Contractual liability in river transport: rebuttal of presumed debtor fault and burden of proof under Civil Code arts. 1082 and 1169

Contract de transport fluvial de mărfuri. Acțiune în răspundere contractuală. Incidența dispozițiilor art. 1082 din Codul civil din 1864. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații

Index alfabetic: acțiune în răspundere contractuală

contract de transport fluvial de mărfuri

prezumția de culpă a debitorului obligației

sarcina probei

principiul contradictorialității

dreptul la apărare

C. civ. din 1864, art. 969, art. 970, art. 1073 - art. 1075, art. 1082, art. 1169

C. proc. civ., art. 201 - art. 214, art. 292 alin. (1)-(2), art. 294 alin. (1), art. 29

O.G. nr. 2/2000, art. 21 - art. 24

Dispozițiile art. 1169 C. civ. din 1864 consacră obligația părții care face o propunere în fața judecății de a o dovedi și reprezintă consacrarea în plan legislativ a principiului de drept actori incumbit probatio.

Acest principiu de drept are un regim diferit de aplicare în materia răspunderii civile contractuale, dat de dispozițiile art. 1082 C. civ., text legal care, în cazul obligației neexecutate sau executate cu întârziere, instituie prezumția de culpă a debitorului respectivei obligații, chemat să răstoarne prezumția, potrivit principiului in excipiendo reus fit actor.

Instanța de apel a dat în mod greșit prevalență dispozițiilor art. 1169 C. civ., în detrimentul dispozițiilor art. 1082 C. civ., atunci când, în loc să o oblige pe pârâta care a schimbat transportatorul (punând capăt contractului de transport fluvial de mărfuri care stă la baza demersului judiciar) să facă dovada culpei reclamantei, așa cum impun dispozițiile art. 1082 C. civ., pentru a răsturna prezumția de culpă care opera față de sine, i-a impus în mod nelegal o atare obligație reclamantei, pentru a-i imputa apoi acesteia din urmă nu că nu și-a dovedit lipsa propriei culpe, ci că nu a dovedit culpa pârâtei, culpă prezumată.

Această nesocotire a regimului probator și a regulilor referitoare la sarcina probei, sancționabilă din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se repercutează în mod direct și fundamental asupra modului în care instanța de apel a apreciat asupra îndeplinirii condiției referitoare la culpa în săvârșirea ilicitului contractual și a incidenței art. 969-970, cu raportare la art. 1073-1075 și la art. 1082 și urm. C. civ., caz care se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text care face ca hotărârea instanței de apel să fie nelegală.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 294 din 5 februarie 2020

Prin cererea înregistrată la 24 august 2010 sub nr. x/233/2010 pe rolul Judecătoriei Galaţi, reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi - în insolvenţă, prin administrator judiciar C.I.I. B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. Bucureşti, pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta la plata sumei de 90.000 lei, reprezentând o parte din prejudiciul total de 1.190.000 lei, produs reclamantei prin neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea depusă la 7 decembrie 2010, reclamanta şi-a majorat câtimea pretenţiilor la suma de 1.190.000 de lei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între părţi s-a încheiat contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008, în baza căruia reclamanta trebuia să presteze în folosul pârâtei servicii de transport pe apă a agregatelor de carieră pe relaţia Iglicioara - Olteniţa şi Iglicioara-Călărași, că, potrivit art. 1.1 din contract, pârâta avea obligaţia de a emite comenzi privind transportul pe apă a agregatelor de carieră pe relaţiile arătate, iar potrivit art. 1.2 din contract cantitatea de marfă ce urma să fie transportată în anul 2008 era de 180.000 tone, adică aproximativ 20.000 tone/lună. Cu toate acestea, a arătat reclamanta, în anul 2008 cantitatea transportată a fost de numai 104.821 tone, ceea ce a condus la un minus de 70.000 tone transportate, care, repartizate egal pe cele două destinaţii, au reprezentat un prejudiciu care s-a ridicat la 1.190.000 lei.

De asemenea, s-a arătat că prin art. 4.2.3 din convenție părţile au stabilit că, până la data încetării contractului, pârâta avea obligaţia de a asigura necesarul cantităţii ce urma a fi transportată, iar prin art. 4.2.2 din aceeași convenție au stabilit că pârâta avea obligaţia de a asigura încărcarea barjelor în portul Iglicioara într-un ritm de încărcare de 1.250 tone/zi.

A arătat reclamanta că a asigurat toate capacităţile necesare de transport fluvial (împingătoare şi convoaie de barje) necesare pentru realizarea fluxului de transport, potrivit contractului și că, din cauza nerespectării contractului de către pârâtă şi a plăţilor făcute cu întârziere de aceasta pentru serviciile de transport deja efectuate, reclamanta a intrat în procedura insolvenţei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1069 şi urm., art. 1066, art. 1068, art. 1075 C. civ. de la 1864.

Pârâta S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Galaţi, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii. De asemenea, a invocat excepţia de neexecutare a contractului, în susținerea căreia a susținut că reclamanta nu a pus la dispoziţie barje pentru încărcare, deci se află în culpă pentru neexecutarea contractului.

A mai arătat că în contract nu se prevede ca modalitate de lucru între părţi emiterea de comenzi, ci că au existat discuţii telefonice între reprezentanţii părţilor, în baza cărora se efectua transportul, în funcţie de convoaiele disponibile ale reclamantei și că, întrucât reclamanta nu a pus la dispoziţia pârâtei de cele mai multe ori convoaiele de barje necesare, pârâta a apelat la alţi prestatori pentru efectuarea transportului.

Prin sentinţa civilă nr. 12601 din 15 decembrie 2010, Judecătoria Galaţi a admis propria necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.

Sentința de declinare a devenit irevocabilă prin respingerea recursului declarat împotriva acesteia, prin decizia nr. 225 din 10 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Galați, Secția comercială, maritimă și fluvială și de contencios administrativ fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galaţi, Secția comercială, maritimă și fluvială și de contencios administrativ (devenită ulterior Secția a II-a civilă) la 4 mai 2011 sub nr. x/233/2010/a1*, instanță care, prin sentinţa comercială nr. 1115 din 15 mai 2012, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi a respins acţiunea ca tardiv formulată.

Prin decizia nr. 113/A din 14 decembrie 2012, Curtea de Apel Galaţi, Secția a II-a civilă, maritimă și fluvială, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1115 din 15 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Galați, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, stabilind în esență că între părţi s-a încheiat un contract de prestări servicii (transport fluvial de mărfuri), supus prescripției de drept comun de trei ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei din apel a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1115 din 20 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secția a II-a civilă, instanța supremă confirmând dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la natura contractului perfectat între părţi, de contract de prestări servicii.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galaţi, Secția a II-a civilă la 16 iunie 2014 sub nr. x/233/2010/a1.

