Constitutional referral request inadmissible for lack of nexus to pending case; appellate panel's ruling upheld.

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin încheierea din 21 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi republicată, formulată de contestatorul A.

Analizând cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte, secţia penală, prin raportare la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de contestatorul A., prin apărător ales, într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi are în vedere neconstituţionalitatea 19 alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte a constatat, însă, că nu este îndeplinită condiţia ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei pentru niciunul din textele indicate de contestator.

Astfel, instanţa a reţinut că examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, prin raportare la stadiul procedurii, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în speţă (Încheierea nr. 128/23.02.2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2014).

Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 916/16.12.2014).

Drept urmare, condiţia legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci concret, în funcţie de cererile şi excepţiile invocate de contestator (ca autor al excepţiei de neconstituţionalitate) şi incidenţa prevederilor a căror constituţionalitate se contestă, deci influenţa asupra soluţionării cauzei.

Astfel, în ceea ce priveşte primul text de lege apreciat de contestator ca neconstituţional, respectiv art. 19 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, conform căruia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune din: preşedinte, 2 vicepreşedinţi, 4 preşedinţi de secţii şi judecători" s-a constatat că nu are legătură cu fondul cauzei.

Cu referire la dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora "Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii:

a) aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, precum şi statele de funcţii şi de personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

b) abrogat;

c) propune secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii numirea, promovarea, transferul, suspendarea şi încetarea din funcţie a magistraţilor-asistenţi;

d) organizează şi supraveghează rezolvarea petiţiilor, în condiţiile legii;

e) propune proiectul de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

f) exercită alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", Înalta Curte a constatat că aceste dispoziţii legale vizează atribuţiile Colegiului de Conducere şi nu au legătură cu fondul cauzei.

Referitor la dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora în materie penală pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători, Înalta Curte a constatat, de asemenea, că nu are legătură cu soluţionarea contestaţiei în anulare.

Astfel, instanţa a reţinut că prezenta cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a fost invocată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, etapa admisibilităţii în principiu, etapă în care se verifică întrunirea condiţiilor de promovare a acesteia, neavând loc o judecare propriu-zisă a căii de atac exercitate.

În concret, completul de judecată este învestit să examineze exclusiv condiţiile de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare, iar nu apelul declarat împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond, astfel încât s-a apreciat că invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale vizând compunerea completului competent să judece apelul nu are vreo legătură cu soluţionarea căii extraordinare de atac.

Totodată, din aceeaşi perspectivă a limitelor învestirii completului care examinează condiţiile de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare, s-a reţinut că excepţia invocată nu are legătură cu cauza, în această etapă procesuală neputând fi analizată temeinicia cazului de contestaţie invocat privind compunerea completului de apel a cărui decizie este atacată.

Dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 se referă la împrejurarea că, la începutul anului, "Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti".

Aceste dispoziţii care reglementează în competenţa colegiilor de conducere ale instanţelor judecătoreşti dreptul de a stabili compunerea completurilor de judecată au făcut, în timp, obiectul mai multor analize de constituţionalitate, Curtea Constituţională apreciind, în repetate rânduri, că dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 sunt constituţionale (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 741 din 13 septembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 705/18.10.2007 sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.147 din 15 septembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 712/22.10.2009).

Însă atributul Colegiul de conducere de a aproba numărul şi compunerea completurilor din cadrul secţiilor, nu are legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost invocată excepţia.

Apărătorul contestatorului a susţinut că este îndeplinită în cauză şi condiţia privind legătura cu soluţionarea cauzei, întrucât în condiţiile pronunţării unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională, hotărârea instanţei de apel atacată prin contestaţia în anulare este lovită de nulitate absolută; nerespectarea condiţiilor privind compunerea legală a completului, atrăgând sancţiunea nulităţii absolute, în acest sens invocând Deciziile nr. 417 din 3 iulie 2019 şi nr. 685/2018 ale Curţii Constituţionale.

Înalta Curte a constatat că, deşi contestatorul condamnat a susţinut că textele de lege criticate contravin prevederilor constituţionale, în realitate, acesta urmăreşte o modificare sau o interpretare a dispoziţiilor legale criticate care să conducă la aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale anterior menţionate în cauză.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 35/20.01.2011, nr. 284/24.02.2011, nr. 187/06.03.2012, nr. 785 din 17 noiembrie 2015, nr. 145 din 17 martie 2016, nr. 698 din 29 noiembrie 2016, nr. 91 din 28 februarie 2018).

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a apreciat că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare, respectiv aceea ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale (Sentinţa penală nr. 646/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

II. Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi republicată, cuprinsă în încheierea din 21 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, în termenul legal, contestatorul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Penal 1 - 2020 la data de 4 februarie 2020, sub nr. x/2020, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 6 aprilie 2020.

Prin rezoluţia din Camera de consiliu din data de 23 martie 2020, având în vedere dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195 din data de 16 martie 2020 emis de Preşedintele României, Ordinul nr. 71 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 3 martie 2020, forma consolidată la data de 17 martie 2020, constatând existenţa unor motive obiective ce pun instanţa în imposibilitatea desfăşurării şedinţei de judecată la termenul fixat în data de 06 aprilie 2020 s-a constatat suspendată de drept judecarea cauzei aflată pe rolul Completului de 5 Judecători P1-2020 din şedinţa de judecată cu termen la data 06 aprilie 2020.

