Romanian citizen's challenge to EAW refusal ground dismissed as inadmissible; costs awarded.

Asupra contestaţiei de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, reţine următoarele:

Prin Decizia nr. 960 pronunţată la 18 decembrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins cererea formulată de persoana solicitată A., prin apărător ales, de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004.

A respins, ca nefondată, contestaţia declarată de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 226/P din 7 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2018, constatând totodată, că persoana solicitată A. a fost reţinută şi arestată preventiv începând cu data de 23 noiembrie 2018 la zi.

Pentru a dispune în acest sens, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, instanţa a consemnat următoarele:

La termenul de judecată din data de 18 decembrie 2018, cu ocazia soluţionării contestaţiei împotriva Sentinţei penale nr. 226/P din 7 decembrie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, persoana solicitată A., prin apărător ales, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004.

Autorul excepţiei a susţinut că dispoziţiile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, potrivit cu care:

"autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent" sunt neconstituţionale, în raport, cu dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.

Instanţa a reţinut că procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia, posibilitatea de a verifica constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

Ca atare, instanţa nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte a apreciat că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă, stabilirea existenţei interesului făcându-se pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916 din 16 decembrie 2014).

În continuare, a reţinut că, potrivit art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată:

"autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent", iar potrivit art. 19 alin. (1) din Constituţia României: "cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România".

Art. 2 prevede că: "prin derogare de la prevederile alin. (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate", autorul excepţiei susţinând că sintagma "poate refuza executarea" ar fi trebuit să fie cuprinsă în enumerarea motivelor de refuz obligatoriu, aşa cum au fost instituite la art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 şi doar prin excepţie cetăţeanul român să fie extrădat.

Totodată, că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, astfel că, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege.

Or, analizând termenii în care excepţia a fost formulată, Înalta Curte a constatat că scopul urmărit de persoana solicitată prin finalitatea excepţiei nu este cel al realizării unui efectiv control de constituţionalitate, tinzând, în realitate, la modificarea şi completarea legii, în sensul ca prevederile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 să facă parte din motivele de refuz expres prevăzute de alin. (1) al art. 98 din aceeaşi lege, aspect care este de competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României, în situaţia contrară, Curtea Constituţională devenind legiuitor pozitiv, ceea ce este vădit inadmisibil.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, cuprinse în decizia nr. 960 pronunţată la 18 decembrie 2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018, în termen procedural, a formulat recurs contestatorul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 31 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 18 martie 2019.

Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că recursul formulat de contestatorul A. este nefondat.

Referitor la admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume: excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă; excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. A admite că instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia nu ar avea posibilitatea de a cenzura cererile de sesizare echivalează cu a considera că, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, evaluarea instanţei are doar un caracter pur formal, concluzie inconciliabilă cu specificul cerinţelor de admisibilitate ce trebuie evaluate şi care, aşa cum s-a arătat, nu antamează întotdeauna doar chestiuni de formă.

Totodată, referitor la examenul legăturii cu cauza se apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în procesul în care a intervenit astfel încât, decizia Curţii Constituţionale pronunţată în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

În cauza dedusă judecăţii, contestatorul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, apreciind că sintagma "poate" creează oportunitatea pentru instanţă de a analiza dacă în România s-ar întruni anumite condiţii pentru ca persoana condamnată să poată rămâne în executarea pedepsei pe teritoriul României, încălcând prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

În aplicarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate, din perspectiva cerinţelor ca excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare şi ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, se realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care au legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională, aşa încât, pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei, respectiv a dispoziţiei legale şi a textului constituţional.

Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale poate fi respinsă atunci când tinde, fie la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenţei sale, intrând în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului, fie la un control de constituţionalitate nu a unui text de lege anume determinat, ci a concluziei ce ar rezulta din corelarea mai multor dispoziţii de lege.

Totodată, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei este de observat că raportul cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa dispoziţiei legale, a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii.

Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care decizia din contencios constituţional îl va avea în proces, aceasta trebuind să producă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.

În contextul celor arătate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate este invocată de către recurentul A. - respectiv art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 - nu au legătură cu soluţionarea fondului cauzei cu care a fost învestită instanţa de apel.

Mai mult, se reţine că, în speţă, se tinde la modificarea textului de lege criticat ca fiind neconstituţional. Or, instanţa de contencios constituţional nu are rolul de legiuitor pozitiv, astfel cum prevăd şi dispoziţiile art. 73 alin. (1) din Constituţia României şi raportat la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Pe de altă parte, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că cererea recurentului contestator tinde, doar în mod formal, la declanşarea unui control de neconstituţionalitate. În realitate, cererea a fost generată de modalitatea în care instanţa de contestaţie a interpretat dispoziţiile legale a căror pretinsă neconstituţionalitate este invocată. Or, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în cazuri concrete este apanajul exclusiv al instanţelor de judecată, atribut evidenţiat inclusiv în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale.

Pentru considerentele expuse anterior, constatând că soluţia atacată este legală şi temeinică, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, cu majoritate, urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de recurentul contestator A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, cuprinse în Decizia nr. 960 pronunţată la 18 decembrie 2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.

Totodată, faţă de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul contestator A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, cuprinse în Decizia nr. 960 pronunţată la 18 decembrie 2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul contestator la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în sumă de 79 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 martie 2019.

OPINIE SEPARATĂ

Analizând cererea formulată de contestatorul A. cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, se constată că îndeplineşte condiţiile formale prevăzute de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

Excepţia a fost ridicată de o parte din proces, în faţa unei instanţe judecătoreşti investite cu soluţionarea cauzei având ca obiect contestaţia declarată de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 226/P din 7 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 care prevăd că:

"autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când ...".

Norma criticată are legătură cu soluţionarea cauzei pendinte, iar Curtea Constituţională nu a statuat asupra neconstituţionalităţii prevederilor legale care constituie obiectul excepţiei.

Instanţa nu are competenţa legală de a examina eventuala neconstituţionalitate sau constituţionalitate a dispoziţiilor legale invocate de autorul cererii de sesizare; de asemenea, în condiţiile în care Curtea Constituţională pronunţă nu numai decizii de neconstituţionalitate totală, dar şi decizii de constituţionalitate numai în măsura în care un text de lege se interpretează sau se aplică în acord cu principiile constituţionale (decizii de interpretare) nu se poate susţine că se solicită Curţii Constituţionale "completarea legii" ori "interpretarea legii", fiind unanim acceptat că revine Curţii Constituţionale competenţa exclusivă de a stabili dacă o anumită interpretare a legii ori o anumită soluţie legislativă chiar omisiunea adoptării unei soluţii legislative, sunt în acord cu legea fundamentală şi, mai ales, cu principiile constituţionale. Nu în ultimul rând, se constată că, Curtea Constituţională realizează şi un examen de convenţionalitate a dispoziţiilor legale menţionate în sesizarea adresată unei autorităţi cu astfel de atribuţii în aplicarea şi interpretarea normelor şi principiilor constituţionale.

Prin urmare, sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale.

Procesat de GGC - LM