La 03 martie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus precizări la acțiune, prin care a arătat că solicită suma de 1.190.000 lei cu titlu de daune compensatorii („acoperirea integrală a prejudiciului dacă debitorul şi-ar fi executat întocmai obligaţiile contractuale asumate”).

Pe parcursul procesului, pârâta şi-a schimbat denumirea în D. S.A. ca urmare a fuziunii. Prin sentinţa civilă nr. 23 din 20 februarie 2017, Tribunalul Galaţi, Secția a II-a civilă, a admis acţiunea, obligând-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.190.000 de lei cu titlu de daune compensatorii rezultate din neexecutarea totală a obligaţiei asumate prin contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008 şi la plata sumei de 3.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de expertiză achitate de reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008, pe durata determinată de un an, în baza căruia reclamanta trebuia să transporte pe apă, pentru pârâtă, agregate de carieră în cantitate de 180.000 tone în anul 2008, în art. 4.2.3 din contract prevăzându-se că beneficiarul avea obligaţia să asigure cantitatea de marfă stabilită în contract, de aproximativ 20.000 tone pe lună, aceasta fiind caracterizată drept o obligaţie de a face.

A mai reținut tribunalul că, din această cantitate, în anul 2008 cantitatea transportată a fost de numai 104.821 de tone, aspect necontestat de părţi, astfel că reclamanta a solicitat daune compensatorii în sumă de 1.190.000 lei, ca prejudiciu pentru neasigurarea de către pârâtă a diferenţei de aproximativ 70.000 de tone de marfă, ce ar fi trebuit transportată potrivit înţelegerii părţilor.

Prima instanţă a reţinut și că în cauză relaţiile contractuale sunt supuse dispoziţiilor Codului civil de la 1864, întrucât acesta era în vigoare la data încheierii contractului - 31 ianuarie 2008, în speţă fiind aplicabile dispozițiile art. 969, art. 970, art. 1073, art. 1075, art. 1082, art. 1084 și art. 1085. În raport de aceste dispoziții legale, prima instanță a subliniat condiţiile în care se pot acorda daune compensatorii, potrivit art. 1081-1082 C. civ.: existenţa unei fapte ilicite, constând în nerespectarea de către pârâta debitoare a unei obligaţii contractuale care creează (raport de cauzalitate) un prejudiciu în patrimoniul reclamantei creditoare, vinovăţia pârâtei debitoare, condiţia ca debitoarea să fi fost pusă în întârziere (cu excepţia cazurilor în care debitoarea este de drept în întârziere) şi condiţia inexistenţei unei clauze de neresponsabilitate.

Referitor la invocarea de către pârâtă a neîndeplinirii de către reclamanta S.C. A. S.R.L. a condiţiei de punere în întârziere a debitoarei S.C. C. S.A. referitor la executarea obligaţiei acesteia, prima instanţă a apreciat că pârâta a fost pusă în întârziere prin formularea cererii de chemare în judecată în anul 2010, în cadrul termenului de prescripţie aplicabil.

Referitor la exonerarea de răspundere a debitoarei pârâte, a arătat tribunalul că aceasta a invocat excepţia de neexecutare a contractului, prin invocarea vinei creditoarei reclamante de a nu-i pune la dispoziţie barjele necesare pentru încărcarea mărfii, însă această apărare nu a fost dovedită de pârâtă.

În acest context, s-a reţinut că fapta ilicită a pârâtei constă în nerespectarea obligaţiei contractuale de la art. 4.2.3, coroborată cu art. 1.2 din contract, care prevede că această cantitate era de 180.000 de tone pentru anul 2008, pârâta neasigurând cantitatea convenită.

În ce privește prejudiciul încercat de reclamantă ca urmare a neexecutării întocmai a obligației asumate, prima instanță a arătat că acesta este compus din pierderea efectiv suferită (damnum emergens), constând în cheltuielile efectuate suplimentar cu închirierea şi întreţinerea barjelor, precum şi cu personalul care a deservit barjele contractate pentru cantitatea netransportată, cheltuielile fiind efectuate chiar dacă transportul aferent cantităţii de 75.178,80 tone nu a mai avut loc, precum şi din câştigul pe care reclamanta nu l-a mai realizat prin netransportarea cantităţii de 75.178,80 tone (lucrum cessans), care a avut drept consecință neîncasarea preţului pentru tonele de marfă netransportate, aspecte care au reieșit din expertiza efectuată.

Având în vedere toate aceste argumente, prima instanţă a admis acţiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel pârâta D. S.A., apreciind-o ca nelegală şi netemeinică.

În susținerea apelului a invocat patru motive de apel:

Aplicarea greşită a legii, consecutivă stabilirii greşite a situaţiei de fapt; lipsa dovezii de punere în întârziere a pârâtei (una din condițiile declanșării răspunderii civile contractuale); inexistența unui prejudiciu, precum și imposibilitatea cuantificării acestuia; existența unor uzanțe între părți, care nu au fost analizate de prima instanță.

Intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului declarat ca nefondat, apărându-se în fapt și în drept față de criticile formulate.

Prin decizia civilă nr. 398 din 8 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul x/233/2010/a1, Curtea de Apel Galaţi, Secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a respins ca nefondată acțiunea civilă. A obligat-o pe intimata reclamantă A. S.R.L. Galați - prin administrator judiciar C.I.I. B. la plata sumei de 21.505 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă D. S.A.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în esență că hotărârea instanței de fond este netemeinică, în mod greșit instanța de fond apreciind că sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale și că punerea în întârziere a debitoarei s-a realizat prin introducerea acțiunii.

În raport de obiectul acțiunii și de natura contractului încheiat între părți, a reţinut că în drept, pe lângă dispozițiile legale invocate de reclamantă în acțiune, sunt incidente și dispozițiile art. 1081-1082 C. civ. de la 1864, întrucât contractul a fost încheiat la 31 ianuarie 2008, când în vigoare erau aceste dispoziții legale.

A arătat că în cauză nu se poate pune în discuție o schimbare a obiectului acțiunii, obiectul fiind cel stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar precizările depuse la 03 martie 2016 sunt în legătură cu raportul de expertiză întocmit de expert E., motiv pentru care s-a apreciat că primul motiv de apel invocat este nefondat.

Curtea de apel a constatat că cel de-al doilea motiv de apel invocat referitor la lipsa dovezii de punere în întârziere a pârâtei este întemeiat.

În argumentare s-a arătat că, potrivit art. 1073 C. civ. de la 1864, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar dacă acest lucru nu este cu putință, el are dreptul la despăgubire, aceste dezdăunări reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către debitor.