Prin rezoluţia din Camera de consiliu din data de 15 mai 2020, având în vedere, încetarea începând cu data de 15 mai 2020, a stării de urgenţă instituită pe o durată de 30 de zile pe întreg teritoriul României prin art. 1 din Decretul nr. 195 din data de 16 martie 2020 emis de Preşedintele României, publicat în M. Of. nr. 212/16.03.2020 şi prelungită prin dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Preşedintele României, publicat în M. Of. nr. 311/14.04.2020; art. 1 din Hotărârea nr. 24 din 14 mai 2020 privind aprobarea instituirii stării de alertă la nivel naţional şi a măsurilor de prevenire şi control a infecţiilor, în contextul situaţiei epidemiologice generate de virusul SARS - Cov-2, emisă de Guvernul României - Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, potrivit cărora începând cu data de 15 mai 2020, se declară Starea de alertă la nivel naţional, pentru o perioadă de 30 de zile; precum şi dispoziţiile art. 64 alin. (6) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Preşedintele României, publicat în M. Of. nr. 311/14.04.2020, potrivit cărora în termen de 10 zile de la încetarea stării de urgenţă vor fi luate măsuri pentru stabilirea termenului de judecată şi citarea părţilor s-a stabilit termen la data de 26 mai 2020.

La termenul din data de 26 mai 2020, deliberând asupra cererii de amânare formulată în scris de apărătorul ales al recurentului contestator, văzând şi poziţia reprezentantului Ministerului Public, Înalta Curte a apreciat-o ca întemeiată, motiv pentru care a admis-o şi a acordat termen pentru imposibilitatea de prezentare a acestuia din motive medicale.

Concluziile apărătorului recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 15 iunie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul formulat de contestatorul A. este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul judecării contestaţiei în anulare formulată de A. împotriva Deciziei penale nr. 134/A din data de 15 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014.

Astfel, se constată că în susţinerea contestaţiei în anulare au fost invocate dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., fiind criticată soluţia condamnării contestatorului din perspectiva compunerii nelegale a completului de judecată.

Astfel, contestatorul a susţinut că a fost condamnat pentru infracţiuni pentru care legea prevedea obligativitatea constituirii de completuri specializate, invocând dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000.

În cauză, excepţia de neconstituţionalitate menţionată priveşte dispoziţiile art. 19 alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi republicată, dispoziţiile care sunt în vigoare şi nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.

În ceea ce priveşte legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, instanţa reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Astfel, în doctrină s-a reţinut că "această cerinţă presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii în vederea trimiterii cauzei la Curtea Constituţională, pentru soluţionarea excepţiei: existenţa unei relaţii între situaţia juridică a părţii şi mijlocul procesual la care aceasta a recurs şi respectiv remedierea situaţiei juridice a părţii prin soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate." (Curierul Judiciar nr. 9/2008, pag. 105 " - Condiţia interesului în cazul cererii de trimitere a cauzei la Curtea Constituţională în vederea examinării constituţionalităţii unui text de lege într-o cauză pendinte pe rolul instanţelor de judecată).

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, impune justificarea unui interes de către autorul cererii.

Stabilirea acestui interes se face de către instanţa de judecată, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale îl produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză.

Aşadar, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal. Aceasta deoarece instrumentul excepţiei de neconstituţionalitate a fost pus de legiuitor la îndemâna părţilor pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituţionalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei, iar nu a oricărei alte dispoziţii legale ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces penal.

În examinarea interesului cererii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, contrar celor susţinute de contestatorul A., constată că o eventuala decizie a Curţii Constituţionale prin care s-ar statua asupra constituţionalităţii sau, dimpotrivă, asupra neconstituţionalităţii art. 19 alin. (1) (conform căruia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune din: preşedinte, 2 vicepreşedinţi, 4 preşedinţi de secţii şi judecători) art. 29 alin. (1) (care reglementează atribuţiile Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), art. 31 alin. (1) lit. c) (potrivit cărora în materie penală pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători şi art. 52 alin. (1) ("Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi republicată, nu pot avea niciun fel de înrâurire în ce priveşte soluţia ce s-ar putea pronunţa cu privire la admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulată de acesta.

Pe de altă parte, analizând modalitatea concretă de formulare a cererii de sesizare, rezultă că recurentul-contestator a susţinut neconstituţionalitatea dispoziţiilor menţionate, urmărind în realitate nu clarificarea înţelesului dispoziţiilor menţionate, ci obţinerea unei interpretări legale, cu valoare obligatorie, a unor texte de lege coroborate, din partea unei alte autorităţi decât cea căreia îi sunt atribuite prerogative exclusive de interpretare şi aplicare unitară a legii, conform art. 126 alin. (3) din Constituţie.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.

Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii Constituţionale, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei pare a tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, nu a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele legii fundamentale, ci exclusiv a unei probleme de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor criticate. Or, interpretarea şi aplicarea unei dispoziţii legale sunt în competenţa exclusivă a instanţei pe rolul căreia cauza se află, iar nu a Curţii Constituţionale care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Prin urmare, în cauză nu poate fi stabilită o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei decizii de către instanţa de contencios constituţional cu privire la dispoziţiile criticate şi soluţionarea Dosarului nr. x/2019 având ca obiect soluţionarea contestaţiei în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 134/A din data de 15 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014, reţinându-se că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă nu sunt de natură să provoace o restrângere a drepturilor părţii şi să aducă atingere dreptului acestuia la un proces echitabil.

Pentru considerentele ce preced, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi republicată, cuprinsă în încheierea din 21 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi republicată, cuprinsă în încheierea din 21 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2020.

GGC - NN