederilor art. 21 alin. (2) coroborat cu art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, care dispun că primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în justiţie, rezultă că reclamantul Primarul Municipiului Timişoara are capacitatea procesuală de folosinţă pentru a fi parte în judecată, conform art. 56 alin. (1) din C. proc. civ., şi pe cale de consecinţă, urmează a fi respinsă această excepţie, ca neîntemeiată.

Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Consiliul Local al Municipiului Timişoara, reţinând că, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, consiliul local funcţionează ca autoritate a administraţiei publice locale şi rezolvă treburile publice din comune, oraşe şi municipii, în condiţiile legii, iar în speţă, pentru considerente ce vizează opozabilitatea faţă de acest organ deliberativ a hotărârii ce urmează să se pronunţe, se justifică calitatea procesuală activă a Consiliului Local al Municipiului Timişoara.

În raport de soluţia dată excepţiei în discuţie, nu se mai impun a fi analizate excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi de exerciţiu ale Consiliului Local al Municipiului Timişoara.

Procedând, în continuare, la examinarea sentinţei recurate, prin raportare la criticile formulate de recurenţi pe fondul pricinii, Curte apreciază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, pentru argumentele prezentate în continuare.

Din parcurgerea considerentelor sentinţei recurate, rezultă că prima instanţă a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014, emis în favoarea societăţii A. SA, cu motivarea că, în cauză, nu sunt îndeplinite două din cele trei condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, şi anume, terenul să fie în patrimoniul solicitantei - societate comercială cu capital de stat la data înfiinţării acesteia şi terenul să fie necesar desfăşurării activităţii societăţii.

Constatând neîndeplinirea acestor două condiţii, instanţa de fond nu a mai analizat şi cerinţa prevăzută la art. 3 din H.G. nr. 834/1991, respectiv ca terenul în litigiu să nu facă parte din domeniul public, considerând că este suficient ca una dintre condiţiile legale să nu fie îndeplinită, pentru a se refuza eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Din analiza hotărârii recurate se constată că aceasta cuprinde o motivare generică, prima instanţă limitându-se la a da aparenţa unei minime examinări a cauzei, fără a arăta, în concret, înscrisurile pe care şi-a întemeiat soluţia adoptată, raportat la condiţiile prevăzute de dispoziţiile H.G. nr. 834/1991, care se impuneau a fi îndeplinite la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat.

Astfel, în ceea ce priveşte prima cerinţă instituită de prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, instanţa de fond s-a rezumat, în considerentele sentinţei, la simple aprecieri cu privire la avizul şi confirmarea efectuate de către Consiliul Judeţean Timiş şi O.C.P.I. Timiş, precum şi în privinţa autorizaţiei pentru executarea de lucrări nr. x/31.03.1972, eliberată de Consiliul Popular al municipiului Timişoara, înscrisuri invocate de pârâta societatea A. SA pentru a dovedi că terenul s-a aflat în patrimoniul societăţii la data înfiinţării, fără ca judecătorul fondului să expună raţiunea pentru care a înţeles să se raporteze la înscrisurile menţionate, în detrimentul altor documente depuse la dosarul cauzei, şi pe care ulterior, nu le-a mai analizat.

În contextul arătat, concluzia primei instanţe potrivit căreia terenul în litigiu nu a existat în patrimoniul societăţii pârâte la data înfiinţării acesteia, este lipsită de suport probator în absenţa oricărei trimiteri la înscrisurile pe care se întemeiază, şi nu poate fi primită drept argument pentru soluţionarea favorabilă a cauzei.

De asemenea, şi în ceea ce priveşte cea de-a doua cerinţă prevăzută de aceste dispoziţii legale, instanţa de fond s-a limitat la a formula consideraţii generale, susţinând, în esenţă, că majoritatea magazinelor îşi desfăşoară activitatea fără a dispune de parcare privată şi că parcajele ar fi specifice marilor centre comerciale aflate la periferia oraşelor, pentru a concluziona în sensul că terenul nu este necesar desfăşurării activităţii societăţii pârâte, susţineri care nu corespund unui raţionament juridic de natură a fundamenta această concluzie, şi care, în speţă, reflectă aplicarea greşită a prevederilor H.G. nr. 834/1991.

Se observă astfel că, atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi al întâmpinărilor depuse la dosarul instanţei de fond, părţile în litigiu au formulat mai multe motive de nelegalitate în privinţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate, şi respectiv apărări în susţinerea legalităţii acestui act administrativ, sens în care, au făcut trimitere la o serie de înscrisuri depuse la dosarul cauzei, fără însă ca din lecturarea considerentelor sentinţei atacate să rezulte dacă aceste înscrisuri au fost valorificate sub aspect probator la analizarea condiţiilor impuse de dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat.

Prin urmare, chiar dacă prima instanţă a pronunţat o soluţie pe fondul cauzei, în contextul în care, aşa cum s-a arătat anterior, nu a indicat, în concret, înscrisurile pe care şi-a întemeiat soluţia adoptată, se constată că judecătorul fondului a aplicat greşit prevederile H.G. nr. 834/1991, întrucât nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt în cauză, prin prima susţinerilor părţilor şi a mijloacelor de probă administrate, împrejurare ce echivalează cu o necercetare efectivă a fondului cauzei şi este de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil cel puţin al uneia dintre părţi.

În raport de motivele reţinute mai sus, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de fond urmează să valorifice toate susţinerile şi apărările părţilor în proces şi totodată, să analizeze întregul material probator administrat în cauză, în vederea lămuririi pe deplin a situaţiei de fapt şi justei soluţionări a cauzei.

Pentru considerentele expuse anterior, reţinând incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursurilor declarate de pârâţii Ministerul Economiei şi societatea A. SA, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu luarea în considerare a cadrului procesual stabilit prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Economiei şi A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 87 din 31 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Timişoara.

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a Primarului Municipiului Timişoara.

Respinge excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primarului Municipiului Timişoara, ca neîntemeiată.

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, ca neîntemeiată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu luarea în considerare a cadrului procesual astfel stabilit.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 iulie 2019.

GGC - GV