A notat că despăgubirile (daunele-interese) compensatorii reprezintă prejudiciul suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parțială a obligației și a enumerat condițiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru atragerea răspunderii civile contractuale.

A subliniat faptul că pârâta a solicitat instanței ca reclamanta să depună la dosarul cauzei notificarea privind punerea în întârziere, că această cerere a fost încuviințată de instanță și că reclamanta nu a făcut o astfel de dovadă, invocând faptul că pârâta este de drept în întârziere, conform art. 1079 pct. 3 C. civ., întrucât termenul în care trebuia executată obligația a fost esențial la încheierea contractului.

Curtea de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1079 alin. (1) pct. 3 C. civ., întrucât obligația asumată prin contractul nr. 38/2008 nu era o obligație care, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat.

În ce privește incidența dispozițiilor art. 1079 alin. (1) pct. 2 C. civ., respectiv când părțile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului la care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei formalități, instanța de apel a reținut că, potrivit acestor dispoziții legale, convenția părților în acest sens trebuie să fie expresă, aspect ce nu rezultă din contractul încheiat între acestea și nici din alt act încheiat ulterior, clauza prevăzută la art.3.1.1 din contract referindu-se în mod expres la penalitățile ce urmează a fi achitate în situația plății cu întârziere a facturilor.

Față de situația prezentată s-a constatat că pârâta nu este de drept în întârziere, conform art. 1079 alin.(1) pct. 2 și 3 C. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.C. A. S.R.L. Galaţi, care a criticat decizia instanţei de apel, pe care a apreciat-o ca fiind nelegală.

Prin decizia nr. 659 din 06 martie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 398 din 08 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Galaţi, Secția a II-a civilă, pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivare, instanța supremă a reţinut că prima critică nu poate fi primită, deoarece art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vizează situaţiile plus petita şi ultra petita, fiind expresia principiului disponibilităţii şi a obligaţiei instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cererilor deduse judecăţii.

În acest context, a apreciat că recurenta a încadrat greşit acest text față de nemulţumirile sale legate de constatarea instanţei că pârâta nu a fost pusă în întârziere, considerând astfel că s-a pronunţat pe o apărare tardivă și a statuat că aceste critici pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A reţinut instanţa de recurs că între părţi s-a încheiat un contract de prestări de servicii de transport fluvial de marfă cu periodicitate regulată (20.000 tone/lună), în care neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi la termenul stabilit face ca acea obligaţie să nu mai poată fi îndeplinită ulterior, în condiţiile stabilite de părţi.

Raportat la aceste obligaţii, Înalta Curte a stabilit că termenul a fost stipulat ca o condiţie esenţială avută în vedere de părţi la încheierea contractului, deoarece neîndeplinirea graficului lunar stabilit de părţi determină neîndeplinirea obiectului contractului, caz în care a reținut că în cauză este aplicabil art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ., debitorul fiind de drept în întârziere.

A mai reţinut că, pentru atragerea răspunderii contractuale, se cer a fi îndeplinite şi celelalte condiţii referitoare la existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită, că în privinţa prejudiciului, dar şi a invocării uzanţelor dintre părţi, instanţa de apel nu s-a mai pronunţat pe criticile formulate de către pârâtă, ca o consecinţă a celor reţinute în legătură cu punerea în întârziere, drept pentru care a apreciat că se impune admiterea recursului potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ. şi casarea deciziei pronunţate în apel, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/233/2010/a1* pe rolul Curţii de Apel Galaţi, Secția a II-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 383/A din 28 noiembrie 2018, Curtea de Apel Galaţi, Secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat sentinţa civilă nr. 23 din 20 februarie 2017 a Tribunalului Galaţi, Secția a II-a civilă, în sensul că a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, în raport de obiectul acțiunii și de natura contractului încheiat între părți, a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut că, în drept, pe lângă dispozițiile legale invocate de reclamantă în acțiune, sunt incidente și dispozițiile art.1081-1082 C. civ. de la 1864, că, în ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată, acesta este cel stabilit prin cererea de chemare în judecată, precizările depuse la 03 martie 2016 fiind în legătură cu raportul de expertiză întocmit de expert E. și că judecătorul fondului a stabilit incidența dispozițiilor legale în raport de obiectul cererii, ținând cont totodată și d e dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. din 1865, acestea regăsindu-se în considerentele sentinței civile apelate. În acest context, a reţinut că primul motiv de apel este nefondat față de situația prezentată.

Faţă de cel de-al doilea motiv de apel invocat, instanța de apel a reţinut că prin decizia nr. 659 din 6 martie 2018 instanța supremă a stabilit că termenul a fost stipulat ca o condiţie esenţială avută în vedere de părţi la încheierea contractului, deoarece neîndeplinirea graficului lunar stabilit de părţi determină neîndeplinirea obiectului contractului.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de apel - inexistenţa unui prejudiciu şi imposibilitatea cuantificării acestuia, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 1082 C. civ., pentru acordarea de despăgubiri către reclamantul - intimat trebuie probată existenţa unui prejudiciu care să fie urmarea faptei ilicite a pârâtului, aceasta constând în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate, astfel cum a fost precizată de reclamantă, respectiv neasigurarea de către pârâtă a cantității de 75.178,80 tone.

Instanța de apel a reținut, față de prevederile contractului, că la capitolul 3 din contract părţile au stabilit că datorează daune-interese astfel: beneficiarul, pentru plata cu întârziere a facturilor emise, iar transportatorul pentru expirarea termenului de predare a mărfii către destinatar (6 ore din momentul sosirii la destinaţie), penalitatea fiind calculată la valoarea mărfii.

A mai reţinut că părţile nu au stipulat nici o sancţiune specială în cazul nerespectării obligaţiei contractuale de încărcare a întregii cantităţi de marfă, astfel cum a fost stabilită prin contract, că la 23 iunie 2010 a fost încheiat între părţi contractul de conciliere în care s-a arătat că, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere calculate în baza contractelor 38/2008 şi nr. 30/2009, între părţi a fost încheiată tranzacţia nr. 210 din 10 iunie 2010, conform căreia debitoarea S.C. C. S.A. a achitat suma de 264.628,21 lei, iar reclamanta S.C. A. S.R.L. a renunţat la dreptul de a mai solicita alte penalităţi de întârziere aferente celor două contracte, celelalte pretenţii (cele deduse judecăţii) urmând să fie soluţionate în instanţă .

Referitor la susţinerile reclamantei - intimate S.C. A. S.R.L. în ceea ce priveşte faptul că beneficiarul S.C. C. S.A., actuala D. S.A., nu ar fi avut destule stocuri, astfel că nu şi-a putut îndeplini obligaţia contractuală, acestea au fost apreciate de instanța de apel ca fiind nefondate, fiind contrazise de probe.

În ceea ce priveşte susţinerile apelantei - pârâte conform cărora nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale de transport din vina A., care nu i-a pus la dispoziţie barje, în vederea încărcării lor, deşi a deţinut marfă în stoc, instanţa de apel a reţinut că nici acestea nu au fost dovedite.

Față de actele depuse, instanţa de apel a reţinut că reiese faptul că S.C. A. S.R.L. avea nave în exploatare, însă nu a depus la dosarul cauzei anexa nr. 1 pentru fiecare contract de închiriere, astfel cum i se solicitase, pentru a se putea stabili parte din prejudiciu cu privire la închirierea navelor.

Curtea de apel a constatat, în esență, că prima instanţă nu s-a raportat la întregul probatoriu administrat în cauză, ci a reţinut doar o parte din concluziile raportului de expertiză contabilă depus la 13 septembrie 2019 (expert E.), astfel cum a invocat şi apelantul - pârât, că, deşi i s-a pus în vedere reclamantului - intimat să depună la dosar acte cu privire şi la celelalte societăţi cu care acesta avea încheiate contracte de transport sau alte activităţi, acesta nu a depus la dosar actele solicitate, nesocotind astfel dispozițiile art. 1169 C. civ. cu privire la sarcina probei și că caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta trebuie să fie sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, fiind necesare elemente probatorii îndestulătoare pentru a-i determina existența, iar faţă de expertizele efectuate în cauză a rezultat că un expert şi un consilier expert nu au avut date suficiente pentru stabilirea cu certitudine a daunelor.

Din aceste considerente, instanţa de apel a conchis că acest motiv de apel este întemeiat.

S-a mai arătat în argumentarea soluției pronunțate că apelantul-pârât S.C. C. S.A., actuala D. S.A., a invocat existenţa unor uzanţe între părţi, arătând că pârâta a încheiat contracte cu F. S.R.L. începând cu anul 2003 şi cu S.C. A. S.R.L. din anul 2007, că în susținerea acestei afirmații au fost depuse la dosar contractele încheiate între părţi și că din situaţia centralizată a executării contractelor depusă de apelant a reieșit că niciunul dintre contracte nu a fost executat în totalitate, însă reclamantul - intimat nu a formulat cerere de chemare în judecată/notificare pentru niciun alt an anterior, precizând doar verbal imposibilitatea asigurării de către acesta a capacităţii de transport (astfel cum susţine apelantul - pârât ).

Instanţa de apel a mai reţinut că, anterior anului 2007, contractele de transport au fost încheiate cu alte societăţi, intrate în insolvenţă şi fiind în prezent radiate, că relevant faţă de motivul de apel invocat s-a considerat a fi contractul nr. 30 din 26 ianuarie 2009 de transport fluvial mărfuri și că între părţi a existat un litigiu, cu obiect identic cu cel al prezentei cauze, înregistrat sub nr. x/299/2011 pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, acesta fiind soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1623 din 24 septembrie 2012 a Judecătoriei Sector 1, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 175 din 12 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, acţiunea fiind respinsă ca nefondată.

Față de situația prezentată, conform art. 296 C. proc. civ. din 1865, instanţa de apel a constatat că apelul este fondat şi a schimbat sentința civilă apelată în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă ca nefondată.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 6, 7 şi 9 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 561 din 20 martie 2019, a analizat cu prioritate motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv nelegala alcătuire a instanţei, constatând că acest motiv este fondat, întrucât acelaşi complet a soluţionat cauza atât la 8 noiembrie 2017, prin decizia civilă nr. 398/A, cât şi ulterior, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 383/A din 28 noiembrie 2018, cu nerespectarea prevederilor art. 24 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

În consecinţă, instanța supremă a casat decizia recurată şi a trimis cauza Curţii de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă în vederea rejudecării.

Dosarul a fost înregistrat sub nr. x/233/2010/a1 pe rolul Curţii de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă.

În rejudecare, analizând cauza în limitele devolutive stabilite de art. 295 C. proc. civ., curtea de apel, apreciind că apelul este fondat, l-a admis prin decizia nr. 307/2019 din 14 octombrie 2019, prin care a schimbat sentința apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii civile în pretenții, obligând-o pe intimata-reclamantă să îi plătească apelantei-pârâte cheltuieli de judecată în sumă de 21.505 lei.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Cu titlu preliminar, curtea de apel a constatat că s-a stabilit cu putere de lucru judecat natura juridică a contractului încheiat între părţi, aceea de contract de transport fluvial de mărfuri, întrucât obiectul acestuia constă în efectuarea transportului pe apă a agregatelor de carieră, arătându-se porturile de încărcare şi descărcare, în schimbul unui tarif de transport raportat la cantitatea transportată, transportatorul asigurând plata taxelor către administraţiile portuare, răspunzând pentru integritatea mărfurilor.

S-a mai reţinut că acest contract, deşi cuprinde clauze specifice unui contract de navlosire - pe voiaj, totuşi acestuia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 954 alin. (1) C. com., întrucât acest text de lege face trimitere explicită la contractul de închiriere prevăzut de art. 557 alin. (2) C. com., text de lege care, fără a defini convenţia, prevede clauzele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă, printre care: denumirea navei, caracteristicile principale, capacitatea utilă. Or, convenţia dintre părţi nu cuprinde aceste elemente esenţiale, pentru a fi calificată ca fiind un contract de închiriere, în accepțiunea art. 974 alin. (1), raportat la art. 557 C. com.

Un al doilea aspect care a fost subliniat vizează nerecurarea deciziei civile nr. 398 din 08 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Galaţi, sub aspectul reţinerii caracterului nefondat al primului motiv de apel.

Prin recursul formulat împotriva acestei decizii nu s-au atacat şi aceste constatări ale instanţei de apel, astfel că acestea au intrat în puterea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, respectiv cel referitor la neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de punere în întârziere, curtea de apel a constatat că Înalta Curte a stabilit deja că „termenul din contractul părţilor a fost stipulat ca o condiţie esenţială avută în vedere de părţi la încheierea contractului, deoarece neîndeplinirea graficului lunar stabilit de părţi determină neîndeplinirea obiectului contractului” și, față de aceste considerente, instanța de recurs a reținut că în cauză este aplicabil art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ., debitorul fiind de drept în întârziere.

S-a mai subliniat că instanța supremă a reţinut că, pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, se cer a fi îndeplinite şi celelalte condiţii referitoare la existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită, iar pentru verificarea acestor condiţii instanţa de recurs a trimis cauza în rejudecare instanţei de apel.

În consecinţă, curtea de apel a apreciat că trebuie să analizeze motivele 3 şi 4 de apel.

Ţinând seama de limitele învestirii instanţei de fond prin cererea de chemare în judecată, dar şi de apărările făcute de pârâtă prin întâmpinare, ţinând seama de motivele de apel 3 şi 4, care nu au fost analizate, dar şi de apărările făcute de intimata-reclamantă prin întâmpinarea depusă în apel, precum şi de dispoziţiile date de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 659 din 06 martie 2018, curtea de apel a constatat următoarele:

Potrivit art. 1.1 din contractul de transport fluvial de mărfuri nr. 38 din 31 ianuarie 2008, obiectul contractului constă în efectuarea transportului pe apă a agregatelor de carieră, respectiv transportul cu barjele efectuate pe relaţiile Iglicioara - Oltenia şi Iglicioara - Călăraşi, la art. 1.2 stabilindu-se că în anul 2008 va fi transportată cantitatea de 180.000 tone, respectiv circa 20.000 de tone/lună.

În ceea ce priveşte obligaţiile părţilor, instanța de apel a constatat că acestea au fost menţionate la art. 4.1 - obligaţiile transportatorului şi la art. 4.2 - obligaţiile beneficiarului.

A reținut că, deşi reclamanta afirmă în cererea de chemare în judecată că prin art. 1.1 pârâta şi-ar fi asumat obligaţia de a emite comenzi privind transportul pe apă a agregatelor de carieră, în fapt din art. 1.1 nu rezultă că pârâta şi-ar fi asumat o atare obligație, art. 1.1 arătând doar cantitatea de agregate de carieră ce trebuie transportată pe an şi pe lună, rutele pe care trebuie transportată şi mijloacele de transport.

Curtea de apel a constatat că nici din art. 4.1 şi nici din art. 4.2 nu rezultă vreo obligaţie a pârâtei de a emite comenzi privind transportul pe apă.

S-a notat că pârâta a invocat excepţia de neexecutare a contractului de către reclamantă şi culpa acesteia, susţinând că aceasta nu a pus la dispoziţie barje în vederea încărcării lor, nu a efectuat nici un demers prin care să solicite executarea întocmai a contractului, ignorându-şi propriile obligaţii contractuale.

Faţă de aceste aspecte, instanța de prim control judiciar a constatat că din contract nu rezultă vreo obligaţie a pârâtei de a emite comenzi de transport și că, în fapt, oricare dintre părţi a inițiat discuţii telefonice privitoare la data şi circumstanţele transportului.

În ceea ce priveşte modalitatea de comunicare între părţi, curtea de apel a constatat că la art. 8.1 din contract s-a prevăzut că „toate comunicările între părţi se vor face în scris”, prin modalităţile menţionate la acel articol, respectiv remiterea documentului respectiv, cu semnarea, ştampilarea şi datarea unei copii pentru atestarea primirii de către partea căreia i se face comunicarea sau prin scrisoare expediată cu confirmare de primire ori prin mesaj transmis prin intermediul faxului.

A reținut că la dosar nu s-a depus nici un înscris din care să rezulte că reclamanta ar fi notificat-o pe pârâtă faţă de neexecutarea obligaţiei sale de a emite comenzi de transport, că nu s-a depus nici un înscris din care să rezulte că pârâta ar fi refuzat să-şi execute obligaţia de a pune la dispoziţie cantitatea de agregate de carieră stabilită prin contract şi nici un înscris din care să rezulte că reclamanta ar fi pus barjele la dispoziţia pârâtei şi acesta ar fi refuzat să încarce aceste barje.

În aceste condiţii, respectiv în lipsa oricărei probe referitoare la modalitatea de lucru între cele două părţi contracarante, a fost apreciată ca plauzibilă susţinerea pârâtei în sensul că între părți existau convorbiri telefonice.

Curtea de apel a constatat că pârâta a probat că între părţi au existat relaţii contractuale încă din anul 2003, contractele fiind încheiate şi cu F. S.R.L., nu numai cu A., prin urmare, dat fiind faptul că părţile aveau relaţii comerciale de mulţi ani şi că în mod continuu şi frecvent discuţiile aveau loc la telefon, s-a conchis în sensul că ambele părţi au achiesat la regula aceasta, respectiv derularea convenţiei pe baza convorbirilor telefonice.

Instanța de apel a reținut că în cauză nu s-a probat faptul că neexecutarea contractului ar fi imputabilă pârâtei.

Față de probele administrate în cauză, a stabilit că pârâta deţinea o cantitate mult mai mare decât cea pe care trebuia să o transporte cu barjele reclamantei, iar pe de altă parte şi reclamanta a probat că închiriase de la o altă societate barje şi împingătoare pentru desfăşurarea activităţii, dar și că doar deţinerea acestor barje şi împingătoare nu probează faptul că reclamanta le-a pus la dispoziţia pârâtei pentru efectuarea transportului.

Mai mult, curtea de apel a reţinut că, deşi instanţa i-a solicitat reclamantei să probeze dacă mai derula relaţii comerciale şi cu alte societăţi decât pârâta, dorind să verifice astfel dacă barjele au fost folosite pentru a transporta şi marfa altor comercianţi în afară de marfa pârâtei din prezenta cauză, reclamanta a refuzat să depună la dosar înscrisuri în scopul solicitat.

În consecinţă, a notat faptul că motivul pentru care relaţiile comerciale dintre cele două părţi nu s-au mai desfăşurat nu s-a probat, fiecare parte susținând împrejurări diferite.

Reiterând împrejurarea că între părţi s-au statuat alte practici de derulare a relaţiilor comerciale (respectiv convorbirile telefonice) decât cele menţionate în contract (respectiv emiterea de înscrisuri), instanța a reținut că singurul aspect probat în cauză şi care nu este contestat de nici una dintre părţi este acela că obligaţiile contractuale nu s-au îndeplinit, însă motivul pentru care au încetat acestea nu s-a probat și a conchis că nu s-a probat culpa pârâtei în neexecutarea obligaţiei sale contractuale şi că este neîntemeiată susţinerea reclamantei în sensul că din contract reiese obligaţia pârâtei de a emite comenzi de transport, în acest context motivul 4 de apel fiind apreciat ca întemeiat.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de apel referitor la prejudiciu, curtea a constatat că pârâta-apelantă a invocat inexistența unui prejudiciu, dar și imposibilitatea cuantificării acestuia, a notat că, pentru angajarea răspunderii civile contractuale, instanţa trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii civile, inclusiv a existenţei şi cuantumului prejudiciului, aspecte reţinute şi de instanţa de recurs prin decizia de trimitere în rejudecare menționată mai sus și a constatat că pentru stabilirea prejudiciului a fost administrată proba cu expertiză contabilă, iar pe parcursul cercetării judecătoreşti au fost întocmite mai multe rapoarte de expertiză contabilă şi puncte de vedere ale experţilor - parte cu concluzii contradictorii, existând patru opinii diferite cu privire la beneficiul nerealizat.

Coroborând toate expertizele efectuate în cauză, obiecţiunile, răspunsul la obiecţiuni, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond nu a avut în vedere întregul material probator de la dosarul cauzei și că, deși cea de-a doua expertiză a stabilit un beneficiu nerealizat de 52.625,16 lei, instanţa a obligat-o totuşi pe pârâtă la plata despăgubirilor astfel cum au fost solicitate de către reclamantă - 1.190.000 lei.

A mai constatat că raportul de expertiză întocmit de expertul E. nu are ataşate documente doveditoare privind cele constatate, astfel că nu au putut fi analizate şi cenzurate de către instanţă, nefiind depuse nici la dosar, după cum nu s-au depus nici anexele la contractele de închiriere, astfel încât instanţa nu a putut stabili care era cuantumul chiriei avut în vedere de expert. Totodată, nu s-au depus centralizatoare cu privire la numărul de angajaţi şi la salariile acestora, deşi au fost avute în vedere în expertiză.

Instanţa de apel a reiterat faptul că, deşi i s-a pus în vedere reclamantului - intimat să depună la dosar acte cu privire şi la celelalte societăţi cu care acesta avea încheiate contracte de transport sau alte activităţi, aceasta nu a depus la dosar actele solicitate.

În consecinţă, curtea de apel nu a reţinut concluziile raportului de expertiză, întrucât acesta nu este însoţit de înscrisurile menţionate anterior, neputându-se verifica de către instanţa de judecată.

Astfel fiind, instanţa a constatat că nu s-a putut proba cuantumul cert al prejudiciului pretins de reclamantă.

Faţă de aceste considerente, instanța de apel a constatat că reclamanta nu a probat existenţa vreunei fapte ilicite săvârşită de pârâtă, culpa pârâtei pentru încetarea relaţiilor contractuale şi nu a probat nici cuantumul cert al prejudiciului, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă fiind apreciată ca nefondată.

În consecință, în temeiul dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. a fost admis apelul formulat în cauză şi schimbată sentinţa apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii civilă având ca obiect pretenţii.

Întrucât reclamanta a căzut în pretenţii, potrivit art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat-o la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 21.505 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat reclamanta, cauza fiind înregistrată sub nr. x/233/2010/a1 la 6 ianuarie 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se întemeiază pe susținerea că instanța de apel s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut.

În dezvoltarea acestei critici s-a arătat că instanța de apel a reținut că în cauză nu s-a probat culpa pârâtei în neexecutarea contractului, respectiv că reclamanta nu a dovedit că pârâta nu a pus la dispoziție marfa ce urma a fi transportată, în condițiile în care cele patru motive de apel vizau alte aspecte, astfel: instanța de fond a aplicat greșit legea, reținând o serie de texte legale aplicabile, deși în cauză nu s-a formulat o cerere modificatoare în condițiile art. 132 C. proc. civ.; în mod greșit instanța de fond a atras răspunderea contractuală, deși nu era îndeplinită condiția punerii în întârziere a pârâtei; în mod greșit instanța de fond a reținut existența unui prejudiciu contractual, deși acesta nu este datorat și este imposibil de cuantificat; instanța de fond a ignorat existența unor uzanțe între părți.

În acest fel, susține recurenta-reclamantă, s-a încălcat caracterul devolutiv al apelului, care nu este unul absolut, ci limitat la motivele invocate în cererea de apel, astfel cum prevăd dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este întemeiat pe susținerea că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a răsturnat sarcina probei și a reținut că neexecutarea contractului nu se datorează culpei pârâtei.

Argumentând această critică, recurenta-reclamantă a evocat prevederile art. 4 din contractul încheiat cu intimata-pârâtă și a arătat că din economia contractului rezultă că nu era suficient ca intimata să facă dovada că a deținut cantități de marfă pentru transport, ci era necesar să facă dovada că a solicitat efectuarea transportului, adică să probeze în condițiile art. 1169 C. civ. îndeplinirea propriei obligații contractuale. În acest context, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a greșit atunci când i-a stabilit responsabilitatea în administrarea probei sub aspectul menționat.

Al treilea motiv de recurs, neîntemeiat în drept, vizează greșita apreciere a motivului 4 de apel ca fiind întemeiat, în condițiile în care apărarea din acest motiv de apel, legată de existența unor uzanțe între părți, nu a fost formulată în mod legal în fața instanței de fond, prin întâmpinare.

În esență, afirmând că apelanta-pârâtă nu se putea folosi de un mijloc de apărare nou, invocat direct în apel, recurenta-reclamantă a reclamat incidența și încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Al patrulea motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., vizează admiterea greșită, în viziunea autoarei căii de atac, a apelului în raport de o apărare neinvocată de către apelanta-pârâtă, anume certitudinea și existența prejudiciului.

Dezvoltând această critică, recurenta-reclamantă a făcut o trecere în revistă a apărărilor făcute de partea adversă în întâmpinarea depusă la fond, a evocat dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ. privitoare la limitele rejudecării și a susținut că instanța de fond nu putea să se raporteze decât la apărările formulate în întâmpinarea inițială, fără a lua în calcul apărările formulate în noua întâmpinare, cu atât mai puțin cu cât în niciuna din cele două întâmpinări nu se face vreo referire la neîndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii contractuale și nici la imposibilitatea cuantificării prejudiciului.

În contextul dat, formularea în motivele de apel a unor critici legate de inexistența și imposibilitatea cuantificării prejudiciului încalcă prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., iar soluția pronunțată este în contradicție cu dispozițiile art. 295 C. proc. civ., care prevăd că instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, autoarea căii extraordinare de atac susținând că și din această perspectivă instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Al cincilea motiv de recurs, neîntemeiat în drept, vizează faptul că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la ceea ce nu s-a cerut și nici nu s-a pus în discuția contradictorie a părților, anume faptul că raportul de expertiză contabilă nu are anexate documentele doveditoare privitoare la cele constatate.

În cadrul aceleiași critici s-a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 C. proc. civ., întrucât, în loc să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii de fond prin prisma și strict raportat la motivele de apel formulate, a găsit întemeiat un motiv nou, nepus în discuția părților, încălcând dreptul la apărare al recurentei-reclamante.

La 3 februarie 2020 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept față de recursul declarat, solicitând respingerea căii de atac ca nefondată.

Preliminar, intimata-pârâtă a arătat că instanța de apel a găsit întemeiate două motive care conduc la soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, anume inexistența culpei pârâtei pentru încetarea relațiilor contractuale, precum și lipsa dovezii cuantumului cert al prejudiciului, iar aceste două motive reținute în decizia recurată sunt diferite de cele indicate de către recurenta-reclamantă în cererea de recurs.

În ce privește primul motiv de recurs, intimata-pârâtă a susținut că este nefondat, întrucât atât în apărările de la fond, cât și în motivele de apel s-a invocat lipsa culpei pârâtei, că instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 129 alin. (5) și art. 292 C. proc. civ. și, potrivit art. 969 și art. 984 C. civ., a fost chemată să descopere voința reală a părților.

În plus, a arătat și că dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu își găsesc aplicare în speță, ele putând fi invocate doar în ipoteza în care instanța de apel se pronunță ea însăși pe fondul cererii.

În ce privește al doilea motiv de recurs, intimata-pârâtă a susținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, în condițiile în care acest motiv de recurs vizează interpretarea probelor.

Cu referire la al treilea motiv de recurs, intimata-pârâtă a arătat că acesta reprezintă reluarea primului motiv de recurs, astfel încât își menține apărările deja formulate.

Al patrulea motiv de recurs a fost apreciat ca nefondat, întrucât apărarea arătată a fost invocată încă din fața instanței de fond și, în plus, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi incident pentru argumentele deja prezentate.

Ultimul motiv de recurs a fost apreciat ca nefondat, întrucât problema lipsei documentelor pe care s-a întemeiat raportul de expertiză a fost sesizată încă de la fond, recurenta-reclamantă a preferat să o ignore, astfel încât nu o poate arăta direct în recurs decât cu invocarea propriei turpitudini.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca întemeiat și l-a admis în limitele și pentru considerentele ce urmează:

Prealabil, trebuie subliniat faptul că, deși recurenta-reclamantă a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acest lucru s-a făcut doar formal, critica nefiind argumentată.

Cu același titlu, instanța supremă găsește întemeiată apărarea formulată de intimata-pârâtă cu privire la motivele de recurs încadrate de către recurenta-reclamantă în dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât acestea ar fi putut fi invocate doar în situația în care instanța de apel ar fi soluționat ea însăși fondul cererii de chemare în judecată și ar fi admis-o, pentru că doar atunci ar fi fost învestită cu soluționarea unor capete de cerere și s-ar fi putut aprecia dacă s-a pronunțat în limitele învestirii.

În acest context, fiecare motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. va fi evaluat individual, în funcție de argumentarea dată de parte, pentru a se putea aprecia compatibilitatea cu alte motive de recurs din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

De asemenea, instanța supremă constată că în primul ciclu procesual, infirmându-se soluția de primă instanță de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, s-a dezlegat în calea de atac a apelului și a recursului problema naturii juridice a contractului dintre părți, aspect care nu se mai află în discuție în recursul de față.

Totodată, prin decizia nr. 659 din 6 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, în al doilea ciclu procesual s-a tranșat în mod obligatoriu faptul că, raportat la specificul contractului, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1079 alin. (2) pct. 3 C. civ., că debitorul este de drept în întârziere și că, pentru atragerea răspunderii contractuale, se cer îndeplinite și celelalte condiții, referitoare la existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției autorului faptei ilicite.

Aceste dezlegări au fost reținute și în decizia atacată prin recursul de față.

În acest cadru urmează a fi analizate criticile din recurs și apărările care li se opun.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că analiza motivelor de recurs nu trebuie să urmeze ordinea în care acestea au fost prezentate de parte în memoriul de recurs, ci, pentru logica argumentării și pentru coerență în sublinierea soluției pe care o va pronunța, va lua în analiză motivele care pot fi examinate din perspectiva respectării normelor de procedură și care prezintă elemente comune de argumentație, iar ulterior pe cele care au aptitudinea de a se referi la respectarea normelor de drept material.

Primul motiv de recurs, vizând încălcarea limitelor devoluțiunii prin raportare la art. 292 alin. (2) C. proc. civ., făcând trimitere la nesocotirea unei norme de procedură civilă, va fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu din perspectiva art. 304 pct. 6 C. proc. civ., text legal apreciat ca lipsit de incidență în considerentele preliminare deja expuse.

Critica nu este întemeiată. Prin decizia nr. 659 din 6 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit cu caracter obligatoriu ca instanța de rejudecare să analizeze și celelalte condiții de antrenare a răspunderii civile contractuale, printre acestea numărându-se și culpa pârâtei în neexecutarea contractului.

În acest context, este evident că instanța de rejudecare a respectat întocmai dispozițiile art. 315 C. proc. civ. atunci când a analizat modul în care pârâta și-a adus la îndeplinire obligația asumată prin convenție, anume aceea de a pune la dispoziție reclamantei marfa de transportat, aspect invocat în susținerea cererii de chemare în judecată, iar aceasta în condițiile în care în decizia de casare nu a fost limitată analiza strict la criticile din cererea de apel, judecătorii fiind ținuți de obligația prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aceea de a stărui pentru aflarea adevărului.

Pe cale de consecință, în raport de limitele rejudecării, stabilite de instanța de recurs prin decizia de casare, de caracterul lor obligatoriu și de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se poate vorbi despre încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și a limitelor devoluțiunii, ca urmare nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Al treilea și al patrulea motiv de recurs vor fi tratate grupat și li se va răspunde prin considerente comune, având în vedere că ele au fost fundamentate de parte pe rațiuni similare, anume luarea în analiză de către instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1), ale art. 294 alin. (1) și ale art. 295 C. proc. civ., a unor apărări neinvocate în fața instanței de fond, ori invocate în rejudecare în fond pe calea unei noi întâmpinări, depuse cu nerespectarea termenului legal.

În esență, recurenta-reclamantă susține că intimata-pârâtă nu s-a apărat în fond (sau a făcut-o pe calea unei întâmpinări neregulat formulate în rejudecare) cu privire la existența între părți a unor uzanțe referitoare la modul de efectuare a transportului și nici cu privire la caracterul incert și nedeterminabil al prejudiciului, context în care instanța de apel nu putea să ia în analiză aceste apărări decât încălcând regulile specifice care guvernează judecata în apel.

Și în cazul acestor două motive de apel trebuie reiterat faptul că analiza lor nu poate fi făcută, așa cum deja s-a statuat, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci, fiind vorba despre nesocotirea unor norme imperative de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii [art. 292 alin. (1), art. 294 alin. (1) și art. 295 C. proc. civ.], din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Criticile sunt neîntemeiate. Este necontestat faptul că în cererea de apel s-a făcut referire la uzanțele dintre părți și la caracterul incert și necuantificabil al prejudiciului (aspectele fiind relevate chiar de către recurenta-reclamantă în memoriul de recurs - fila 5).

Potrivit dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

În acest context, apărările fiind arătate în motivarea apelului, în mod legal instanța de apel, ca instanță devolutivă, le-a luat în analiză, respectând întocmai dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., prin urmare nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este întemeiat. Înalta Curte apreciază că nu se impune analiza acestei critici din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât argumentarea propusă de parte nu conduce la concluzia că se impută instanței de apel greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, ci din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5, cu raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În motivarea criticii, recurenta-reclamantă afirmă că instanța de apel a procedat greșit atunci când a reținut că recurenta-reclamantă nu a dovedit culpa intimatei-pârâte în executarea obligației de a pune la dispoziție marfa pentru transport, sens în care susține că în cauză au fost nesocotite dispozițiile art. 1169 C. civ. cu privire la sarcina probei.

Reține Înalta Curte că, deși se invocă nesocotirea unei norme de drept substanțial, plasate în Codul civil, în realitate norma este una de procedură, întrucât consacră obligația părții care face o propunere în fața judecății de a o dovedi și reprezintă consacrarea în plan legislativ a principiului de drept actori incumbit probatio, a cărui încălcare atrage incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Critica este întemeiată. Înalta Curte constată că acest principiu de drept, cu aplicabilitate incontestabilă, are un regim diferit de aplicare în materia răspunderii civile contractuale, dat de dispozițiile art. 1082 C. civ., text legal care, în cazul obligației neexecutate sau executate cu întârziere, instituie prezumția de culpă a debitorului respectivei obligații, chemat să răstoarne prezumția, potrivit principiului in excipiendo reus fit actor.

În cauză, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a dat în mod greșit prevalență dispozițiilor art. 1169 C. civ., în detrimentul dispozițiilor art. 1082 C. civ., în contextul în care s-a stabilit în mod necontestat că relațiile dintre părți s-au derulat până la un punct, după care au încetat, instanța de apel afirmând expres și nepermis în același timp că nu s-a putut stabili cauza acestui fapt, deși era unul din motivele rejudecării.

Este, de asemenea, necontestat că recurenta-reclamantă avea la dispoziție barjele și angajații pentru efectuarea transportului, că intimata-pârâtă avea stocurile necesare pentru transport și că, de la un moment dat, transportul s-a realizat cu alt transportator decât recurenta-reclamantă, intimata-pârâtă susținând că această schimbare s-a datorat părții adverse, care nu i-a mai pus la dispoziție barjele.

În contextul dat, instanța de apel, în loc să o oblige pe intimata-pârâtă care a schimbat transportatorul (punând capăt contractului care stă la baza prezentului demers judiciar) să facă dovada culpei recurentei-reclamante, așa cum impun dispozițiile art. 1082 C. civ. precitate, pentru a răsturna prezumția de culpă care opera față de sine, i-a impus în mod nelegal o atare obligație recurentei-reclamante, pentru a-i imputa apoi acesteia din urmă nu că nu și-a dovedit lipsa propriei culpe, ci că nu a dovedit culpa intimatei-pârâte, culpă prezumată, așa cum s-a arătat.

Această nesocotire a regimului probator și a regulilor referitoare la sarcina probei, sancționabilă din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se repercutează în mod direct și fundamental asupra modului în care instanța de apel a apreciat asupra îndeplinirii condiției referitoare la culpa în săvârșirea ilicitului contractual și a incidenței art. 969-970, cu raportare la art. 1073-1075 și la art. 1082 și urm. C. civ., caz care se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text expres indicat în cererea de recurs și care face ca hotărârea instanței de apel să fie nelegală.

Al cincilea motiv de recurs este întemeiat.

Este reală susținerea recurentei-reclamante despre împrejurarea că necesitatea atașării documentelor pe baza cărora s-a întocmit expertiza judiciară nu a format obiectul discuției contradictorii a părților în fața instanței de apel care a pronunțat decizia ce formează obiectul prezentului recurs.

Mai mult decât atât, examinând încheierea de ședință în care s-au consemnat dezbaterile de la termenul din 25 septembrie 2019, instanța supremă constată că instanța de apel a respins proba cu o nouă expertiză, solicitată de intimata-reclamantă, cu motivarea că aceasta nu este utilă pentru dovedirea pretențiilor deduse judecății și nici pentru combaterea excepției de neexecutare a contractului, reținând în egală măsură că în cauză a fost efectuată deja o expertiză, fără a formula motive de contestație la adresa acesteia din urmă din perspectiva lipsei documentelor justificative.

Se constată și că instanța de apel, ascultând concluziile de la același termen ale apelantei-pârâte referitoare la lipsa documentelor justificative, nu a socotit necesar a supune acest aspect dezbaterii contradictorii a părților, pentru ca ulterior să rețină ca întemeiată această apărare.

În contextul dat, în condițiile în care a apreciat necesar ca expertiza să fie însoțită de documentele avute în vedere de expertul desemnat, fără ca textul art. 201-214 C. proc. civ. sau dispozițiile art. 21-24 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară (aplicabile și expertizelor contabile judiciare) să impună o asemenea cerință, instanța avea obligația de a-și motiva opțiunea, arătând în ce fel lipsa documentelor justificative invalidează concluziile la care expertul a ajuns, obligația fiind cu atât mai necesară cu cât expertiza analizată nu a fost anulată de instanță, iar o nouă expertiză a fost respinsă, mesajul transmis de instanța de apel putând fi înțeles în sensul că expertiza deja efectuată a fost lămuritoare.

Procedând astfel, instanța de apel a nesocotit principiul contradictorialității și pe cel al asigurării dreptului la apărare, după cum a încălcat dispozițiile legale referitoare la regimul probei cu expertiză, pronunțând o hotărâre care vatămă interesele recurentei-pârâte prin concluzia trasă cu privire la lipsa dovezii unui prejudiciu cert și cuantificabil, caz în care devin incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În condițiile în care prin expertiza efectuată s-a determinat doar o parte a prejudiciului pretins - anume beneficiul nerealizat, iar prin anexa la cererea de chemare în judecată s-a determinat prejudiciul sub aspectul pierderii suferite urmare a neexecutării integrale a contractului, în raport de prețurile stabilite contractual, fără ca acest calcul să fie contestat, în condițiile în care, pentru argumentele ce preced, s-a apreciat ca nelegală eliminarea probei cu expertiză, instanța supremă apreciază ca dovedită și condiția referitoare la existența și întinderea prejudiciului care își are originea în fapta ilicită constând în neexecutarea întocmai a convenției părților, cu consecința pronunțării soluției cu încălcarea dispozițiilor art. 969-970, ale art. 1073-1075 și ale art. 1081 și urm. C. civ., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În concluzie, găsind întemeiate motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. 1-3 C. proc. civ., instanța supremă a admis recursul, a modificat decizia atacată și, în consecință, a respins apelul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de prima instanță.